Bucură-te foarte, fiica Sionului, propovăduieşte, fiica Ierusalimului: iată, împăratul tău vine la tine drept şi însuşi mântuitor, blând şi călare pe asin şi pe mânz tânăr” (Zah. 9, 9).

Dumnezeiescul Proroc a prevestit mai bine de patru sute de ani înainte acea întâmplare pe care noi o pomenim şi o prăznuim astăzi. Domnul nostru Iisus Hristos, terminându-şi propovăduirea pe pământ, a intrat sărbătoreşte în împărăteasca cetate a Ierusalimului, în cetatea închinării la Dumnezeul Cel adevărat, în cetatea care era a lui Dumnezeu mai mult decât orice cetate.

Domnul a săvârşit această intrare ca împărat şi biruitor, pentru a încununa slujirea sa cu nevoinţa hotărâtoare: călcarea morţii prin moarte, îndepărtarea blestemului de la neamul omenesc prin luarea acestui blestem asupra Sa. El a săvârşit intrarea în cetatea împărătească pe mânzul asinei (Ioan 12, 15), pe care nimeni din oameni niciodată n-a şezut, ca să înapoieze omenirii vrednicia împărătească pierdută de strămoşul nostru, să i-o înapoieze prin suirea pe cruce (Luca 19, 30). Neîmblânzitul mânz s-a îmblânzit sub minunatul Călăreţ.

Pe mânz, Apostolii şi-au pus hainele; mulţimea de popor care ieşise în întâmpinarea Domnului şi-L însoţea striga, săltând de bucurie: „Osana Fiului lui David, bine este cuvântat Cel Ce vine întru numele Domnului!” (Matei 21, 9; Luca 19, 3 8).

După voia Domnului a fost vestit ca împărat în numele Domnului, nu la întâmplare, nu după ştiinţa şi voia omenească! Acelaşi popor, după patru zile, striga despre Cel pe care astăzi L-a numit împărat: „Răstigneşte-L, răstigneşte-L pe El; nu avem împărat, fără numai pe Cezarul” (Luca 23, 21; In. 19, 15).

Ce să însemne intrarea Domnului în Ierusalim pe mânz neîmblânzit de asină? Acest fapt are, potrivit tâlcuirii Sfinţilor Părinţi, un înţeles adânc, prorocesc. Atoatevăzătorul nostru Domn văzuse deja venirea apostaziei de pe urmă, de acum nestrămutate, a iudeilor. El a prevestit această apostazie încă din vremea când a fost dată Israelitenilor Legea în Sinai – a prevestit-o prin gura de Dumnezeu insuflatului Legiuitor.

„Greşit-au”, grăieşte Moise, ca despre un lucru deja săvârşit, despre păcatul pe care aveau să-l săvârşească iudeii împotriva Dumnezeu-Omului, „nu sunt ai Lui fiii cei cu prihană: neam îndărătnic şi răzvrătit, au acestea Domnului răsplătiţi? Neam ce şi-a pierdut sfatul este şi nu este întru dânşii ştiinţă, n-au gândit să înţeleagă”.

Din via Sodomei este via lor şi viţa lor din Gomora. Dimpotrivă: „Veseliţi-vă, ceruri, împreună cu El - cu Fiul lui Dumnezeu - şi să se închine Lui toţi îngerii lui Dumnezeu: veseliţi-vă, neamuri, cu poporul Lui şi să se întărească Lui toţi fiii lui Dumnezeu” (Deut. 32, 5, 28, 32, 43). Intrarea în Ierusalim pe asin neînvăţat la călărit este o repetare a prorociei lui Moise - repetare nu prin cuvinte, ci prin simboluri.

Moise a prevestit că neamurile se vor veseli de Domnul, iar iudeii vor fi lepădaţi: aici, asinul neîmblânzit, pe care nimeni din oameni niciodată n-a şezut, îi închipuie pe păgâni. Hainele Apostolilor sunt învăţătura lui Hristos, cea propovăduită de ei neamurilor şi S-a aşezat duhovniceşte pe neamuri Domnul, făcându-Se Dumnezeul lor. El i-a adus în Ierusalim: în sânul Bisericii Sale, în veşnica, nefăcuta de mână cetate a lui Dumnezeu, în cetatea mântuirii şi fericirii.

Iudeii lepădaţi erau de faţă. Ei vesteau cu gura: împăratul lui Israel, iar în sufletul, în Sinedriul lor, hotărâseră deja uciderea Mântuitorului. Mânzul asinei mai înseamnă şi altceva. Aceste cuvinte arată spre fiecare om mânat de pofte dobitoceşti, lipsit de libertatea sa duhovnicească, legat de împătimire şi de obişnuinţa vieţii trupeşti. Învăţătura lui Hristos desface asinul de iesle, adică de împlinirea voii păcătoase şi trupeşti.

