Crucea: semnul, simbolul si puterea lui Dumnezeu

Crucea: semnul, simbolul si puterea lui Dumnezeu Mareste imaginea.

Iubiţii mei,

Prin cruce înţelegem patru lucruri principale: mai întâi obiectul care se chema şi se cheamă cruce, în al doilea rând, crucea ca semn al creştinilor, în al treilea rând, crucea este simbol şi, în al patrulea rând, crucea ca putere.

In vechime, crucea era un obiect de tortură, era mult mai greu decât spânzurătoarea - spânzuratul moare în câteva secunde prin sufocare [moartea pe cruce] era mai cumplită decât a acelora care erau unşi cu miere şi lăsaţi goi ca să-i mănânce furnicile sau muştele, era mult mai grea decât a acelora care erau aruncaţi în câmpie pradă vulturilor cerului care să-i sfâşie de vii.

Crucea era un trunchi, o bucată groasă de lemn, care avea o altă încrucişare, uneori în formă de T, dar şi mai jos de capătul de sus, pentru ca la capătul de sus să poată fi scrisă vina osânditului. Erau condamnaţi prin crucificare sau răstignire marii criminali, marii răufăcători, era pedeapsa cea mai cumplită, exemplară, care să introducă spaima în cei care o vedeau sau auzeau de ea. Crucea era aşezată jos, pe pământ, la orizontal, iar osânditul era împins cu mâinile pe cele trei laturi ale ei şi i se băteau piroane în mâini, în palme, după unele studii, la încheietură, pentru ca să nu se rupă din zvârcolire; şi jos, la picioare, piroane mai grele, mai groase, care străpungeau talpa piciorului oblic, trecând prin calcaneu.

Imaginaţi-vă că numai faptul în sine al pironirii era un chin extraordinar, nu era vorba de un ţesut oarecare, ci era vorba de oase. Astfel, osânditul era ţintuit pe cruce şi apoi crucea ridicată la verticală, într-o groapă, şi, acolo, consolidată cu pietre pentru ca să stea înălţată în văzduh. Inainte de aceasta însă osânditul era obligat ca să-şi ducă singur crucea pe care urma să fie răstignit, de la locul unde se rostise sentinţa, până la locul de execuţie. Chinul dura câteva ore, zvârcolirile în dureri cumplite, condamnatul pierdea foarte mult sânge din rănile deschise şi după mai multe ore de chinuri cumplite intra într-o înveninare rapidă a corpului, într-un proces de septicemie care îi provoca moartea.

Pe un astfel de obiect de tortură a fost răstignit Mântuitorul Hristos. Vă veţi întreba de ce? Pentru că El pentru aceasta a venit, ca să-şi asume natura noastră omenească cu tot ceea ce are ea mai bun, dar şi cu tot ceea ce are ea mai înspăimântător. El a ştiut dinainte că va fi crucificat, dar de câte ori a vorbit despre crucificare, despre răstignirea Sa, a folosit un alt cuvânt, şi anume „înălţare”, când Fiul Omului va fi înălţat: „Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului. Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”. (Ioan, 3,14-15) Citind în Sfânta Scriptură, astfel, am putea înţelege că S-a referit la înălţarea Lui la cer. Nu!

