Evanghelia Duminicii Sfintei Cruci

"Oricine voieste sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea sa si sa-mi urmeze Mie. Caci cine va voi sa-si scape viata, o va pierde; iar cine va pierde viata sa, pentru Mine si pentru Evanghelie, acela o va scapa. Caci ce-i foloseste omului sa castige lumea intreaga, daca-si pierde sufletul? Sau ce ar putea sa dea omul in schimb pentru sufletul sau? Caci de cel ce se va rusina de Mine si de cuvintele Mele, in neamul acesta desfranat si pacatos, si Fiul Omului se va rusina de el, cand va veni intru slava Tatalui Sau cu sfintii ingeri. Si le zicea lor: Adevarat graiesc voua ca sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, pana ce nu vor vedea imparatia lui Dumnezeu, venind intru putere". (Marcu 8, 34-38; 9,1)

Mare e puterea adevarului, si nimic pe lume nu-i poate lua adevarului puterea.

Mare e puterea tamaduitoare a adevarului, si nu-i suferinta sau slabiciune pe lume pe care adevarul sa n-o poata tamadui.

Bolnavii, cand sufera, cauta un doctor care sa le dea un leac pentru durerea lor. Nimeni nu umbla dupa un doctor care sa-i dea o doctorie buna la gust, ci oricine cauta pe unul care sa-i dea o doctorie buna la boala, fie ea dulce, amara ori salcie. Cu cat e mai amara doctoria, cu cat mai complicat procesul vindecarii, cu atat mai multa incredere pare sa aiba bolnavul in doctorul care i-o prescrie.

De ce leapada oamenii doctoria amara doar cand vine din mana lui Dumnezeu? De ce asteapta de la Dumnezeu numai dulceturi? Desigur, pentru ca nu-si dau seama cat sunt de bolnavi, cat e de grea boala pacatului. Ei cred ca se pot lecui cu delicatese!

O, de s-ar intreba oamenii de ce sunt leacurile pentru trup atat de amare! Le-ar raspunde atunci Duhul Sfant: sunt amare ca sa-i faca sa inteleaga amaraciunea leacurilor duhovnicesti. Pentru ca, precum boala trupeasca da oarecare idee despre cea sufleasca, tot asa leacurile pentru trup trimit cu gandul la cele ce se dau in boala duhovniceasca.

Dar oare nu sunt bolile sufletesti, aceste boli capitale, mult mai grave decat bolile trupului? Cum atunci sa nu fie doctoria pentru suflet mai amara decat cea pentru trup?

Mare grija au oamenii de trupurile lor, si cand se imbolnavesc nu precupetesc nimic, nici osteneala, nici timp, nici bani, cand e vorba de insanatosire. Atunci nici un doctor nu-i prea scump, nici un izvor de cura prea departe, nici o doctorie prea amara, mai ales cand li se da de inteles ca ii paste moartea. O, de-ar avea grija oamenii si de suflet! De ar cauta tot atat de mult vindecare si un vindecator sufletului!

E greu sa mergi descult prin spini; dar daca vreun descult ar muri de sete si ar vedea un izvor de apa dincolo de spinii aceia, n-ar pregeta sa calce peste spini ranindu-si picioarele ca sa ajunga la apa, in loc sa stea pe loc in iarba moale pierind de sete!

"Nu putem sa inghitim un hap atat de amar", zic multi din cei slabanogiti de pacat. Asa ca doctorul, iubitorul de oameni, a inghitit El cel dintai leacul, leacul cel prea amar, numai ca sa arate ca se poate lua. O, cu cat mai greu ii este celui sanatos sa inghita doctoria pe care trebuie s-o ia bolnavul! Dar El a luat-o, pentru ca cei bolnavi de moarte s-o ia si ei.

"Nu putem sa trecem desculti prin campia spinoasa, oricat ne-ar fi de sete si oricata apa ar fi de cealalta parte", zic cei slabanogiti de pacat. Asadar Domnul, iubitorul de oameni, a trecut El des-cult prin spini si acum, de cealalta parte, cheama pe toti cei insetati la izvorul de apa vie. "Se poate", ne striga El, "am trecut prin spinii ascutiti si, calcand peste ei, i-am tocit. Hai, veniti!".

"Daca crucea e doctorie, nu, nu putem s-o luam; si daca crucea este o cale, noi nu putem sa mergem pe acolo", zic cei imbolnaviti de pacate. Dar Domnul, iubitorul de oameni, a luat cea mai grea Cruce asupra-I, ca sa arate ca se poate.

In Evanghelia de astazi Domnul prescrie crucea, acest mijloc amar de vindecare, oricui vrea sa se vindece de moarte.

Domnul spune: Oricine voieste sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea sa si sa-mi urmeze Mie. Nu-i trimite pe oameni s-o apuce inainte la cruce, ci ii cheama sa vina dupa El, pentru ca El a dus mai intai Crucea. Inainte inca de a da glas acestei chemari, Mantuitorul a prezis suferintele prin care va trece: Fiul Omului trebuie sa patimeasca multe... si sa fie omorat, iar dupa trei zile sa invieze (Marcu 8, 31). Si a venit ca sa fie El Calea. Ca sa fie cel dintai in durere si cel dintai in slava. Ca sa arate ca tot ceea ce oamenilor le pare cu neputinta, se poate: a venit pentru ca sa se poata.

Nu-i sileste pe oameni, nu-i striveste, ci ii invata si ii cheama ca sa le dea. Oricine voieste! De bunavoie s-au imbolnavit de pacat, de bunavoie au sa se tamaduiasca. Si nu ascunde ca leacul e amar, foarte amar. Dar, pentru ca El cel dintai l-a luat - sanatos fiind - le vine mai usor sa-l ia si ei. El era sanatos, si ne-a aratat noua minunata putere a leacului.

Sa se lepede de sine. Primul om, Adam, s-a lepadat si el de sine cand a cazut in pacat, dar s-a lepadat de sinele sau adevarat. Cerand omului sa se lepede de sine, Domnul cere omului sa se lepede de sinele cel mincinos. Si mai simplu spus: Adam s-a lepadat de adevar si s-a lipit de minciuna. Acum, Domnul cere de la urmasii lui Adam ca ei sa se lepede de minciuna si sa se lipeasca iarasi de adevarul de la care au cazut. Asadar, a ne lepada de noi insine inseamna a ne lepada de fiinta inselatoare care s-a asezat peste noi in locul fiintei noastre daruite de Dumnezeu. Trebuie sa ne lepadam de legatura cu pamantul care a luat locul, in ce ne priveste, duhovnicescului, si de patimile care au luat locul faptelor bune.

De frica slugarnica ce intuneca in noi dragostea de fii ai lui Dumnezeu si de cartirea care ucide in noi duhul ascultarii de El. Sa ne lepadam de gandurile rele, de dorintele rele, de faptele rele. Sa ne lepam de idolatra inchinare la natura si la trup. intr-un cuvant: sa ne lepadam de tot ceea ce socotim drept "eu", dar care nu este de fapt fiinta noastra ci doar rau si pacat, stricaciune, iluzie si moarte. Sa ne lepadam, O, sa ne lepadam de obiceiurile rele, de aceasta "a doua natura" care nu este cea zidita de Dumnezeu, ci o ingramadire de iluzii si amagiri impietrite acolo in noi — sa ne lepadam de minciuna fatarnica ce trece drept noi insine, si noi drept ea.

Ce inseamna: ia-ti crucea? inseamna sa primesti de bunavoie, din mana Proniei, orice mijloc de lecuire, oricat ar fi de amar, care ti se intinde. Se abat asupra-ti nenorociri? Fii ascultator ca Noe. Ti se cere jertfa? Lasa-te in mana lui Dumnezeu cu credinta lui Avraam cand mergea sa-si jertfeasca fiul. Ti-ai pierdut averea? Ti-au murit pe neasteptate copiii? Indura alipindu-te de Dumnezeu in inima ta, ca Iov. Prietenii iti intorc spatele, esti inconjurat de dusmani? Rabda fara sa cartesti, cu credinta ca ajutorul lui Dumnezeu e aproape, asa cum faceau apostolii. Esti osandit la moarte pentru Hristos? Multumeste lui Dumnezeu pentru asemenea cinste, ca miile si miile de mucenici. Nimic nu ti se va cere care sa nu fi fost rabdat de altii inainte, si nu ai decat sa urmezi pilda sfintilor, apostolilor, marturisitorilor si martirilor, a celor care au implinit voia lui Dumnezeu.