După aceea, Apostolii aduc asinul la Hristos, îşi pun pe asin hainele: pe el Se aşază Domnul şi săvârşeşte pe el intrarea în Ierusalim. Asta înseamnă: după ce părăseşte viaţa păcătoasă, omul este adus la Evanghelie şi îmbrăcat, ca în nişte haine apostoleşti, în cea mai amănunţită şi mai subţire cunoaştere a lui Hristos şi a poruncilor Lui.

Atunci Se aşază pe el Domnul, arătându-i-Se duhovniceşte şi sălăşluind duhovniceşte în el, precum a binevoit a făgădui: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte pe ele, acela este cel ce Mă iubeşte: şi cel ce Mă iubeşte, iubit va fi de Tatăl Meu. De Mă iubeşte cineva, a grăit El, cuvântul Meu va păzi; şi Eu îl voi iubi pe el şi Mă voi arăta lui; şi Tatăl Meu îl va iubi pe el şi la el vom veni şi locaş la dânsul vom face” (Ioan 14, 21, 23).

Venirea Domnului este însoţită de pacea mai presus de cuvânt şi de înţelegere, de pacea harică, vrednică de Dătătorul ei, Care este Domnul. Această pace nu suferă asemuire cu liniştea firească a omului căzut, care poate simţi linişte şi mulţumire şi în urma desfătării trupeşti, care poate socoti drept linişte chiar nesimţirea sa, însăşi moartea sa veşnică.

Domnul Se aşază pe însuşirile fireşti ale omului care s-a supus Lui, care şi-a însuşit învăţătura Lui cea atotsfântă şi îl aduce, şezând pe el, în cetatea duhovnicească a lui Dumnezeu, în cetatea păcii, în Ierusalimul al cărui ziditor este Dumnezeu, nu omul.

Sufletul care îl poartă pe Domnul este plin de Sfântul Duh. Acesta îi dă bucurie duhovnicească, nestricăcioasă, veşnică. „Bucură-te şi bucură-te foarte, fiica Sionului, fiică a Sfintei Biserici: fiindcă nu eşti a altcuiva, decât numai a lui Dumnezeu. Propovăduieşte, fiica Ierusalimului! Iată, împăratul tău vine la tine drept şi însuşi mântuitor, blând şi călare pe asin şi pe mânz tânăr. Tu, simţind în tine pacea harică a lui Hristos şi făcându-te fiică a acestei păci, te-ai înnoit cu tinereţe duhovnicească şi cunoşti din cercetare împărăţia lui Hristos. În tine sunt de acum potolite patimile prin puterea harică a Călăreţului care te cârmuieşte: însuşirile tale cele fireşti nu pot să calce legile firii lor, nu pot să treacă şi să se prefacă în patimi fără frâu!”.

Luând de la Domnul toate gândurile, toate simţămintele, toată lucrarea ta, tu poţi şi eşti îndatorată să spui numele Domnului fraţilor tăi, în mijlocul bisericii să-L lauzi pe Domnul (Ps. 21, 24). Tu, fiind născută de Sfântul Duh şi fiică a Duhului, eşti în stare să vezi umbletul haric al Împăratului tău, eşti în stare să vezi dreptatea Împăratului tău. El este blând şi smerit cu inima (Matei 11, 29) şi va îndrepta pe cei blânzi la judecată, învăţa-va pe cei blânzi căile Sale (Ps. 24, 10).

Dumnezeul nostru este Duh, Duh neasemuit cu nici un duh zidit, la fel cum în toate celelalte privinţe se deosebeşte nesfârşit de toate făpturile: sfintele duhuri zidite sunt scaunele şi carele Lui. El şade şi umblă pe heruvimi; El şade şi umblă pe acele fericite suflete omeneşti care I-au supus Lui şi I-au adus Lui ca ardere de tot însuşirile lor fireşti.

Pe aceste suflete umblă împăratul intrând în sfânta cetate a lui Dumnezeu şi aducând în ea sufletele sfinte. „Osana întru cei de sus! Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel”. Amin.

Sfântul Ignatie Briancianinov

• Obiceiuri de Florii
  Publicat in : Datini, obiceiuri si superstitii
• Obiceiuri de Florii - Sarbatoarea Floriilor
  Publicat in : Obiceiuri si traditii de Paste

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: