Cu două mii de ani în urmă, la picioarele Crucii, când Hristos era răstignit și bărbăția ucenicilor se ascunsese înfricoșată, femeia, în ipostasul ei matern și de ucenică, se tânguia cu amar, voind să împărtășească aceeași soartă. Dacă cineva ar fi spus femeilor mironosițe să plece de lângă Hristos căci vor fi răstignite, femeile mironosițe ar fi acceptat mai degrabă răstignirea. De ce? Pentru că în femeie fundamentul și sensul existențial izvorăsc din iubire.
Nu le-a păsat de vorba stricată a lumii, ele nu s-au dezis de El, erau acolo, lângă cruce, ca un câine de pază, privind zdrobite cum Iisus era zdrobit, adică Inima care le îmblânzise, care le curățise de patimi, inima iubitoare care le fusese și povățuitor și prieten și confident și învățător al dreptei cuviințe, Cel a cărui privire pusese ordine și logică în lumea lor, Cel prin care se coborâse căința, Cel de la care învățaseră că sufletul poate fi salvat, că merită salvat, că nu erau doar niște simple some, trupuri folosite sub semnul unui păcat, Cel care le adusese iertarea și le apărase spunând ,,cine e pur, să ia primul piatra și să arunce”.
Odată cu aceasta, Hristos a dat un alt sens femeii, impulsul a devenit echilibru, emoția s-a convertit la fapta bună, nerușinarea s-a smerit și a luat straie cernite în locul celor strălucitoare, carnea s-a cumințit și a făcut loc Duhului să locuiască în femeie, ca într-o înnoită grădină a raiului.
Blândețea chemării Lui le-a desăvârșit, nu le-a îndemnat să schimbe o lume cu alta, un iubit cu altul, ci pământul cu cerul, lutul să se spiritualizeze, să pună bazele unei alte vii de struguri duhovnicești, să dea familiei sens, copiilor repere, să fie matrice și nucleu și inimă iubitoare, să spere, să plângă întru nădejdea Învierii.
Pe Fecioara Maria o știa încă de când sălășluise în pântecele ei feciorelnic, îi auzise gândurile și rugăciunea neîncetată, a fost chipul după care a modelat comportamentul celorlalte femei care au devenit mironosițe...așa cum orice bărbat, caută în chipul mamei sale modelul după care își va alege logodnica și soția de mai târziu, mama fiindu-i primul reper, primul profesor, primul model feminin, a cărui influență în realitate nu încetează niciodată în timp, așa și aici, Cel care știa firea Evei încă din rai, când toate erau sub ascultarea Tatălui, modelează pe fiicele Evei după chipul interior al Mamei care a născut Cerul pe pământ.
Maria Magdalena, frumoasa căzută, își retrage în fața Mântuitorului privirea de șarpe seducător, își alungă duhurile necurate, se luminează că viața nu e doar plăcere, ci și sacrificiu, îl cercetează pe Mântuitor și îl urmează din momentul în care simte în El un reper net superior lumii în care trăise ea până atunci.
Venind din lume, ea nu mai aparține lumii, ci lui Dumnezeu, își lasă frumusețea exterioară să se tocească, insistând a căuta frumusețea cea nevăzută, mângâietoare, a cumpătării, a abținerii. Schimbarea ei e totală și ireversibilă. O altă epifanie, dar nu pe Tabor, ci unde odinioară în Cântarea cântărilor mireasa era pasiunea arzând de dorul erosului. Aici, mireasa nenuntită de oameni, din princina căderii și necurăției ei, va primi o educație aleasă din partea Mirelui ceresc. Cea pe care n-a voit-o niciun mire omenesc, e luată sub aripa lucrătoare a duhului curăției și al lacrimilor care ard întunericul, al luminii care vine după un mare întuneric, e seninul ca semn al întoarcerii la firea de dinainte de cădere, tot ce era pământesc e ars la școala uceniciei hristice.
Dumnezeu nu putea pleca de pe pământ până când nu avea să lase ordine în locașul de unde pornise căderea: sufletul feminin.
Eva își continuase căderea pe pământ, ajungând în stadiul în care Maria Magdalena confunda iadul desfrânării cu starea de normalitate. Era un iad respirabil, generator al cavernelor nepocăinței. Era chemarea care nu se cumințea. Era felina care se prefăcea îmblânzită pentru a mușca mai adânc din măr. Acestei lumi și acestei tendințe, Hristos îi pune capăt prin puritatea lui inhalabilă, magnetică. În preajma Lui, căderea devine de neacceptat, iad irespirabil. Se trage linia dintre a fi sau a nu fi iubire. Nu poți iubi și să cobori la iad ceea ce iubești. Iubirea e lucrătoare, înalță. Iubirea în esența ei este urcuș. Acum e nostalgia după absolut, e agapaosul în stare pură, euharistic. Iubirea dezbrăcată de dorința carnală, pentru că energia care o convertise venea din alt spațiu, al intelectului / Cuvântului pur. Polisemia Logosului fără măști. Codul de descifrare nu putea fi decât unul aristocratic. Cea care avusese parte de pasiune și căutase în van iubirea pe divan avea să înțeleagă Iubirea în sensul cel mai pur și mai statornic, fidel cerului și raiului, fiu al cerului și aducător al raiului, Păstorul a cărui privire nu putea fi păcălită.
