Evanghelia duminicii lăsatului sec de carne (a Înfricoşătoarei Judecăţi)

(Matei 25, 31-46)

31. Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale.

32. Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre.

33. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga.

34. Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii.

35. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit;

36. Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine.

37. Atunci drepţii Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei?

38. Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat?

39. Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine?

40. Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut.

41. Atunci va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui.

42. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau;

43. Străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat.

44. Atunci vor răspunde şi ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit?

45. El însă le va răspunde, zicând: Adevărat zic vouă: Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut.

46. Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică.

Învăţătura Sfintei Biserici bazată pe Biblie, şi mărturisită mereu în cadrul Sfintei Liturghii, este aceea că Dumnezeu Tatăl îi va face pe toţi morţii să învie spre a fi judecaţi şi apoi recompensaţi ori condamnaţi pentru faptele lor bune sau rele. Se afirmă adesea de către unii, printre care, din păcate, şi unii slujitori ai Bisericii, cum că Dumnezeul Noului Testament, revelat în chip desăvârşit de Hristos, ar fi un Dumnezeu exclusiv al milei şi al iubirii, care nu are altă calitate decât să ne ierte în mod cu totul necondiţionat, pentru că aceasta ar fi „meseria“ Lui, să iubească adică şi să ierte la nesfârşit şi fără nici un discernământ.

Lecturând atent Sf. Scriptură vedem că o astfel de părere este cu totul eronată şi în totală contradicţie cu mărturiile profeţilor, în general, şi cu Sfintele Evanghelii, în mod special. Vestea bună a Evangheliei nu este doar aceea că Dumnezeu îi iubeşte pe cei răi ca şi pe cei buni şi credincioşi, ci şi faptul că va face totuşi dreptate, pedepsindu-i cândva pe toţi nemernicii şi criminalii lumii care au săvârşit atâtea nedreptăţi pe pământ în detrimentul semenilor lor şi pe care legile omeneşti nu i-au pedepsit.

Misteriosul judecător din profeţia lui Daniel

Evanghelia acestei duminici ne descoperă calitatea lui Dumnezeu de Judecător drept. Ne notat că Hristos ne revelează acest adevăr abia spre sfârşitul activităţii Sale în lume, procedând ca şi marele profet Moise, adică a expus mai întâi principiile evanghelice şi abia apoi consecinţele respectării ori nerespectării lor. Exact ca şi Moise, Hristos dă unele detalii privind maniera în care se va derula înfricoşătorul eveniment al judecăţii şi criteriile de evaluare a tuturor faptelor omeneşti, cu puţin timp mai înainte de rătignire.

Din Evanghelie se vede clar că Iisus continuă şi lămureşte profeţiile făcute în această direcţie, mai ales cea a lui Daniel prin care s-a descoperit, de asemenea, că Dumnezeu, numit Cel Vechi de zile (Daniel 7, 9), în calitate de Judecător Suprem s-a aşezat, pentru a judeca seminţiile şi neamurile, şi cărţile au fost deschise. Numai că Daniel precizează că actul în sine al judecăţii va fi săvârşit de către Cineva care venea pe norii cerului ca Fiul Omului, şi Lui i s-a dat stăpânirea, slava şi împărăţia (vers. 13) şi evident şi autoritatea de a judeca toate neamurile şi popoarele pământului (vers. 14); iar Hristos ne descoperă că El va fi acel Cineva.

De notat că cel puţin începutul descrierii teribilului eveniment este practic citat de către Iisus chiar din profeţia lui Daniel, fiindcă zice: Când va veni Fiul Omului (acest termen este folosit doar de Daniel), întru slava sa şi toţi sfinţii îngeri împreună cu El...

Cu mult mai înainte Dumnezeu le descoperise oamenilor că El va judeca tot pământul pentru a răsplăti pe fiecare după meritele sale, fiindcă El nu poate săvârşi nedreptatea de a omorî pe cel bun împreună cu cel rău (Geneză 18, 25). Ori Hristos ne descoperă acelaşi mare adevăr, completând şi anunţând că deşi la baza judecăţii divine vor cumpăni mai mult bunătatea şi mila, nu va fi anihilată nici dreptatea. (Ps. 36, 5).

