În misiunea sa pământească Iisus Hristos vrând să umple cu slavă dumnezeiască firea împătimită a omului care se smerește și se pocăiește, pentru a-l ajuta deci pe om să-și depășească condiția sa de ființă muritoare și căzută din har, a acceptat de bunăvoie “chenoza” întrupării sale în om dar și răstignirea sa pe cruce pentru răscumpărarea păcatelor lumii: „El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n''a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S''a desbrăcat pe sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcîndu-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S''a smerit şi S''a făcut ascultător pînă la moarte, şi încă moarte de cruce.” (Filipeni 2, 6-8)

Împlinind voia Tatălui, prin “chenoza” întrupării și jertfa supremă a lui Iisus pe cruce “Dumnezeu L-a preaînălțat şi I-a dat Numele, care este mai pe sus de orice nume; pentru ca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pămînt şi de sub pămînt, şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul.” (Filipeni 2, 9-11)

Astfel prin întrupare Persoana dumnezeiască a lui Iisus împărtășește firii omenești o putere divină, puterea întăritoare și călăuzitoare a harului Sfântului Duh, fără de care omul nu s-ar putea regăsi și ridica din starea sa de alienare și rătăcire morală și spirituală. Lumina transfiguratoare a crucii reprezintă o confirmare vădită a lucrării tainice a harului, a acelei energii și puteri dumnezeiești în virtutea cărora omul este chemat și pregătit să suporte mai ușor nedreptățile și suferințele vieții și să vadă dincolo de vălul întunericului și de fatalitatea morții. În mintea și în sufletul omului se aprinde astfel ca o candelă lumina speranței și încredințarea că moartea nu este ultima realitate ci că este poarta spre viața veșnică, a învierii în duh.

A accepta moartea pe cruce în numele adevărului nu este un act de slăbiciune ci de tărie spirituală. Căci pe cruce s-a purtat marele război spiritual pentru sufletul lumii aceasteia. Învierea din morți care a urmat suferinței de pe cruce a suspendat la un moment dat cursul inexorabil și deterministic al legilor fizice și ale naturii. Implacabila condiție muritoare a omului a fost astfel depășită, restaurată spiritual, ridicată pe un alt podiș, mai înalt al existenței. Duhul supranatural, spiritual a transfigurat regnul natural fără a-l anula pe acesta. Astfel i se dă firii omenești acea putere a duhului spre a se putea opune fatidicului morții și ispitelor diavolului. Omul devine astfel un participant direct și conștient alături de Dumnezeu la actul mântuirii. Rupând cercul vicios al păcatului și al morții și dizolvând sâmburele egoismului, crucea și învierea lui Hristos dau posibilitatea unui nou fel de comunicare și comuniune între oameni, o comuniune superioară, prin har, bazată pe iubirea față de Dumnezeu și aproapele. De asemenea, pe cruce s-a restabilit libertatea de decizie a omului și i s-a întărit puterea de voință înspre bine. S-a trecut deci din imperiul necesității în cel al libertății lui Dumnezeu. Finalitatea existenței văzute și nevăzute este dată de taina învierii care prin jertfa de pe cruce s-a dovedit a fi victoria finală asupra păcatului și a morții, dușmanii ultimi ai vieții.

Crucea este însăși „semnul Fiului omului” (Matei 24, 30), „stindardul” Bisericii (Isaia 5, 26), „cale de a-L urma pe Hristos” (Marcu 8, 34-35). Nu este de fapt și de drept o altă cale către împărăția lui Dumnezeu decât pe scara care urcă la ceruri a sfintei cruci (Fapte 7, 55-56). Însăși Biserica lui Hristos își are rădăcina în “lemnul crucii”, fiindcă “El a purtat păcatele noastre, în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, murind față de păcate, să trăim spre îndreptare“ (1 Petru 2, 24). Dar crucea este și o piatră de poticnire pentru toți aceea ce nu cred în puterea ei (1 Corinteni 1, 20-23), pentru cei care refuză să-și ducă pe umeri crucea pe care le-a hărăzit-o Dumnezeu, dar duc în schimb alte cruci mai grele, pe care singuri și le fac, și sub povara cărora se prăbușesc de multe ori iremediabil.