În fața Lui, Maria Magdalena a capitulat cum lasă șarpele pielea cea veche, primise botezul pocăinței, al curățirii de gândul viclean, descoperise puterea ascezei, descoperise puterea de a urma în toate pe Cel care o salvase de degradare. Trezise în ea mai întâi o mirare, apoi a încolțit un regret, o chemare la pocăință, apoi un foc sufletesc, un dor după veșnicie, un rug mistic arzând către cer. Din viața ei ca o veșnică noapte, El adusese înaintea ochilor răsăritul. I-a redat ochii de copil ai remușcării, lacrimile părerii de rău, penitenței, durerii de a fi aparținut unei lumi care o voia de lut, a dorinței de îndreptare în bine și, mai ales, a efortului de a se schimba. Stricata murise, lăsând în urma ei o femeie adevărată, cu sens, cu picioarele de pământ, caligrafiind în eter propoziții simple și fraze complicate despre ,,a deveni”. Și pentru toate acestea, Hristos n-a vrut nimic, El a vrut doar ca ea să fie o ființă mai bună, în armonie cu cele sădite din naștere în ea...o întoarce în matcă, îi aduce apele în stare de contemplare, îi spală ochii orbi la lumea duhovnicească și îi arată frumuseți pe care mintea ei nu le cunoscuse. El nu vede în ea doar o femeie pierdută, ci se apleacă spre educarea ei cu toată atenția, dialogul lor interior, deși neconsemnat de Scripturi, fiind unul din cele mai profunde.
Ziua aceea în care Maria din Magdala a înțeles chemarea a fost ziua în care migdalele de marmură ale trupului ei au depus armele, a îngropat trecutul rușinos sub lespedea pocăinței și s-a arătat lumii învelită în voal de amurg cernit, a înghițit sâmburii de migdală ai înțelepciunii, iar corăbiile ochilor ei s-au scufundat într-un ocean de plâns și a îmbrăcat în locul cuvântului strident, tăcerea. Maria Magdalena nu e doar desfrânata care s-a pocăit, ci modelul femeii care se leagă de catargul luptei cu sine pentru a se birui. Își osândește lipsa de judecată la Absolut, își umple vasul sufletului, cândva gol, cu mirul înțelepciunii și al credinței în nemurire. A continua pe drumul vechi ar fi însemnat osândă veșnică, un iad din care ea voise să iasă. Trăise fără să-i pese de ochii tulburi ai lumii care o instiga și se complăcea în cădere, dar Hristos o determină să devină atentă, fiind atent la comportamentul ei. Îi oferă libertatea de a alege între cele două moduri de viață, iar ea, eliberată de constrângeri, de reguli, de convenții, eliberată de a da socoteală lumii, observă atenția pe care i-o acordă Dumnezeu și își dă seama că e șansa ei de a-și repara viața. Printr-o pocăință autentică de care se cutremură și cerurile și îngerii. Și îngerii se cutremură când un suflet păcătos se pocăiește, cerurile răsună de plânsul celei care își vine în fire, iarba se înclină când genunchii cad la pământ și stihiile orgoliului sunt spulberate, iar deasupra creștetului crește un nimb de lumină.
Când un om se pocăiește cu adevărat, în el se întoarce lumina necreată. De asta, Maria Magdalena, cea sensibilă la frumos și rănită în căutările sale din lumea cărnii, când privirea ei de felină aducea prada aproape de sufocare în căutarea acelui absolut de negăsit în legile trupului, își deschide cupola craniului ca lujer, ea, nufărul ce devenise crin...își taie cordonul ombilical ce o ținea de lumea plăcerilor și intră desculță în lumea celor care dăruiesc iubire, nu primesc. Ea nu se mai ofera ca înainte, trup fără preț, ci devine suflet neprețuit, inestimabil. Îndemnul făcut de Hristos nu rămâne fără răspuns, fără ecou...El e singurul care pune margine disperării mute în care trăia și albește neputința și o curățește cu isopul privii Lui dumnezeiești. Maria din Madgala vede în El nu doar frumusețea ca o icoană, ci un arhetip al frumuseții pe care anii nu o pot mânca, nici viermii distruge...pecetea morții nu avea să mai atingă sufletul, să-i ruginească iubirea, zbaterea ei și chinul de a-și câștiga respectul interior și în ochii oamenilor pornește ca un proces lăuntric, nu se mai raportează la plăcerile ei, la sistemul de valori al lumii din care venise și unde nu era decât un bun de consum, ea se întoarce spre sine privindu-se până la transparență, se răscumpără lumii prin dragostea Mântuitorului și tot ce va face ea din acel moment va fi pentru ca să devină demnă de privirea Celui care S-a răstignit pentru noi.