De ce a dat Dumnezeu Fiului dreptul de a judeca

Cele două Testamente ale Bibliei diferă totuşi cu privire la judecată. Dacă în Primul Testament, Dumnezeu este prezentat ca mult mai prompt în judecarea unor oameni sau popoare, după întruparea Fiului Său, la Dumnezeu prevalează amânarea judecăţii. Acum, din cauza fiului Său întrupat care stârneşte mila Părintelui faţă de Fiu şi de fii, Dumnezeu pare mult mai răbdător cu omul. Cu mult înainte, profetul Naum spusese că Dumnezeu este îndeplung răbdător şi mult milostiv, dar nepedepsit nimic nu lasă (cap. 1, 3). Hristos ne-a descoperit însă că din milă faţă de noi care am devenit fii mai apropiaţi ai Săi, graţie întrupării lui Hristos, Dumnezeu amână judecata, oferindu-ne şanse în plus de a ne schimba în bine. De aceea, în lumina Noului Testament, judecata este vestită mereu într-un viitor nedeterminat.

De ce a dat Dumnezeu Fiului dreptul de a judeca? În primul rând, pentru că Fiul, ca Unul care a fost supus aceloraşi slăbiciuni trupeşti ca toţi oamenii, în sensul că a experimentat în propriul corp ce înseamnă durerea, foamea, setea, oboseala, deznădejdea abandonului, etc. este cel mai în măsură să pronunţe o judecată dreaptă.

Momentul marilor surprize

La judecata finală se va face o delimitare clară între valori şi non-valori, între adevăr şi minciună, între bine şi rău. Până atunci, mai toate faptele oamenilor pot părea la fel şi sunt acoperite întocmai cum sunt iarna câmpurile acoperite de zăpadă şi nu se mai deosebesc scaieţii şi mărăcinii de arbuştii folositori, şi nici ogoarele lucrate şi îngrijite de cele pline de buruieni şi gunoaie.

Într-una din operele sale poetul Shakespeare se întreba cu nedumerire: De ce rod viermii dalba floare, de ce broscoii strică apa din izvoare, de ce în cuib de vrăbii cucul ou-şi pune, de ce un rege legii lui nu se supune? Evanghelia răspunde cu simplitate că în această lume toate sunt amestecate. Acum, în această lume toate par că se întrepătrund: evlavia cu făţărnicia, adevărul cu minciuna, frumosul cu urâtul, binele cu răul, cinstea cu viclenia, etc. Chiar şi Biserica, sublinia la vremea sa Fericitul Augustin, este o societate mixtă, adică şi buni şi mai puţin buni. Abia la finele istoriei se va face lumină adevărată şi dreptate. Atunci se va desluşi în văzul tuturor adevărata noastră faţă şi autentica valoare a faptelor omeneşti.

Judecata din urmă va fi şi momentul marilor surprize. Până atunci unora le dăm cinste mai mare decât li se cuvine, fiindcă nu-i cunoaştem îndeajuns, iar pe alţii îi dispreţuim fiindcă noi judecăm după cele ce ţin de exteriorul omului. Despre surpriza care îi aşteaptă pe oameni la marea şi dreapta judecată a lui Dumnezeu ne-a atenţionat Domnul Hristos când a zis că cei care par în veacul de acum a fi cei dintâi, vor fi cei de pe urmă în veacul viitor şi, invers, cei care par lumii acum ca cei de pe urmă şi neluaţi în seamă de către nimeni, vor fi cei dintâi cinstiţi de Dumnezeu după pronunţarea sentinţei.

Lumea de acum poate fi cea a păcălelilor în care pe unii îi ţinem la mare cinste, de corecţi şi cinstiţi, ba chiar sfinţi după criteriile noastre subiective de evaluare, iar pe alţii îi putem considera ca mari nemernici şi păcătoşi, întrucât nu se încadrează în criteriile noastre de evaluare, care sunt mereu oscilante, după cum nestatornic este şi comportamentul uman. Aşa cum zicea un gânditor creştin, în regnul animal speciile nu se amestecă şi nici nu se camuflează, după împrejurări, ci toate oile sunt oi, după cum toţi lupii sunt lupi, numai anumiţi oameni par să fie oameni doar în exterior, fiindcă în sufletul lor pot fi şi lupi şi oi în acelaşi timp.

Se vor împlini cuvintele lui Iisus?

Ca Unul care a activat într-o societate exclusiv agrară, în care la mare cinste era păstoritul şi agricultura, Hristos foloseşte din abundenţă, în cuvântările şi în pildele Sale, motivul păstorilor şi al oilor, oaia fiind, în orient, simbolul blândeţii şi al lipsei de viclenie. Dovadă, soţia unui mare patriarh s-a numit Rahela, adică „oaia“.

Când Hristos foloseşte imaginea oii, are în vedere atât blândeţea cât şi bunătatea celor care vor accede în împărăţia lui Dumnezeu, concretizată prin roadele faptelor bune, adică a iubirii practice faţă de aproapele, cu care Hristos Însuşi se identifică. Foarte mult va conta atunci atitudinea faţă de semeni; dacă după Legea lui Moise, criminalul era pasibil de judecata tribunalului omenesc, potrivit legii evanghelice, pentru mult mai puţin, omul este pasibil de gheenă (Matei 5, 21). La acea judecată fiecare va trebui să dea seama nu numai de orice faptă gravă comisă împotriva aproapelui, de orice calomnie (Mt. 12, 36), ci chiar şi de gândurile rele. Fiecare va fi judecat cu aceeaşi măsură pe care a folosit-o faţă de aproapele său (Mt. 7, 1-5). O foarte mare greutate o va avea totuşi iubirea ori indiferenţa dovedită prin fapte faţă de ceilalţi oameni.

Cei ce vor primi binecuvântarea lui Dumnezeu nu vor trebui să facă lucruri imposibile, adică să facă să nu mai existe foamete pe pământ şi nici să lupte pentru dispariţia oricărei boli sau să se ostenească pentru desfiinţarea închisorilor, ci să facă aşa cum spunea şi Isaia: „împarte-ţi pâinea cu cel flămând şi adu-i în casa ta pe nenorociţii fără de adăpost; dacă vezi pe un om gol, acoperă-l!“ (cap. 58, 7). După cum zicea şi maica Tereza de Calcutta, la judecată, Hristos ne va întreba nu cât am strâns în această viaţă, nici cât am muncit ori am citit sau am călătorit prin lume, ci câtă iubire faţă de semeni am pus în tot ceea ce am făcut. Aşadar, criteriul milei faţă de semenii noştri va atârna foarte greu în balanţa dreptăţii divine în favoarea noastră, şi dimpotrivă, nepăsarea şi egoismul va înclina balanţa în dezavantajul nostru.

De ce trebuie să credem că cele vestite de Domnul cu privire la judecata universală sunt adevărate? Sfânta Evanghelie şi istoria Bisericii probează că toate cuvintele lui Iisus cu privire la Apostolul Petru, Iuda, ca şi cele despre cetatea Ierusalimului, Capernaum, Betsaida şi Horazim s-au împlinit întocmai între timp. De asemenea, tot El ne-a mai atenţionat că mai curând va trece cerul şi pământul decât să nu se împlinească cuvintele Lui.

Prof. Univ. Petre Semen
Sursa:ziarullumina.ro
 

• Dogma invierii trupurilor la judecata universala
  Publicat in : Viata vesnica
• Starea de dupa Judecata Universala
  Publicat in : Viata vesnica
• Judecata universala
  Publicat in : Viata vesnica
• Judecata universala
  Publicat in : Duminica Infricosatei Judecati
• Iubirea - criteriul de judecata universala
  Publicat in : Religie

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: