Apostol: Fapte 6,1-7; Evanghelie: Marcu 15, 43 - 16, 8
Astăzi sărbătorim a treia Duminică după Paşti şi, precum săptămâna trecută, auzim despre diferite momente ale Pătimirii, Răstignirii şi învierii. Săptămâna trecută am auzit despre Toma - că nu a crezut până ce nu a văzut; nu doar văzut, ci până nu a atins rănile lui Hristos - pentru a demonstra că Cel Care biruieşte moartea este de fapt Cel Răstignit.
Astăzi îi prăznuim pe cei implicaţi în îngroparea lui Hristos: în special, pe femeile mironosiţe, care au venit să ungă trupul lui Hristos, şi pe Iosif din Arimateea, menţionat în Evanghelia de astăzi, şi, de asemenea, pe Nicodim, un personaj cheie în Evanghelia după Ioan.
Toate aceste persoane au în comun modul în care s-au ocupat cu atâta grijă de trupul mort al lui Hristos: Iosif, un proeminent membru al Sanhedrinului, şi-a pus viaţa în pericol atunci când i-a cerut lui Pilat trupul lui Iisus; Nicodim I-a uns trupul cu mir şi aloe - mirodenii dulci parfumate care aveau rolul să usuce trupul şi să-l conserve – şi a aşezat trupul într-un mormânt săpat în stâncă (un efort incredibil de ostenitor); şi foarte devreme dimineaţa, femeile au adus mai multe mirodenii pentru a unge trupul lipsit de viaţă.
Toate aceste lucrări au fost înfăptuite cu multă iubire, dorinţă şi energie, dar totodată [îndeplinite] fără o deplină cunoştinţă - chiar cu neştiinţă: acţiunile lui Iosif şi Nicodim erau menite să păstreze trupul lui Hristos, necunoscând ca, prin moartea Sa, El biruia moartea, pentru a trăi veşnic; iar femeile au venit la mormânt întrebându-se cine le va prăvăli piatra, necunoscând că mormântul era deja gol.
Cu toţii au vrut să facă ceva ce nu au putut duce la capăt, şi totuşi, fiindcă au acţionat cu o aşa de mare dorinţă şi iubire, au devenit agenţii unei făptuiri care era mai presus de visele şi aşteptările lor cele mai îndrăzneţe, o taină mai presus de capacitatea lor de înţelegere.
Noi, pe de altă parte, credem că ştim cum stau lucrurile. Şi totuşi, dacă nu ne este teamă, dacă nu tremurăm precum femeile amintite la sfârşitul pericopei evanghelice, probabil că nici măcar nu ne vom da seama de neştiinţa noastră.
Credem că ştim deja sfârşitul şi astfel avem tendinţa de a fi mulţumiţi de noi înşine despre modul în care ajungem în acel punct. Hristos a biruit moartea: super! Pot continua să-mi trăiesc viaţa aşa cum eram înainte, ba chiar o pot continua astfel şi dincolo de mormânt.
Noi vrem viaţa veşnică, nu vrem Crucea.
Mironosiţele, Iosif şi Nicodim, pe de cealaltă parte, au lucrat cu râvnă şi iubire, fără să se gândească la ce folos vor avea din aceasta.
După ce am auzit vestea cea bună, suntem ispitiţi să o înţelegem în termenii noştri şi astfel atenţia ne este aţintită mai mult asupra chestiunilor acestei lumi: ştim mai multe despre investiţiile noastre, pensii, taxe... decât ştim despre Scripturi. Lor le lipsea deplinătatea cunoaşterii, dar cel puţin au lucrat cu iubire; noi suntem cu totul nesocotiţi şi lucrăm pentru alte scopuri.
Motivul pentru care Pastele se află în centrul anului nostru bisericesc - petrecând atât de multe săptămâni pre-gătindu-ne pentru el şi atât de multe după, desluşindu-i, taina - este ca noi să ne dăm seama de semnificaţia sa!
Lumina Paştelui străluceşte pentru a ne lumina, pentru ca să nu mai trăim în întunericul căilor noastre vechi, ci, mai degrabă, să începem să trăim în lumina care se cuvine fiilor lui Dumnezeu, pornind chiar de la un licăr, de la primele raze ale unei noi zile.
Ar fi o mare greşeală să credem că pentru aceasta nu este nevoie de strădanie şi osteneală, uscarea trupului nostru, aşa cum Iosif şi Nicodim au pregătit trupul lui Hristos, uscarea patimilor noastre, uscarea legăturilor care ne ţin de lucruri, uscarea a tot ceea ce ne distrage atenţia de la Hristos, [este nevoie de] pregătirea noastră cu mir - ceea ce este cuvenit morţilor - pentru ca şi noi să devenim ofrandă bine-plăcută lui Dumnezeu, lucrând din greu la personalitatea noastră, cioplind în inima noastră împietrită un loc unde Hristos poate locui, pentru a dărui o viaţă nouă mădularelor noastre muritoare.
Doar dacă ne dăruim cu adevărat lui Hristos - lucrând cu râvnă, dorinţă şi iubire pentru trupul Său - aflăm că ceea ce noi credeam că este cu neputinţă a fost împlinit, că piatra care zăcea prăvălită peste inima fiecăruia dintre noi, ţinându-ne jos, făcându-ne incapabili să-L simţim sau să-L vedem pe Dumnezeu, acea piatră a fost rostogolită şi atunci nu vom mai vedea doar un licăr a ceea ce se află înaintea noastră, ci vom fi chemaţi să intrăm în mormânt, inima noastră, camera de nuntă.
Numai Dumnezeu poate înlătura piatra, dar să ne amintim că noi trebuie să mergem la mormânt! Ele nu ştiau cum aveau să o înlăture, şi totuşi s-au dus acolo. Tot astfel şi noi trebuie să mergem la mormânt, pregătiţi să prăvălim piatra fără a avea vreun indiciu despre cum o să facem acest lucru, oricât de inutil ni s-ar părea gestul de a merge la mormânt, împovăraţi de greutatea păcatului nostru - piatra care blochează intrarea în inima noastră.
Dar din nou, nu putea face aceasta decât din iubire şi din dorinţă de Hristos: aceasta ar trebuie să fie ceea ce ne impulsionează să venim la Biserică, să ne rugăm, să postim, să ne înnoim mintea. Toate acestea implică multă osteneală, dar este o osteneală care ne stă în putinţă. Iar dacă vom lucra astfel, Hristos cu siguranţă va împlini ceea ce este mai presus de puterile noastre: va schimba inima noastră de piatră în inimă de carne, o inimă plină de compasiune şi iubitoare.
Despre aceste lucruri vom auzi mai multe în săptămânile care urmează, când îi vom cunoaşte pe paralitic, pe samarineancă, pe orb, toţi aceştia fiind pilde ale lucrării lui Dumnezeu ce înnoieşte viaţa noastră.
Să ne rugăm, aşadar, ca să avem putere să începem călătoria la care suntem chemaţi şi lucrarea care ne este pusă înainte.
Pr. Prof. John Behr
CRUCEA LUCREAZĂ ÎN LUME, EDITURA DOXOLOGIA
Cumpara cartea "CRUCEA LUCREAZĂ ÎN LUME"
-
Duminica mironositelor
Publicat in : Predici - Predica
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.