Toți cei ce L-au cunoscut și înțeles pe Mântuitor și-au dat seama că nu pot fi duplicitari, că nu e cale de mijloc, nu e o pendulare între lumi, e doar o singură opțiune. Dumnezeu nu are acces doar la fapte, ci la gând. Ce înseamnă pocăința? A te judeca pe tine, înainte de a fi judecat de cer, nu înseamnă a-i judeca pe alții, ci să îți frângi inima privind cum ai zdrobit inima plămădită din cer. Maria Magdalena s-a privit pe sine în oglinda pe care i-a dat-o Hristos și a văzut că rătăcirea ei și decăderea veneau dintr-un sens greșit acordat iubirii, iubirii fără de rost, de margini, vinovate, iubirii. Tot prin iubire avea să îndrepte pașii ei, dinspre iad spre rai. Avea să meargă pe pământ, dar cu ochii veșnic la cer. Pentru că de acolo venise Cel care a crezut în ea și care nu văzuse în ea desfrânata, ci sufletul care avea să îmbrace noblețea pocăinței și avea să se jertfească din dragoste până la picioarele Crucii, mărul putred al raiului cu tot cu șarpe aruncat pe pământ. Până acolo a mers Hristos. A arătat cunoașterea de dincolo de pomul cunoștinței binelui și răului celei care s-a abținut a mai mușca din măr pe pământ, luând fire îngerească. Acolo e puterea femeii adevărate. Cea care nu se dezice, care nu minte și nu trădează. E cea care merge până la capăt. Cea care nu poate pleca de lângă iubirea ei nici cu prețul amenințării cu moartea, căci moartea adevărată era separarea de sens. Hristos e sensul. Cel care vede în oameni nu căderea, ci biruința urcușului duhovnicesc. Tot Maria Magdalena s-a dus la mormânt cu noaptea să îngrijească trupul Celui care o făcuse să devină suflet. Dincolo de Psyhe, de Anima, săpase în ea ceea ce se numește conștiință.
Maria Magdalena, care fusese atât de legată de cele trupești, când ajunge la mormântul unde fusese pus Iisus de către Iosif din Arimateea, vede piatra prăvălită de pe mormânt și se sperie neînțelegând învierea ci crezând că trupul Lui a fost furat. E sub pecetea trupului, deși fusese izbăvită de chinurile cărnii. Ea în continuare percepe din tot doar dispariția trupului fizic. Fusese martora Răstignirii, trăise durerea de a-L vedea murind sub ochii ei, iar acum venind să-i ungă trupul cu mir, e prima care va primi și va privi trupul înviat al Mântuitorului. Atât de mare avea să fie încrederea acordată de data aceasta de El ucenicei sale încât avea să îi arate nemurirea, trupul eteric și spiritualizat, dar vizibil, că Învierea era posibilă. Revelația avea să aibă loc pe măsura urmării dintru credință. Dacă odinioară Eva făcuse pe om să cadă din rai, iată după Înviere o altă fiică a Evei avea să se cutremure pentru totdeauna în fața Învierii. Din eros, Maria Magdalena devenise agapaos, iar acum Logosul îi arătase agapaosul ceresc al învierii, răsplata efortului în lupta cu sine, a viețuirii celei curate. Nu se ascunde, ci se arată ei în firea Lui de dincolo de fire, celei care crezuse în trup îi arată strălucirea Spiritului renăscut al Învierii, că Spiritul are trup mai presus de carne, asemănător cu carnea dar de nezdrobit și de neputrezit, îi arată cerurile ce urmează ascezei, e dragostea cu care Învățătorul pune o coroană de mirt șiragului de sfinți și mironosițe arătându-le ceea ce nu credeau că poate fi posibil...întrebarea Lui către ea este...De ce plângi? și răsunsul ei naiv, de muritoare...c-au luat trupului Domnului meu care-a murit și nu știu unde L-au pus...și din nou gongul întrebării Hristice...De ce plângi? Pe cine cauți? și ea, încă purtând pecetea trupului muritor al muritorilor de la începuturile lumii deplânge moartea în starea ei crudă, naturală, de descompunere a cărnii, a risipirii și întoarcerii în lut...și atunci, Iisus cel înviat o strigă de nume...cu glasul pe care Myriam adică Maria Magdalena îl recunoaște ...e sinteza tuturor învățăturilor pe care le primise ea alături de ucenici când Hristos era în mijlocul lor, e esența a tot, Hristos ne strigă pe nume, pe noi toți și pe fiecare în parte, arătându-ne trupul de dincolo de trup, iar din pieptul ei răzbate un Rabuni, adică Învățătorul meu...e confirmarea că a înțeles veșnicia.