Prin această înălţare se referea la răstignirea Lui, la înălţarea Lui pe cruce, de aici imprima acestui cuvânt un simbol foarte, foarte puternic. El şi-a asumat natura umană împreună cu toată suferinţa ei, şi anume în suferinţa ei cea mai adâncă şi cea mai degradantă. Să nu uităm un amănunt, că împreună cu El au fost răstigniţi, de-a dreapta şi de-a stânga, şi doi răufăcători, tâlhari de drumul mare, ucigaşi de oameni, şi astfel s-a împlinit Scriptura din Vechiul Testament care spunea: cu ceifărădelege S-a socotit (Isaia 53, 12). El a acceptat să poarte fărădelegile noastre împreună cu nelegiuiţii, pentru ca prin aceasta să ne mântuiască pe noi. Ştim că Şi-a dat Duhul pe cruce cu ochii la cer, la Părintele Său ceresc, pe care L-a rugat să-I primească Duhul. Aceasta s-a întâmplat vineri, spre seară. Şi pentru că a doua zi era sâmbătă, iar sâmbăta era sărbătoarea iudeilor în care nu se lucra absolut nimic şi care începea de vineri seara la apusul soarelui, atunci s-au grăbit să-L coboare de pe cruce şi să-L aşeze în mormânt, repet, în foarte mare grabă şi cu foarte mare pază pentru ca să nu-i apuce apusul soarelui cu trupul încă neîngropat. Ce a urmat ştim, învierea de duminică dimineaţa.

Acesta este obiectul de tortură, dar obiectul acesta de tortură a devenit foarte curând un semn al creştinilor tocmai pentru că Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a acceptat să moară şi anume cu moarte pe cruce (Filipeni 2, 8), de aceea, semnul crucii a devenit, încă de la început, semnul distinctiv al creştinilor.

Să nu uităm că creştinii s-au găsit sub persecuţii vreme de trei secole, atât din partea iudeilor, la început, cât şi din partea împăraţilor romani, de aceea şi-au trăit credinţa în mod conspirativ, subteran. Nu-şi construiau biserici la suprafaţă, ci se rugau în catacombe, adică în adăposturi subterane, acolo găsim semnul sfintei cruci, dar ei şi-l foloseau şi ca semn de recunoaştere. Dacă un creştin mergea pe un drum, făcea, din loc în loc, semnul crucii, pentru ca alţii care vin după el şi sunt creştini să recunoască drumul şi să-l urmeze. Mulţi, din cauza persecuţiilor, fugeau din cetăţile lor, din oraşe şi se refugiau în pustiuri şi în peşteri. Cei care ajungeau înainte către pustiu, la loc sigur, lăsau semnul crucii pe drum pentru ca cei care vin după ei să ştie să se îndrepte la loc sigur.

Aşa se face că şi astăzi arheologii găsesc semnul crucii din primele secole creştine pe obiecte de uz casnic, pe vase, dar mai cu seamă pe opaiţe. Opaiţul era lampa primitivă cu care se lumina o încăpere, cu o feştilă care se alimenta din seu. Sunt foarte multe asemenea opaiţe care poartă semnul crucii.

Un semn de recunoaştere a rămas şi mai târziu, şi în vremurile noastre. Iubiţii mei, o biserică creştină are în vârf o cruce spre a cunoaşte de departe că este vorba de un loc de închinare creştin, nu de o sinagogă care are steaua lui David, nu de cocoşi, care sunt semnul Bisericii Protestante, şi nu de semilună, care este semnul Islamului, aşadar, e un semn de recunoaştere.

Sunt creştini care poartă la butonieră semnul crucii, cu cinstire şi cu bună cuviinţă, există femei care poartă cruciuliţe la gât, de argint sau de aur, în cele mai multe cazuri. îndemnul meu este acela de a nu o purta ca pe o podoabă, doar să te făleşti cu ea şi să te arăţi că ai aur, aşa cum ai arăta o verighetă, un inel sau o brăţară, ci ea să constituie o expresie a credinţei şi a evlaviei tale. Şi mai este un îndemn, în special pentru femei: să nu poarte cruciuliţa la gât decât dacă vestimentaţia lor este decentă. Este împotriva bunului simţ creştin să fii îmbrăcată indecent, doar pe jumătate sau pe trei sferturi, şi să porţi, vizibil, la gât, o cruciuliţă, aşa încât se cere foarte, foarte multă bună cuviinţă.

Ea este un semn de recunoaştere şi prin faptul că noi ne închinăm, ne facem semnul crucii, aşa cum ştim. Şi e bine să ştiţi, vă vorbesc acum ca unor şcolari, că noi, ortodocşii, ne închinăm cu cele trei degete adunate laolaltă, închipuind cele trei Persoane ale Sfintei Treimi, pentru că noi pomenim: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. La frunte: în numele Tatălui, la piept: şi al Fiului, la umărul drept: şi al Sfântului Duh şi tot cu degetele împreunate se duce mâna şi la umărul stâng unde se încheie închinarea Sfintei Cruci cu cuvintele: şi acum, şi pururea, şi în veci vecilor. Amin! E bine să ştiţi acest lucru, pentru că îi văd pe unii, chiar maturi, care se închină corect cam pe-jumătate.

Iată că am făcut o paranteză şi v-am vorbit ca unor elevi, dar să nu vă supăraţi, pentru că nimic nu este de nebăgat în seamă când este vorba de credinţa noastră şi de manifestarea ei.

Iubiţii mei,
Pe lângă semn de recunoaştere şi de expresie a credinţei, crucea este şi un simbol, şi anume simboluljertfei. Aici este marele paradox şi marele adânc al înţelepciunii lui Dumnezeu, care a rânduit ca prin cruce, prin acest cumplit instrument de tortură, să biruiască Iisus Hristos. învierea nu ar fi fost posibilă dacă trupul lui Iisus nu ar fi trecut mai întâi prin cruce. De ce? Pentru că, din clipa în care suferinţa a fost asumată, crucea a devenit altceva decât un simplu instrument de tortură. Aş vrea să insist în câteva cuvinte asupra acestui fapt.

Toţi, în viaţă, suferim, mai mult sau mai puţin, de o boală, de un necaz, de singurătate, de bătrâneţe, plictiseală, uneori, de trădarea unui prieten. Este o deosebire între o suferinţă şi o altă suferinţă. O suferinţă pe care o ai şi pe care nu o accepţi, din cauza căreia te plângi şi Lui Dumnezeu, te plângi şi oamenilor, şi pe care o suporţi greu şi care te chinuieşte. Şi există suferinţă asumată, aceeaşi suferinţă, dacă nu este asumată te chinuieşte, dacă este asumată te va linişti. Şi dacă vei spune: sufăr pentru păcatele mele pe care le-am uitat, pe care le-am făcut, pe care nu le ştiu, pe care nu le-am mărturisit şi iată că Dumnezeu mă pedepseşte în lumea aceasta pentru ca să mă scutească pe lumea cealaltă, sau vei spune: prin aceasta vrea Dumnezeu ce vrea cu mine, ca şi cu orbul din naştere. Au întrebat ucenicii: cine a greşit, el sau părinţii lui, de s-a născut orb ? Şi răspunsul: nu a păcătuit nici el, nici părinţii lui. S-a născut orb pentru ca prin el să se vadă lucrarea lui Dumnezeu (Ioan 9, 1-3). Care lucrare? Faptul că Iisus avea să-l vindece. V-o spun aceasta dintr-o lungă experienţă, pentru că sunt un om bătrân şi în viaţă am trecut prin multe, prin foarte multe, dintre care nu puţine au fost suferinţele, unele cumplite, inclusiv anii de închisoare.

Important este ca, din clipa în care începi să suferi, să ţi-o asumi şi să zici: suferinţa este a mea, aceasta este crucea mea pe care o port pentru că şi Iisus a purtat-o, El pentru păcatele noastre, eu pentru păcatele mele, El pentru că a jertfit ceva, eu pentru că vreau să jertfesc ceva, El pentru că a iubit ceva, i-a iubit pe oameni, cu pentru că îmi iubesc ţara şi îi iubesc pe semenii mei. Si din clipa în care suferinţa nu-ţi mai este străină, ci este asumată şi acceptată, ea devine suportabilă şi chiar se preface în bucurie, o spune un om cu mâna pe inimă. Să suferi de foame, de sete, de frig, de bătăi şi să te bueuri iertându-i pe cei care te chinuiesc. Este modelul lui Iisus pe care, vă spun eu, numai trecând prin suferinţe, într-un fel, asemănătoare cu ale Lui, poţi să-l înţelegi pe deplin...

Ei bine, tâlharii care au fost răstigniţi împreună cu El, erau pentru păcatele lor, pentru nelegiuirile lor, şi unul dintre ei cârtea socotind şi spunând că a fost osândit pe nedrept. Asta o spun toţi criminalii, stau la închisoare pe degeaba, pe câtă vreme un altul, cel din dreapta lui Iisus şi-a asumat suferinţa şi a spus celuilalt: tu nu vezi că noi pentru păcatele noastre suntem aici, deci ne merităm pedeapsa, dar Omul acesta de lângă noi este un Om drept, El nu a făcut nimic şi este răstignit nevinovat. Iisus a auzit aceste cuvinte, şi-a întors capul către el, iar tâlharul i-a spus: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni intru împărăţia Ta, iar Iisus i-a răspuns: Adevăr îţi spun: astăzi vei f cu Mine în Rai (Luca 23, 39-43). Şi, în felul acesta, El cu tâlharul care s-a pocăit, a deschis Raiul nostru, al tuturor.

Iată deci, deosebirea dintre a avea o suferinţă neasumată şi o suferinţă asumată, cea asumată te mântuieşte. Iisus Hristos şi-a asumat această suferinţă, pentru asta a venit din cer pe pământ, să sufere şi de foame şi de frig, şi-a asumat suferinţa până la capăt, fără nici un fel de rabat. El a spus: Oare credeţi că nu pot să-L rog pe Tatăl Meu să-Mi trimită câteva legiuni de îngeri să Mă apere? (Matei 26, 3) Ei, cum să nu! Dar în clipa în care S-a predat în grădina Ghetsimani şi a intrat în acest ciclu al Patimilor Sale, El a devenit numai Om, nu a făcut apel la niciuna din puterile Sale dumnezeieşti, S-a lăsat arestat, dus în Sinedriu, purtat de la Anna la Caiafa, pălmuit, batjocorit, biciuit şi, în cele din urmă, răstignit. Le-a prevestit pe toate acestea, le-a spus, nu o dată, ucenicilor săi: Să ştiţi că Fiul Omului, adică Eu, va fi dat în mâna răufăcătorilor şi-L vor batjocori, şi-L vor răstigni, dar a treia zi va învia. (Matei 26, 2)

Iubiţii mei,
Din clipa în care sângele Lui a început să ude lemnul crucii, Crucea a devenit Altar, nu a mai fost element de tortură, ci altar pe care se aducea Jertfa, Iisus însuşi fiind şi Jerfa, şi cel care aducea această Jertfă. Jertfa pentru ce? Pentru răscumpărarea noastră, a celor mulţi şi păcătoşi. Din iubire pentru noi şi-a asumat această jertfa şi a dus-o până la capăt, repet, nu a făcut niciun fel de rabat. Unul din chinurile cumplite ale răstignitului era setea, pierdea sânge, şi cel care pierde sânge suferă de sete, i se usucă gura, şi femeile miloase aveau obiceiul să facă o băutură dintr-un vin sau oţet amestecat cu fiere, era un fel de anestezic, şi o duceau acolo, la locul de osândă, ca să o dea celor osândiţi şi să le îndulcească, să le îmblânzească durerile prin această anestezie pe care o producea această băutură. Şi I s-a oferit şi Lui Iisus această băutură, a fost luată cu un burete, a fost îmbibat cu această băutură anestezică şi, într-un vârf de trestie, i-au dus-o la gură. Dar Iisus a refuzat-o, nu a vrut anestezic, a zis: durerea Mea trebuie să fie întreagă până la capăt,fără nici unfel de concesie. In aceasta constă măreţia Crucii şi măreţia Jertfei, a unei Jertfe pe al cărei simbol este Sfânta Cruce.