Trebuie sa intelegem bine ca, cerand de la noi o rastignire, Domnul o cere pe cea a omului vechi, a omului tesut din obiceiuri rele, a omului aflat in slujba pacatului. Pentru ca, prin aceasta rastignire, omul vechi, omul fiara din noi e dus la moarte, si omul nou, cel zidit dupa chipul lui Dumnezeu, cel nemuritor, este adus la viata. Cum spune apostolul: Omul nostru cel vechi a fost rastignit; si arata mai departe de ce: pentru a nu mai fi robi ai pacatului (Romani 6, 6). Crucea e grea pentru omul vechi, omul simturilor, e grea pentru trupul impreuna cu patimile si cu poftele (Galateni 5, 24), dar nu e grea pentru omul duhovnicesc. Crucea este pentru cei ce pier, nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mantuim, este puterea lui Dumnezeu (I Corinteni 1, 18). Noi ne laudam asadar in crucea lui Hristos, si in crucea pe care o ducem de dragul Lui.

Mantuitorul nu ne cere sa luam crucea Lui, ci sa o luam pe a noastra. Crucea Lui e cea mai grea. El nu S-a rastignit pentru pacatele Sale, ci pentru pacatele noastre, si asa crucea lui e cea mai grea. Noi suntem rastigniti pentru pacatele noastre, deci crucea noastra e mai usoara. Si cand durerile noastre sunt la culme, sa nu spunem ca sunt prea mari. Viu e Domnul, si stie El mai bine masura suferintelor noastre, si nu ne va lasa sa suferim mai mult decat suntem in stare. Masura suferintei noastre nu e cu nimic mai putin potrivita si socotita decat este masura zilei si a noptii, sau decat sunt hotarele stelelor in drumurile lor. Ni se inmulteste durerea? Ni se ingreuneaza crucea? Si puterea lui Dumnezeu e mai mare: Precum prisosesc patimile lui Hristos intru noi, asa prisoseste prin Hristos si mangaierea noastra (II Corinteni 1, 5).

Mai presus de toate, mare este mangaierea noastra ca Domnul ne cheama sa venim dupa El. Sa vina dupa Mine, spune Domnul. De ce ii cheama pe cei care isi iau crucea lor? Mai intai pentru ca ei sa nu se impiedice, sa nu cada si sa fie striviti sub greutatea ei. Atat e de nevolnic neamul omenesc, incat nici cea mai usoara cruce n-o poate duce cel mai vomit om fara ajutorul cerului. Vedem cum se de/nadajduiesc necredinciosii la cea mai mica lovitura, cum ridica glasul si se plang cerului si pamantului pentru cel mai mic neajuns!

Cum se clatina neajutorati dintr-o parte intr-alta, cautand sprijin in pustietatea lumii si cum socotesc ca, daca lumea nu poate sa le stea intr-ajutor, e toata un desert al disperarii! De aceea ne cheama Domnul. Pentru ca numai urmandu-l pe El vom putea si noi sa ne ducem crucea. La El vom afla putere, indrazneala si mangaiere. El este lumina noastra pe o carare intunecata, El este sanatatea noastra in boala, tovaras in singuratate, bucurie in suferinta, bogatie in lipsa. O lampa de veghe arde toata noaptea la capataiul bolnavului, si in toata noaptea acestei vieti. Ne trebuie lumina lui Hristos ca sa ne alinam durerea si sa ne pastram nadejdea in zorii ce vor sa vina.

