IN AJUNUL DUMINICII femeilor mironosiţe, Utrenia ne aminteşte de arătările lui Hristos de după înviere, aşa cum sunt menţionate către sfârşitul Evangheliei după Marcu. In cazul în care cărturarii biblişti au dreptate, aceste ultime versete (Marcu 16, 9-20) nu au aparţinut textului originar al Evangheliei.

Această înşiruire de arătări ale Domnului înviat se pare că a fost pusă laolaltă de Biserica primară din motive catehetice şi abia ulterior a fost adăugată la sfârşitul Evangheliei a doua, pentru a-i crea o concluzie ce părea mai adecvată.

Aceasta înseamnă că Evanghelia originală, aşa cum a compus-o Sfântul Marcu, se încheia cu pericopa citită la Liturghia de duminică dimineaţa (Marcu 15, 42 -16, 8). Femeile mironosiţe, văzând giulgiurile goale şi auzind mărturia îngerului, s-au umplut de cutremur şi uimire - tromos kai ekstasis, mai precis au luat cunoştinţă de „uimitoarea minune". Răspunsul emoţional a fost cel care le-a determinat să părăsească mormântul şi, pentru o vreme, să nu grăiască nimic una către alta, „căci se temeau".

De ce şi-ar fi încheiat evanghelistul istorisirea atât de surprinzător, chiar scandalos? Mai ales că ulterior, femeile l-au anunţat pe Petru şi pe ceilalţi ucenici că au găsit mormântul gol şi că un înger le-a vestit învierea lui Iisus? Marcu adresează scrierea sa celor credincioşi: celor cărora întreaga istorisire a Evangheliei le era familiară, persoane a căror viaţă şi credinţă îşi aveau temelia în adevărul şi nădejdea învierii. Şi atunci, de ce şi-ar fi încheiat lucrarea cu o imagine misterioasă a mormântului, alături de reacţia femeilor, iar nu cu descrierea - aşa cum fac ceilalţi evanghelişti - diferitelor arătări ale Domnului înviat înaintea ucenicilor Săi?

Singurul răspuns plauzibil este acela că Sfântul Marcu a dorit să accentueze, mai presus de toate, această reacţie - acest profund răspuns interior - a femeilor la vederea mormântului gol şi înaintea giulgiurilor. Aceste femei l-au urmat cu credinţă pe Iisus de-a lungul slujirii Sale pământeşti, îngrijindu-se de nevoile Sale, asigurându-i hrană şi locuinţă pentru El şi pentru ucenicii Săi, în vremea peregrinării lor din Galileea în Iudeea şi până în cetatea Ierusalimului. I- au rămas credincioase de-a lungul Patimilor Sale, şi au asistat la îngroparea Lui. Apoi, apropiindu-se sâmbăta, au fost obligate să lase neterminată rânduiala înmormântării şi să se întoarcă la casele lor. Acea rânduială putea fi finalizată doar după trecerea sâmbetei, în zorii următoarei duminici.

In ziua cea dintâi a săptămânii, dimineaţa devreme, femeile au adunat aromate şi au mers la mormânt. Găsind piatra răsturnată, au intrat tremurând. Acolo au aflat un bărbat tânăr, un chip îngeresc, stând pe locul în care fusese aşezat trupul lui Iisus, unde acum nu mai era altceva decât un giulgiu gol. Apoi, cuprinse de cutremur şi spaimă, de „uimitoarea minune", au alergat de la mormânt, înmărmurite de cele ce văzuseră. Pentru moment, nu au putut să grăiască una către cealaltă, pentru că „se temeau".

Această teamă trăită de femeile mironosiţe nu era teroare, o groază înaintea a ceva ameninţător şi de neînţeles. Mai degrabă a fost uimire, o uimire atât de profundă şi intensă încât au trăit momente extatice, mai presus de ele însele, fiind îndepărtate de sfera obişnuită a trăirilor omeneşti, fiindu-le dat să cunoască, într-o oarecare măsură, uimirea ce transcende şinele, pe care apostolul Pa vel a cunoscut-o atunci când, în extaz, a fost „răpit până Ia al treilea cer" (II Corinteni 12, 2).

Este şi emoţia ce însoţeşte experienţa unei teofanii, a unei descoperiri a puterii şi măririi dumnezeieşti. Aceasta este emoţia ce le-a cuprins pe femei în mormântul gol. Au văzut giulgiurile puse deoparte şi au auzit glasul îngerului care le- a încredinţat că Iisus, Cel ce fusese mort, S-a ridicat la viaţă. Au văzut, s-au cutremurat, şi au părăsit mormântul pline de uimire, într-o tăcere plină de spaimă.

Dar amintirea celebrării pascale se estompează odată cu trecerea zilelor şi a săptămânilor ce vin după praznic; de aceea, prin femeile mironosiţe ni se oferă o imagine - o icoană vie - a minunii pascale, uimirea minunată. Dacă luăm aminte la minunatele cântări ale Penticostarului, auzim aceeaşi vestire îngerească pe care ele au auzit-o şi suntem părtaşi la uimirea lor. în mijlocul vieţii noastre obişnuite - cumpărături, dusul copiilor la şcoală, lucrul la computer, participând la şedinţe, strecurându-neîn trafic, sau luptându-ne, în toiul nopţii, cu propriile spaime - în mijlocul a toate acestea, imaginea femeilor mironosiţe lansează o invitaţie. Ne cheamă să ne îndepărtăm pentru o vreme de noi înşine şi, alături de ele, să intrăm în mormântul unde a fost aşezat trupul mort al lui Iisus. Ne cheamă să contemplăm inefabila taină a giul- giurilor goale, alături de vestirea îngerească, „S-a sculat, nu este aici".

Din acea contemplare tăcută poate izvorî, încă o dată, sensul profund al spaimei, al minunatei uimiri, care le-a cuprins pe femei şi pe toţi cei ce cred în Domnul Cel înviat. Cum s-a întâmplat şi cu apostolul Pavel, acea spaimă şi acea uimire ne poate ridica din obişnuinţa noastră, chiar dacă numai pentru o clipă, şi ne poate oferi o privire, o fericită pregustare a Paradisului.

John Breck

Fragment din cartea "Dorul de Dumnezeu", Editura Patmos

• Duminica mironositelor
  Publicat in : Predici - Predica