E copleșitoare smerenia Domnului când se arată femeii căzute, devenită mironosiță, adică nu doar purtătoare de mir, ci mărturisitoare, urmând lui Hristos până la picioarele crucii, când piroanele se băteau în carnea Lui. Arătându-se Mariei Magdalena, Hristos se arată tuturor celor căzuți și sincer pocăiți, a căror pocăință nu durează doar o clipă, nu e cu numele, ci pe viață, un mod de a trăi. Rabuni ne învață că oricât de decăzut ar fi un om, poate învia și se poate mântui prin pocăință și credința în Înviere. Credința ta te-a mântuit, a mai spus el unei alte femei...fie ție după cuvântul tău a spus în alt caz... Cea care îl văzuse de la picioarele crucii, avea să-l privească de la picioarele mormântului golit de sens ca un trup beteag, mormântul nefiind altceva decât un trup care trăise pentru plăcere, iar mironosița nu știe altceva decât să îi îmbrățișeze picioarele, plângând cutremurată căci moartea era posibilă în mintea ei de om, dar învierea nu...întoarcerea din morți, din tărâmul de dincolo, întoarcerea din pământ, viața de după viață era prea mult. Adică într-adevăr, spiritul despre care îi vorbise El, era mai valoros decât trupul în care crezuse ea, El avusese dreptate, El alesese în ea spiritul și îl salvase, așa cum avea să alerge să salveze sufletul fiecărui păcătos sau păcătoase de atunci sau de peste veacuri. Hristos e prezent, cu aceeași pedagogie a dragostei înțelepte, care înalță, dă o șansă omului de a fi nemuritor, îl învață cum să devină nemuritor, îi demonstrează nemurirea, îi rezolvă enigma morții și inegalitatea iadului, rezolvă ecuația destinului condamnat de păcat, traversează sistemele relative ale înțelegerii umane către acel punct absolut de unde coordonatele de spațiu, timp adică trupul înțelegerii noastre, sunt mutate dincolo de limitele percepției, Hristos e viu, luminos și Este, e Prezentul convertit la lumină.
Chemarea e adresată și celui analfabet care nu știe decât Tatăl nostru, dar și savantului care postulează teorii despre univers, intelectualului adâncit și pierdut în căutările sale, în rutele sale ocolitoare de Dumnezeu, care ar vrea cu puterea minții să-i demonstreze lui Dumnezeu că El nu există, iar Hristos, așteaptă răbdător aceste desfrânări ale gândului omenesc prin care logica desfide Logosul devenind o oligofrenică logoree spunându-i că adevăratul trup al ființei care va învia este credința.
Inteligența pură e sterilă dacă nu e conectată la Adevăr.
Oricât s-au străduit arhitecții lumii, n-au construit până acum nicio planetă viabilă, nici universul ca pe un perpetuum mobile...iar Hristos a metamorfozat lumea antică prin atenția pe care a acordat-o femeii...a vorbit cu ea în singura limbă universală pentru toate fiicele Evei...i-a vorbit prin iubire, despre iubirea mai presus de trup, despre iubirea profundă, care naște spirite, nu some, care creează destine și îndeamnă spre rai, nu spre iad, precum șarpele Evei, a dăruit femeii natura contemplativă și puterea de a repara...uneori un gard, alteori o livadă, alteori o casă, alteori o viață. Prin femeie, Hristos a pus accentul asupra firii.
Societățile care nu acordă femeii atenția și respectul cuvenit, care nu o îndeamnă să se depășească pe sine, după modelul mironosițelor și al Maicii Lui, acelea distrug încet dar sigur cuibul vieții, decad și degradează în tot. Acele țări care acordă femeii dreptul la feminitate, nu la feminism, înnobilează rasa umană, indiferent de culoarea pielii. La Hristos, contează sufletul să fie alb, adică încărcat de lumina cunoașterii și a Învierii prin cunoaștere și iubire
Katya Kelaro
-
Mironositele: onoarea neamului omenesc
Publicat in : Duminica Mironositelor
-
Mironositele femei
Publicat in : Duminica Mironositelor
-
Femeile mironosite - cele dintai martore ale Invierii lui Hristos
Publicat in : Predici de duminica
-
Duminica a III-a dupa Pasti, a Femeilor Mironosite
Publicat in : Duminica Mironositelor
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.