Al doilea temei al chemarii Domnului intru urmarea Lui e tot atat de insemnat cat si primul, si e legat de lepadarea de sine si luarea de bunavoie a crucii. Multi au facut parada de lepadare de sine, doar ca sa castige vaza in lume. Multi au trecut prin incercari si suferinte ca sa castige lauda si cinste de la oameni. Multi, pana astazi, fac acest lucru, mai ales intre popoarele pagane, ca sa-si adune puteri vrajitoresti prin care sa stapaneasca pe altii, sa vatame sau sa ajute pe cine vor ei, dupa plac — si totul din lacomie si sete de putere.

Asemenea lepadare de sine nu este lepadare de sine adevarata; este, dimpotriva, inaltare de sine; o astfel de cruce nu duce la inviere si la mantuire, ci la ruina si predare in mana diavolului. Cine isi ia crucea ca sa vina dupa Hristos e lipsit de obraznicie, de inaltare pe seama altora si de setea de putere si de castig. Asa cum bolnavul ia leacul amar nu ca sa se laude ca e in stare sa inghita amaraciune, ci ca sa se vindece, tot asa un crestin adevarat se leapada de sine: se ridica impotriva bolii, isi ia crucea ca pe o doctorie amara dar salvatoare si vine dupa Hristos, Doctorul si Mantuitorul sau, nu pentru slava si lauda de la oameni ci ca sa-si scape sufletul din nebunia de moarte aducatoare a vietii acesteia si din chinul si focul vietii viitoare.

Caci cine va voi sa-si scape viata, o va pierde; iar cine va pierde viata sa, pentru Mine si pentru Evanghelie, acela o va scapa. Grele cuvinte!

Foc ce cauta sa ardape omul cel vechi din radacina, si radacina insasi! Hristos nu avenit doar ca sa schimbe lumea, ci ca s- o faca din nou, s-o aduca din nou la viata. Sa topeasca in foc metalul vechi si sa-l faureasca iar. Dumnezeu nu e un reformator: e Ziditorul. Nu-i un carpaci; e tesatorul! Oricine vrea sa pastreze un pom batran, mancat de viermi, ramane fara el orice ar face: poate sa-l ude, sa-l imprejmuiasca, sa-i puna ingrasaminte la radacina; totul va fi zadarnic: pomul e ros pe dinauntru de vierme, si e pierdut; putrezeste, se prabuseste. Iar cine taie pomul viermanos si-l pune pe foc cu viermi cu tot, si se ingrijeste apoi de vlastarele noi iesite din radacina pazindu-le de viermi, are sa-si pastreze pomul cel nou.

Cine vrea sa-si pastreze sufletul cel vechi, chipul lui Adam, sufletul acesta ros de pacat si putred, il va pierde, pentru ca Dumnezeu nu ingaduie in fata Lui un astfel de suflet; si ceea ce nu sta inaintea fetei lui Dumnezeu e ca si cand n-ar fi. Cine, asadar, isi pierde sufletul sau vechi, acela si-l va salva pe cel nou, pe cel nascut din nou din Duh (Ioan 3, 6), pe cel logodit cu Hristos. Cand spui suflet, spui de fapt viata, si chiar citim in unele traduceri: "cine va voi sa-si scape viata sa" si: "cine isi va pierde viata sa pentru Mine o va scapa" Amandoua traducerile au aici acelasi inteles. Pentru ca cine va cauta sa-si scape cu orice pret viata cea muritoare, o va pierde pana la urma nu numai pe aceasta, ci le va pierde pe amandoua: si viata muritoare si viata vesnica. Pe cea muritoare pentru ca este supusa mortii si oricat de mult ar izbuti s-o lungeasca, tot la moarte ajunge pana la urma; iar pe cea vesnica o va pierde pentru ca nu a facut nimic ca sa o aiba. Dar cine se osteneste sa castige viata cea fara de moarte in Hristos, are s-o primeasca si are s-o aiba in vesnicie, chiar daca pe cea vremelnica a pierdut-o.