Între răstignirea pe cruce și învierea lui Hristos există o relație complementară: crucea este calea spre înviere, iar învierea este îngemănată în actul jertfei de sine a Omului - Dumnezeu. În acest context al continuității dintre pătimire și înviere, crucea devine pentru om o adevărată “scară spre ceruri“. Crucea modifică sensul unic și fatidic spre moarte într-o victorie asupra morții. Este o schimbare fundamentală de sens, de direcție, deoarece din sfârșit al vieții moartea devine un început al unei vieți noi în Hristos. Învierea lui Hristos, care pe cruce a călcat moartea prin moarte, nu a rămas un eveniment al trecutului. Puterea și lumina învierii pătrund în istorie și organic în firea umană precum razele de soare, devenind o realitate mai ales pentru aceea care se leapădă de sine și trăiesc în duhul adevărului. Crucea devine atunci semnul “Fiului Omului “, al victoriei sale definitive asupra morții, semn sub tutela căreia se va face și dreapta judecată a lumii.

Crucea înlocuiește astfel sabia îngerului așezată la poarta Edenului. Pe cruce și tâlharul pocăit este primit printre cei vii în duh și moștenitori ai împărăției cerești. Tâlharul este chiar primul omul care se mântuiește. Puterea purificatoare a crucii lasă pe păcătosul care se pocăiește înăuntrul cerului dar oprește păcatul afară. Crucea pregătește firea umană să intre într-o adevărată comuniune cu Dumnezeu, dându-i astfel omului libertatea spirituală a învierii veșnice. Astfel omul eliberat de frica morții sau de “veșnicia morții“ prinde curaj și prin credință și speranță poate deveni cu adevărat om care poate iubi atât pe Dumnezeu cât și pe aproapele său omul. Prin puterea și duhul mântuitor crucea unește tot mai mult pe om cu semenii și cu Dumnezeu întru Iisus Hristos și cu ajutorul Duhului Sfânt.

“Chenoza“ crucii este de aceea mai mult spre înălțarea decât spre coborârea omului, o înălțare în spiritul adevărului, al dragostei, răbdării în suferință și al sacrificiului pentru alții. Dar această înălțare este înălțare prin smerenie nu mândrie luciferică. Este o înălțare din lumea închisă, din temnița păcatului spre libertatea nemărginită a duhului lui Dumnezeu. Este puterea învierii noastre de veci care începe de fapt pentru fiecare din momentul în care noi înșine ne luăm propria cruce, crucea pe care ne-a dat-o fiecăruia Dumnezeu, spre a-l urma pe Hristos. În războiul nevăzut al sufletului nostru cu lumea, cu păcatul și cu forțele întunericului, semnul crucii este promisiunea dumnezeiască, sigilul tainic, arvuna divină că toți cei care vor considera lumea răstignită pentru ei și ei față de această lume în numele lui Iisus Hristos vor învinge moartea mântuindu-se. Crucea așezată precum o scară între Dumnezeu și om prin Hristos cel înviat devine astfel tot mai luminoasă și pe cât ne coborâm mai adânc în chenoza propriei noastre crucificări pe atât înălțărea noastră în duh și adevăr prinde conturul certitudinii, devine realitate transfigurată.

Marin Mihalache
Chicago, USA

Despre autor

Marin Mihalache

Colaborator
52 articole postate
Publica din 19 Aprilie 2018

• Biserica Sfanta Cruce - Pelendri
  Publicat in : Biserica in lume
• Biserica Sfanta Cruce Agiasmati
  Publicat in : Biserica in lume
• Sfanta Cruce si cinstirea sfintei cruci
  Publicat in : Duminica Sfintei Cruci
• Chilia Sfanta Cruce - Athos
  Publicat in : Pelerinaje

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: