Din pământ străin plecăm acum în Ţara Slavei, la întâlnirea cu Dumnezeul Cel viu, ca fii ai împărăţiei Lui. Biserica noastră ne arată acum în chip simbolic starea noastră. Stăm în semiîntuneric şi vedem Sfânta Sfintelor lui Dumnezeu, tărâmul Lui - altarul plin de lumina slavei. Ştim că Hristos a adus lumina în lume, că El este Lumina, iar noi suntem fiii Luminii. Acum ne îndreptăm din întuneric în semiîntuneric, iar, de acolo, în slava strălucitoare a luminii dumnezeieşti necreate.
In orice călătorie, după ce părăsim locul populat, mai suntem încă plini de trăirile, amintirile şi impresiile de mai înainte. Apoi, treptat, acestea dispar, până când în noi nu mai rămâne nimic în afara năzuinţei spre scopul drumului nostru.
Iată motivul pentru care se citeşte Canonul de Pocăinţă al Sfântului Andrei Criteanul în Prima Săptămână a Postului. Cu ocazia aceasta, ne gândim pentru ultima oară la noi înşine, scuturăm pentru ultima oară praful de pe picioarele noastre şi ne aducem aminte de nedreptăţile anilor anteriori.
Inainte de a ajunge la Duminica Ortodoxie, când ne aducem aminte că Dumnezeu a biruit, că a venit şi a adus adevărul în lume, că a adus viaţă, şi viaţă cu belşug, bucurie şi iubire, pentru ultima dată ne adresăm unii altora pentru a ne cere iertare: "Eliberează-mă de legăturile împletite de nevrednicia mea. De legăturile împletite din faptele mele păcătoase şi din nepăsarea mea, de cele pe care ni le-am făcut reciproc". Dar şi pentru cele pe care nu le-am făcut, dar care ar fi putut să aducă atâta bucurie, atâta nădejde şi să arate că suntem vrednici de credinţa lui Dumnezeu în noi.
De aceea, în decursul următoarei săptămâni, ne vom cerceta pe noi înşine pentru ultima oară, ne vom privi în ochi şi ne vom împăca. Pacea şi împăcarea nu înseamnă că au dispărut problemele. Hristos a venit în lume ca să o împace cu Sine, iar în Sine cu Dumnezeu; ştim care este preţul iertării Sale!
Neajutorat, vulnerabil şi lipsit de ocrotire, S-a dat pe Sine în mâinile noastre, spunând: "Faceţi cu Mine ce vreţi. Iar când veţi săvârşi ultimul rău posibil, veţi vedea că iubirea Mea nu s-a clintit. Ea a fost bucurie, ea a fost durere pătrunzătoare, dar a rămas întotdeauna numai iubire".
Iată un exemplu pe care putem şi pe care trebuie să-L urmăm, dacă vrem să fim ai lui Hristos. Iertarea se oferă în momentul în care ne spunem reciproc: „Ştiu cât eşti de plăpând şi cât de adânc mă vei răni, dar întrucât şi eu sunt rănit şi sunt o victimă - uneori vinovată, alteori nu - pot, din adâncul durerii, suferinţei şi ruşinii mele, să mă întorc către Dumnezeu sa-I spun: «Doamne, iartă-l, Că nu ştie ce face!».
Numai dacă ar şti cât de mult rănesc cuvintele, numai dacă ar înţelege câtă distrugere aduce în faţa mea, nu ar fi făcut răul acesta. Dar este orb, nu s-a maturizat încă şi este plăpând. Eu însă il primesc si îl voi purta pe el sau pe ea precum işi duce păstorul cel bun oaia pierdută. Căci noi toţi suntem oile pierdute ale turmei lui Hristos. Şi îl voi purta pe aproapele meu pe umeri, precum Hristos a dus Crucea, până la moarte, până la iubirea răstignită, când ne-a fost dată toată puterea iertării".
Să păşim în Postul Mare precum oamenii care ies din întunericul dens la semiîntuneric, iar din acesta, la lumină. Cu bucurie şi cu lumină în inimă scuturând praful de pe picioare, înlăturând obstacolele din cale, care-l ţin în robia zgârceniei, a invidiei, a fricii, a urii, a geloziei, a neînţelegerii şi a concentrării asupra propriei persoane. Am ajuns robii patimilor noastre, cu toate că am fost chemaţi să fim liberi în Dumnezeu.
Atunci vom vedea că ne mişcăm ca printr-o mare necuprinsă, departe de malurile cuprinse de întuneric şi apropiindu-ne tot mai mult de lumina dumnezeirii. In calea noastră, vom întâlni răstignirea.
La sfârşitul drumului, va sosi ziua când vom sta în ţaţa iubirii dumnezeieşti în toata desăvârşirea ei.
Înainte ca aceasta să ne cuprindă în slava şi bucuria ei negrăită. La început trebuie să fie pătimirile şi Crucea, iar a noi minunea învierii. Trebuie să trecem şi prin una, si prin cealaltă. Să năşim prin pătimirile lui Hristos împreună cu El, dar şi să intrăm în odihna cea mare şi în lumina orbitoare a învierii.
Vă cer iertare pentru tot ce trebuia să fac, dar nu am făcut; pentru că nu fac lucrurile atât de bine şi pentru multe altele pe care se cuvenea să le fac, dar au rămas nesăvârşite.
Să ne susţinem unii pe alţii pe calea aceasta, prin iertare reciprocă şi prin iubire, ştiind că pe un drum greu, în momentul crizei, ne întinde o mână de ajutor omul de Ia care nu am aşteptat nimic bun şi pe care l-am crezut străin sau chiar duşman. De aceea, să ne deschidem inimile şi ochii, fiind pregătiţi să vedem şi să răspundem nevoii omeneşti.
Să ne apropiem mai întâi de icoana lui Hristos, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru, Care a dobândit puterea iertării cu preţ mare. Să ne rugăm şi Maicii Domnului, care L-a dat pe Fiul ei Unul-Născut pentru mântuirea noastră. Dacă ea ne va ierta, cine ne va refuza iertarea? Apoi să ne cerem iertare unii de la alţii.
Iar în timp ce o vom face, nu vom mai auzi cântarea de pocăinţă, ci, de departe, ne va lua prin surprindere cântarea învierii, care va spori în intensitate la jumătatea drumului, când va sosi clipa închinării la Sfânta Cruce, iar apoi va umple toată biserica şi lumea întreagă în noaptea în care Hristos a înviat, dobândind biruinţa. Amin.
Anul 1986
Mitropolitul Antonie de Suroj
Fragment din cartea "Predici la Triod si Penticostar", Editura Egumenita
Cumpara cartea "Predici la Triod si Penticostar"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.