Poate cineva sa-si piarda viata vremelnica, muritoare, pentru Hristos si pentru Evanghelie, fie in caz extrem, cand se jertfeste si moare martir pentru Hristos si pentru sfanta lui Evanghelie, sau atunci cand, nesocotind viata aceasta pacatoasa si nevrednica, se daruieste cu toata inima sa, cu tot sufletul sau si cu toata puterea sa lui Hristos, intrand in slujba Lui, dandu-I totul Lui si asteptand de la El totul. Se poate ca cineva sa-si piarda viata luandu-si-o singur, sau dandu-si-o pentru nimic, dintr-o cearta sau dintr-o neintelegere. Nu unuia ca acesta i s-a fagaduit ca are sa-si scape sufletul, pentru ca zice: pentru Mine si pentru Evanghelie. Hristos si Evanghelia sunt nemasurat mai mari decat sufletul nostru. Sunt cele mai mari bogatii, si in timp si in vesnicie; nimeni n-ar trebui sa sovaie a da orice numai ca sa le castige pe acestea!

De ce spune Domnul: si pentru Evanghelie? Nu ajunge sa zica: pentru Mine? Nu ajunge. Domnul spune: pentru Mine si pentru Evanghelie, ca sa inmulteasca omului temeiurile de a muri siesi si a vietui lui Dumnezeu, si ca astfel sa se poata mantui cat mai multi. Se mantuieste, asadar, cel care isi pierde pentru Hristos viata, pentru Cel Viu, Cel fara de moarte.

Si se mantuieste si acela care isi pierde viata pentru lucrarile lui Hristos, fie si pentru un singur cu-vant al Lui. Domnul este legiuitorul vietii; cine se jertfeste pentru legiuitor, se jertfeste pentru legile puse de El, si de asemenea: cine se jertfeste pentru legile Lui, pentru El se jertfeste. Socotindu-Se pe Sine impreuna cu lucrarile si cu cuvintele Sale, Domnul deschide drum larg spre mantuirea multora.

Caci ce-i foloseste omului sa castige lumea intreaga, daca-si pierde sufletul? Sau ce ar putea sa dea omul in schimb pentru sufletul sau? Cuvintele acestea arunca o lumina mare asupra celor dinainte. Din ele se vede ca Dumnezeu socoteste sufletul omului mai de pret decat lumea toata. Se vede de asemenea ce fel de suflet trebuie sa piarda omul ca sa se mantuiasca: sufletul vatamat, sufletul molipsit de lume, incovoiat de lume, inrobit de lume. Pierzand acest asa-zis suflet, omul si-l scapa pe cel adevarat; daca reteaza de la sine viata cea mincinoasa, i se va da viata adevarata.

Ce folos ai sa castigi toata aceasta lume ce se indreapta spre pieire, si sa-ti pierzi sufletul menit mantuirii? Lumea se apropie de sfarsit, si va fi lepadata ca o haina veche. Iar sufletele adevarate, sufletele care il iubesc pe Hristos, se vor inalta atunci in imparatia vesnicei tinereti. Sfarsitul lumii este inceputul vietii celei noi a sufletului. La ce bun ar avea omul lumea de care curand oricum se va desparti? La ce bun, cand lumea intreaga, intr-un viitor ce nu-i departe, se va risipi si va disparea ca un vis care a trecut? De ce folos o sa-i fie un les zacand neajutorat ? Ce o sa dea in schimb pentru sufletul sau? Chiar daca toata lumea ar fi a lui, Dumnezeu tot n-ar primi-o in locul sufletului sau! Dar lumea nici macar nu-i a lui. Lumea e a lui Dumnezeu, si Dumnezeu i-a dat-o omului spre dobandirea unui bun si mai mare, si mai pretios. Cel mai mare dar pe care l-a dat Dumnezeu omului este sufletul zidit dupa chipul Sau.

Si acest dar Dumnezeu vrea, la vremea potrivita, sa I se intoarca. Omul nu poate sa-I dea nimic in schimb lui Dumnezeu pentru sufletul sau. Sufletul e regele; tot restul e rob. Dumnezeu nu va primi rob in locul regelui, nici lucru pieritor in locul celui fara de moarte. O, ce va da pacatosul in locul sufletului sau? Cata vreme e in trup, omul e vrajit de multe lucruri pe care le socoteste de pret; dar cand se desparte de trup, isi da seama - O, de n-ar fi prea tarziu! - ca in afara de Dumnezeu si de suflet nimic nu are pret. Deci nu are ce sa dea, in locul sufletului. O, ce primejdie, ce jale pe sufletul pacatos cand vede ca toate legaturile cu lumea i s-au taiat, si sta gol si lipsit de toate in lumea cea de duh!

Pe cine sa strige intr-ajutor? Al cui nume sa cheme? De poala vesmantului cui sa se tina cand se vede cazand in abis pentru totdeauna? Fericiti cei care, in lumea aceasta, au ajuns la dragostea lui Hristos si au invatat sa cheme numele Lui ziua si noaptea, odata cu rasuflarea si cu bataile inimii! Deasupra abisului vor sti pe cine sa strige, vor sti al Cui nume sa cheme. Vor sti de poala hainei Cui sa se tina. Cu adevarat, vor fi inafara de orice primejdie sub aripa Domnului lor.

Dar iata ce este mai infricosator intre toate temeiurile de frica pentru cei care, in viata aceasta, nu se tem de pacat. Spune Domnul: Caci de cel ce se va rusina de Mine si de cuvintele Mele, in neamul acesta desfranat si pacatos, si Fiul Omului se va rusina de el, cand va veni intru slava Tatalui Sau cu sfintii ingeri. Luati aminte, voi toti care aveti credinta: nu va bizuiti prea mult pe mila lui Dumnezeu! Cu adevarat, mila lui Dumnezeu se revarsa numai in viata aceasta peste hulitorii care nu se caiesc; iar la infricosata Judecata dreptatea va lua locul milei. Luati aminte, voi toti cei care, cu fiecare zi, va apropiati tot mai mult de moartea pe care n-o puteti ocoli!

Luati aminte, intipariti-va in inima aceste cuvinte. Nu le-a spus un vrajmas al vostru, ci prietenul cel mai bun. Aceleasi buze care pe cruce au dat iertare dusmanilor, tot ele au rostit aceste cuvinte grozave, grozave dar drepte. De cel care se rusineaza de Hristos in acesta lume, si Hristos Se va rusina inaintea sfintilor ingeri. Cu ce ai sa te mandresti, omule, daca lui Hristos ii va fi rusine cu tine? Daca-ti e rusine de Viata, inseamna ca te mandresti cu moartea; daca-ti e rusine de Adevar, inseamna ca te mandresti cu minciuna; daca ti-e rusine cu Mila, te mandresti cu facerea de rau; daca ti-e rusine cu Dreptatea, te mandresti cu nedreptatea. Daca ti-e rusine cu Patima de pe cruce, inseamna ca te mandresti cu inchinarea la lume; daca ti-e rusine de Nemurire, te mandresti cu stricaciunea si cu mormantul! Atunci, in fata cui te vei rusina de Hristos? In fata unuia mai bun ca Hristos? Nu; pentru ca nu exista cineva mai bun ca Hristos.

Atunci de bunaseama te rusinezi de Hristos fata de cineva mai mic decat Hristos. Ti-e rusine de parintele tau in fata unui urs, sau se rusineaza fiica de mama ei in fata unei vulpi? Cum sa te rusinezi de Cel Bun in fata celui rau, de Cel Curat in fata Celui necurat, de Cel Atotputernic in fata neputinciosului, de Cel intelept in fata nebunului? De ce sa te rusinezi cu Domnul slavei in fata unui neam curvar si pacatos? Doar pentru ca neamul acesta iți joaca mereu inaintea ochilor pe cand Domnul nu Se vede? Puțin, doar putin mai este si va aparea in slava pe nori de ingeri, iar neamul acesta va disparea dinaintea picioarelor Lui ca praful pe care-l spulbera vantul. Cu adevarat, cu adevarat ai sa te rusinezi atunci, nu de imparatul Slavei ci de tine insuti, omule; dar atunci nu-ti va mai folosi la nimic rusinea. Mai bine sa-ti fie rusine acum, rata vreme rusinea iti mai e buna la ceva! Sa-ti fie rusine de toate inaintea lui Hristos, iar nu de Hristos inaintea tuturor.

De ce spune Domnul: de Mine si de cuvintele Mele? Cine se rusineaza de Mine inseamna: cine se indoieste de dumnezeirea Mea, si de intruparea Mea din preacurata Fecioara, si de suferintele Mele pe Cruce, si de Invierea Mea, si cine se rusineaza de puterea Mea pe pamant si de dragostea Mea pentru pacatosi. Cine se rusineaza de cuvintele Mele inseamna: cui ii e rusine de Evanghelie si tagaduieste invatatura Mea, sau cine imi rastalmaceste vorbele si aduce, prin erezie, neodihna si lupte intre credinciosi, sau cine se poarta cu obraznicie fata de dezvaluirile si invataturile Mele, inlocuindu-le cu invataturi straine, sau cine le ascunde si le trece sub tacere in fata puternicilor acestei lumi, acela se rusineaza de Mine si se teme pentru sine insusi.

Cuvintele lui Hristos sunt Testament datator de viata, asa cum sunt si Patimile Sale, si Trupul si Sangele Sau. Domnul nu-Si desparte cuvintele de Sine insusi, nu le da mai putina insemnatate. Cuvantul lui nu poate fi rupt de El. Cuvantul are lot atata putere cat si Persoana, pentru aceea le spune ucenicilor: Acum voi sunteti curati, pentru cuvantul pe care vi l-am spus (Ioan 15, 3). Hristos a curatat prin cuvantul sau suflete, a vindecat bolnavi, a izgonit duhurile rele, a inviat morti. Cuvantul Lui e ziditor, curatitor, de viata datator. Deceatunci sane para strain lucru cand ni se spune in Evanghelie: si Cuvantul era Dumnezeu (loan I,I)?

Mantuitorul numeste neamul acesta desfranat intr-un inteles mai larg, tot asa cum profetii din vechime numeau desfranare inchinarea la alti dumnezei (Iezechiel 23, 37). Oricine isi lasa sotia si isi ia alta femeie este curvar; si cine uita de Dumnezeul Cel Viu si se inchina lumii este si acela curvar. Cine lasa credinta in Domnul ca sa creada in oameni, cine lasa iubirea lui Dumnezeu ca sa iubeasca lucruri si oameni, acela savarseste desfranare. Pe scurt, orice pacat care desparte sufletul de Dumnezeu, legandu-l de vreun lucru oarecare, sau de vreun om, poate fi numit pe buna dreptate desfranare, pentru ca poarta toate insemnele preacurviei.

Asadar cine se rusineaza de Hristos Domnul, Mirele inimii, in fata unui astfel de neam desfranat, e ca o mireasa care se rusineaza de mirele ei inaintea unei adunari de nerusinati. Domnul nu vorbeste de un neam pacatos, ci de un neam desfranat si pacatos. De ce? Ca sa osandeasca si mai mult desfranarea. Sub cuvantul "desfranare" se inteleg aici cele mai grele, cele mai inveninate, cele mai aducatoare de moarte pacate, care-l intorc cel mai adesea pe om de la urmarea lui Hristos, de la lepadarea de sine, de la cruce si de la nasterea din nou.

Dar vedeti ce straniu sfarsit are Evanghelia de astazi: Si le zicea lor: Adevarat graiesc voua ca sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, pana ce nu vor vedea imparatia lui Dumnezeu, venind intru putere. Ai zice la prima vedere ca vorbele acestea nici n-au legatura cu cele spuse mai inainte. Cu toate acestea, legatura e limpede, si sfarsitul acesta al Evangheliei minunat. Domnul nu-i lasa pe credinciosii Sai fara mangaiere. Chemandu-i sa-si ia crucea, sa se lepede de sine si de viata lor, amenintandu-i cu pedepse infricosatoare daca se rusineaza de El si de cuvintele Lui, Mantuitorul ridica acum un curcubeu pe cer dupa furtuna.

Se grabeste sa vorbeasca de rasplata celor ce-L asculta si vin dupa Dansul luandu-si crucea lor. Iar aceasta rasplata o vor primi unii chiar inainte de sfarsitul lumii si de Judecata, si chiar inainte de sfarsitul vietii lor pamantesti. Acestia nu vor gusta moartea pana ce nu vor vedea imparatia lui Dumnezeu, venind intru putere. Cu cata intelepciune ne invata Mantuitorul! El niciodata nu vorbeste de pedeapsa fara sa pomeneasca si rasplata, nici nu osandeste fara sa laude, nici nu indruma omul pe calea spinilor fara sa-i puna inainte bucuria de la sfarsitul drumului, nici nu ameninta fara sa mangaie. Nu lasa cerul intunecat de nori fara sa arate indata stralucirea soarelui si frumusetea curcubeului.

Cine sunt acestia care nu vor gusta moartea pana ce nu vor fi vazut imparatia lui Dumnezeu venind intru putere? Mantuitorul, graind ucenicilor Sai si multimii de oameni, zice: sunt unii, din cei ce stau aici... Pe cine are in vedere Domnul? Mai intai pe cei care au implinit poruncile Sale lepadandu-se de sine si luandu-si crucea lor. Acestia vor simti inlauntrul lor, inca in aceasta viata, in aceasta lume fiind, puterea imparatiei lui Dumnezeu. Duhul lui Dumnezeu va cobori peste dansii ca sa-i curete si sa-i sfinteasca, si sa le deschida usile cerestilor taine, cum s-a facut mai tarziu apostolilor si arhidiaconului Stefan.

N-au vazut apostolii, in ziua Pogorarii Sfantului Duh, imparatia lui Dumnezeu venind intru putere in clipa cand li s-a dat putere de sus? Iar Stefan fiind plin de Duh Sfant si privind la cer, a vazut slava lui Dumnezeu (Fapte 7,55). N-a vazut Ioan Evanghelistul imparatia lui Dumnezeu inainte de moartea sa trupeasca? Nu s-a ridicat Pavel pana la al treilea cer inainte sa fi gustat moartea? Dar sa-i lasam pe apostoli. Cine stie cati din cei ce-L ascultau pe Hristos vor fi simtit puterea Duhului Sfant si vor fi vazut Imparatia lui Dumnezeu mai inainte de a pleca din aceasta lume?

Pe langa interpretarea aceasta, unele comentarii dau cuvintelor lui Hristos citate mai sus si un alt inteles, socotind ca au in vedere trei ucenici anume: Petru, Iacov si loan, cei care, curand dupa aceea, au vazut schimbarea la fata a Mantuitorului pe Tabor, si vorbirea Lui cu Moise si cu Ilie. Este o interpretare corecta, desigur, care insa nu o exclude pe cealalta. Intr-adevar, cei trei apostoli au vazut imparatia lui Dumnezeu intru putere pe muntele Tabor, cand Mantuitorul S-a aratat in slava Sa cereasca iar Moise si Ilie au aparut din cealalta lume, de o parte si de alta a Domnului slavei.

Dar sa nu credem ca aceea a fost singura imprejurare cand muritorii au vazut imparatia lui Dumnezeu venind intru putere. Cu adevarat mare a fost acea vedere pe Tabor, dar sunt si alte imprejurari, care nu pot fi numarate, cand oamenii au vazut inca in aceasta viata (desi intr-alt fel decat pe Tabor) imparatia lui Dumnezeu intru putere si slava.
Daca vrem cu adevarat, si noi putem sa vedem imparatia lui Dumnezeu venind intru putere si slava mai inainte sa gustam moartea, iar imprejurarile acestei dezvaluiri sunt aratate limpede in Evanghelia de astazi. Sa ne grabim a pierde suflelul nostru cel vechi, viata noastra cea pacatoasa, si sa intelegem ca este mai bine pentru om sa-si mantuiasca sufletul decat sa castige lumea.

Asa ne vom invrednici si noi, cu mila lui Dumnezeu, sa vedem imparatia lui Dumnezeu, mare in putere si nemasurata in slava, unde ingerii impreuna cu sfintii dau slava ziua si noaptea Dumnezeului Celui Viu: Tatal, Fiul si Sfantul Duh, Treimea cea deofiinta si nedespartita, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Sfantul Nicolae Velimirovici

• Duminica Sfintei Cruci
  Publicat in : Duminica Sfintei Cruci
• Duminica Sfintei Cruci
  Publicat in : Duminica Sfintei Cruci