Praznicul Inaltarii Sfintei Cruci, fixat in calendar pe data de 14 septembrie, este incadrat de doua duminici in care se citesc, in biserici, pericope evanghelice al caror subiect principal este Crucea. Daca duminica trecuta am meditat asupra tainei Crucii lui Hristos, intelegand ca Mantuitorul S-a rastignit pentru ca "oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica", duminica aceasta vom medita asupra crucii pe care fiecare dintre noi este dator a o purta daca doreste sa intre in Imparatia lui Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu S-a intrupat, S-a rastignit si a inviat pentru a ne smulge din moartea pacatului si pentru a ne darui viata vesnica. Acest mesaj evanghelic se adreseaza tuturor oamenilor, intrucat Mantuitorul, inainte de a indemna pe fiecare sa-si ia crucea sa, rosteste cuvintele: "oricine voieste". Indiferent de neamul din care face parte, de conditia sociala, de viata pe care a dus-o pana la un anumit moment, oricine poate sa urmeze lui Hristos, sa-i devina ucenic si sa se inscrie, prin aceasta, pe drumul spre viata vesnica.
Desi, ca Fiul al Dumnezeu, I S-a dat toata puterea "in cer si pe pamant", totusi Hristos nu doreste ca prin vreo constrangere oarecare sa fie mantuit omul. Cuvintele "oricine voieste sa vina dupa Mine" inseamna doar ca este posibil ca toti oamenii sa urmeze lui Hristos, nu si ca este obligatoriu ca acest lucru sa se intample. Omul a avut, inca de la zidirea sa si punerea in gradina Edenului, posibilitatea de a asculta sau nu de cuvantul lui Dumnezeu. Atunci i s-a dat porunca: "sa nu mananci" si nu a ascultat, cazand in pacat. Acum, cand este supus pacatului, omul este doar indemnat: "oricine voieste". Vedem aici dragostea dumnezeiasca milostivindu-se de om si aratandu-i calea. Insa dupa cum nici pe Adam nu l-a impiedicat sa manance din fructul oprit, nici pe noi Dumnezeu nu ne va obliga sa alegem o cale care nu duce spre Imparatie. Dumnezeu ne doreste pe toti alaturi de El, pana la unul, dar alegerea noastra, vointa noastra libera, nici macar de El (mai ales de El!) nu este incalcata. Pentru ca poti forta pe cineva sa faca multe lucruri, dar nu-l poti forta nicicum sa te iubeasca. Iar Ziditorul nostru stie cel mai bine aceasta.
Daca dorim sa urmam, totusi, lui Hristos, daca alegem, de bunavoie, sa ne facem ucenicii Lui, iata pasii de parcurs: sa ne lepadam de sine, de noi insine adica, sa ne luam crucea si sa-I urmam Lui. Lepadarea de sine este conditia absolut necesara pentru a dobandi statutul (nu doar numele) de crestin. Daca mandria i-a pierdut pe ingerii pe care azi ii numim diavoli, smerenia sau lepadarea de sine ne deschide poarta cerului. In Patericul egiptean gasim un indemn pe care cei ce se nevoiau in pustie il adresau ucenicilor: "Ori in ce loc vei merge, nu te numara pre tine si vei fi odihnindu-te...". Acest indemn, "nu te numara pre tine", inseamna sa nu te iei in calcul, sa nu te consideri pe tine ca fiind cineva, sa nu te mai bagi in seama nicicum, ba chiar sa te consideri mai prejos de toti ceilalti pentru a gusta din odihna si pacea pe care Hristos o da sufletelor smerite. Lepadarea de sine inseamna, in ultima instanta, a te goli de toate ale tale spre a pune pe Dumnezeu in centrul vietii tale. Inseamna a nu te mai increde in gandurile tale, in starile tale sufletesti, in simturile tale, in nimic altceva decat in Dumnezeu. Aceasta este, in fapt, si prima conditie pentru a deveni, cu adevarat, ucenici ai lui Hristos.
Pe care cruce o alegi?
A doua conditie este "sa ne luam crucea". Sintagma aceasta a patruns foarte mult in limbajul obisnuit. Cel mai adesea o folosim cu intelesul de a ne purta cu stoicism greutatile, necazurile, suferintele pe care le intampinam in lumea aceasta. Nu este gresit acest inteles pe care il acordam in vorbirea curenta, dar nu este cel esential. Pentru ca atunci cand spunem ca "trebuie sa ne ducem crucea" si nu-L avem ca model pe Hristos cel rastignit, pierdem din vedere tocmai ceea ce face din acest mod groaznic de a ucide pe cineva, folosit mai ales in vremea Imperiului roman, un simbol al mantuirii. Hristos Si-a asumat crucea suferintei si a mortii in chinuri, dar nu a fost vorba aici de un supliciu indurat cu mult curaj. Hristos a iubit crucea, Si-a dorit si S-a lasat sa fie inaltat pe cruce! Nu e vorba de masochism aici, evident, ci de o alegere constienta pe care Domnul a facut-o, desi avea puterea de a nu se lasa prins si rastignit. Iubirea lui pentru oameni si ascultarea lui desavarsita de Dumnezeu Tatal sunt motivatiile gestului Sau. A ales chiar sa poarte ranile produse de cruce si pe trupul inviat, desi putea foarte bine sa renunte la stigmate, spre a ne arata ca nu se rusineaza cu patimirile Sale, care devin parte din identitatea Sa. Domnul stia ca aceasta este singura cale prin care poate redeschide omului raiul, iar dragostea Sa pentru oameni s-a rasfrant si asupra acestui mijloc prin care a venit o moarte ce avea sa invinga moartea, prin care noi aveam sa fim scosi de sub stapanirea puterilor iadului. Nu intamplator, diavolul se teme de cruce: pe el nu-l impresioneaza, desigur, geometria celor doua brate, perpendiculare una pe cealalta, ci frica sa vine din aceea ca ii aminteste diavolului de dragostea lui Dumnezeu pentru oameni. In plus, Crucea ii mai aduce aminte si de smerenia lui Iisus Hristos, de iubirea Sa jertfelnica, adica exact cele pe care demonul nu le suporta deloc.
Faptul ca tocmai Crucea a ajuns sa fie un simbol al crestinismului, chip al mantuirii omului, nu este chiar o intamplare. Insusi trupul nostru are forma crucii atunci cand ridicam bratele pentru a imbratisa lumea, adica viata aceasta pamanteasca, viata care pentru noi, ca urmasi ai lui Adam, nu este scutita de suferinta. Iar solutia pe care crestinismul o aduce la aceasta problema capitala nu este aceea de a scapa de suferinta. Mantuitorul nu a promis, celor care-l ascultau, fericire si placeri nenumarate pe acest pamant. "In lume, necazuri veti avea", ne avertizeaza Fiul lui Dumnezeu, si adauga: "dar indrazniti; Eu am biruit lumea". Asadar suferintele nu ne impiedica a urma lui Hristos, ci ne intaresc in gandul ca doar intru El si cu El putem fi si noi biruitori asupra lor. Avem in fata doua cai, doua cruci: a talharului de-a dreapta, care s-a pocait, sau a talharului de-a stanga, care a hulit. Viata noastra sta sub semnul alegerii uneia dintre cele doua optiuni posibile.
Prima este cea a purtarii crucii suferintelor intru Hristos, avandu-L mereu ca model pe Mantuitorul, invatand de la Acesta dragostea si smerenia, transformand astfel orice durere intr-o noua bucurie. Cealalta cale este tot una presarata de suferinte, dar fara Hristos. Pentru ca oricat de bogat, destept, frumos ar fi cineva, nu poate evita suferinta. Suferintele vin oricum, insa noi avem sansa de a nu trai oricum cu ele. Iar crestinismul nu este una dintre religiile care, prin diferite tehnici, promite sa te izbaveasca de suferinta. El te invata cum sa ajungi la bucurie asumandu-ti suferinta. Crestinul cunoaste ca exista un rost al suferintei si, nu in ultimul rand, are speranta ca exista si un sfarsit definitiv al acestor suferinte vremelnice. "Cine va voi sa-si scape sufletul il va pierde, iar cine va pierde sufletul sau pentru Mine si pentru Evanghelie, acela il va scapa", ne spune Mantuitorul.
Daca ne vom concentra, asadar, asupra modului in care putem sa evitam suferintele, sa ne crutam de orice gest jertfelnic, de fapt ne vom pierde pe noi insine. Singura cale mantuitoare este calea Crucii. Crucea, acest simbol al vietii si mantuirii noastre, este pus de crestini la loc de cinste in casa, purtat la piept, dar nu precum fac cei care o considera o bijuterie asortata cu o anumita imbracaminte sau ca pe un talisman purtator de noroc. Crucea nu se poate "asorta" decat cu o dragoste jertfelnica.
pr. Constantin Sturzu
Sursa:doxologia.ro
pr. Constantin Sturzu
-
Biserica Inaltarea Sfintei Cruci - Volovat
Publicat in : Biserici si Manastiri din Romania -
Predica la Inaltarea Sfintei Cruci
Publicat in : Predici la sarbatori
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.