Şi, în sfârşit, iubiţii mei, Sfânta Cruce este şi putere. Este putere prin ea însăşi, aşa cum o icoană [este], prin puterea persoanei care se găseşte în spatele ei, şi pe care icoana o reprezintă. Dacă acea persoană, acel sfânt sau acea sfântă binevoieşte, impregnează materia cu o anumită putere şi icoana devine făcătoare de minuni. Cunoaştem şi noi Icoana Maicii Domnului de la Nicula, cunoaştem si altele în Tara Românească şi în lume. Uneori aşa se întâmplă şi cu semnul crucii, cu cel care o poartă înăuntrul lui, crucea devine putere prin ea însăşi, este suficient ca să-ţi faci semnul crucii cu credinţă şi cu evlavie puternică, să zici o rugăciune scurtă şi ea devine putere care te apără şi te întăreşte.

Vă voi aminti cam cea mai scurtă rugăciune, dar şi cea mai eficientă, pe care noi o avem în creştinismul răsăritean. Este Rugăciunea Inimii sau a minţii, sau a minţii în inimă, foarte scurtă: Domne lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul. Aceasta, împreună cu semnul crucii, izvorăşte o putere extraordinară, liniştitoare şi mântuitoare. Vă îndemn din toată inima s-o faceţi. Este scurtă, se poate spune oriunde: în biserică, acasă, pe drum, la serviciu, oriunde te găseşti, cu voce sau în gând, oricând se poate spune această rugăciune, care, repet, însoţită de semnul crucii, este putere.

Iubiţii mei,
Aş încheia [cu] evocarea unui eveniment din Patima Mântuitorului. V-am spus că osânditul era obligat să-şi ducă el însuşi crucea, de la locul unde se pronunţase sentinţa până la locul de execuţie. Şi Iisus a fost obligat să-şi ducă crucea, era ostenit, împovărat, fusese biciuit, biciuirea facea parte din ritualul răstignirii, era un fel de pregătire pentru răstignire, crucea era grea, El era firav şi plăpând şi, pe la mijlocul drumului, urcând către Golgota, s-a poticnit şi a căzut sub greutatea propriei Sale Cruci. Şi atunci, ostaşii care se grăbeau să ajungă încă mai repede la locul de execuţie, au găsit în mulţime pe un om care venea de la ţarină şi care se întâmplase să fie acolo. Se numea Simon Cireneanul pentru că era din Cirene. Şi l-au chemat repede şi l-au pus ca să ia crucea lui Iisus. El a luat-o şi a dus-o până în vârful Golgotei. Este un fapt semnificativ, Omul-Iisus cade sub greutatea poverii Jertfei Sale şi vane un om şi îl ajută, pe El, ca să-şi ducă crucea.

Fiecare dintre noi, aşa cum am spus, are o cruce de dus, o suferinţă oarecare, şi uneori crucea este atât de grea, încât te încovoaie şi simţi că nu o mai poţi duce. Atunci adu-ţi aminte de această clipă din viaţa lui Iisus şi cheamă-L pe El, şi El va veni şi va spune: şi Eu, odată Dumnezeu şi Om, m-am poticnit sub povara propriei Mele cruci, acum a venit rândul tău să te poticneşti. Atunci tu, omule, ai venit şi M-ai ajutat, acum lasă-Mă pe Mine să te ajut şi să-ţi iau Eu crucea şi s-o port până la capăt...
Fiind că Dumnezeu, omule, nu rămâne niciodată dator.

Amin!

Mitropolit Bartolomeu Anania

Cele mai frumoase predici la înălţarea Sfintei Cruci, Editura Lumea Credintei

Cumpara cartea "Cele mai frumoase predici la înălţarea Sfintei Cruci"

 

Pe aceeaşi temă

05 Septembrie 2018

Vizualizari: 713

Voteaza:

Crucea: semnul, simbolul si puterea lui Dumnezeu 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE