Omul nu știe totul. Ceea ce nu cunoaște obișnuiește să declare că nu există, deoarece el nu a auzit, dar este convins că nu e așa. Și nu ar ști nimic, dacă nu i s-ar descoperi. Nu știe totul, știe doar cât i s-a spus. Doar cât îi era necesar să cunoască în această etapă. Ca să nu uite esențialul, omul trebuie să comunice cu îngerii și cu sfinții și să respingă orice legătură cu necuratul. În lume există și întuneric și lumină, noi să fim lumină și vom ști ce e de știut. Înțelepciunea nu este un dat convențional, ci un dar divin, pentru a îi ajuta pe alții să știe cum să se salveze. Știm atât cât credem. Cu cât credem mai mult, ni se spun mai multe despre dragostea veșnică și avem mai multă putere de a face binele. A ști este un act liturgic. Omul care se abandonează patimilor devine o bestie. Pierde atmosfera Raiului. Știe că este o idioțenie și poate cerși iertarea. Nu este foarte ușor, dar devine extrem de dificil când nu vrei să fi salvat.
Fiecare în parte simte că mândria nu îi folosește la nimic. Nici o cruzime nu poate frânge dragostea. Această taină o mărturisim. Religia noastră constă în a iubi fără margini. Nimeni nu este nepotrivit pentru iubire. Această iubire nu poate fi la ultima vedere, trebuie cultivată din timp. Nici o moștenire nu aduce mai multă bogăție decât bunătatea. Mai bine să ajungem în Rai cu trei ani mai devreme, decât cu o secundă prea târziu. Nici un privilegiu lumesc nu se compară măcar cu măreția Raiului, cu amplitudinea bucuriei depline. Iubirea nu se alterează Acolo. Pentru om, este esențial să nu piardă conexiunea cu sfințenia. Omul greșește când consideră că lumea începe și se termină cu el, uitând că viața lui este extinderea iubirii divine în el. Pentru a obține Raiul dorit, omul trebuie să știe că nu este imposibil și să lupte cu absurdul răutății. Omul este trist și tulburat și nu poate scăpa singur de angoasă. Are nevoie de Doctor. Dacă un premiu nu se obține prin dragoste, nu mă interesează. Dacă o recompensă nu respectă adevărul, nu e pentru mine.
Învierea înseamnă să simți că ai în tine o inimă nouă, care nu mai putrezește. Această inimă nouă este plină de harul iubirii, este plină de prezența lui Hristos înviat. Hristos din tine nu poate ajunge la final decât în Rai, cu tine. Să nu Îl pierzi nici o clipă. Omul își dublează dragostea, nu necazurile egoiste. Omul nu știe din pricina cui suferă, dar e sigur datorită Cui are o speranță debordantă. Nimic nu ne poate despărți de Împărăția harului.
Speranța este un șir nesfârșit de încercări, de redescoperiri și de dezvoltări. Deplina împlinire a speranței se realizează prin iubire. Prin speranță, omul se realătură echipei învingătorilor și împarte cu aceasta bucuria victoriei. Este cea mai roditoare idee, dintre toate câte le-a avut omul de la început. Prin speranță, omul dobândește modestie și curaj, indispensabile pentru a nu pierde lupta. Morala coruptă a lumii este vizibilă în nonșalanța cu care oamenii cred că orice scop justifică orice mijloace. În momentul în care omul sărac realizează că are mai multă nevoie de speranță, decât de pâine, este pe jumătate salvat. Recunoaștem rapid lipsa condiției sportive la un atlet, dar atât de greu identificăm lipsa condiției duhovnicești. Viața nu ne e dată ca să ne amuze, ci ca să dobândim bunătate. Prin această bunătate, dobândim cunoaștere și ne eliberăm din încleștările inutile. Omul speră în sosirea bucuriei în viața lui întristată și are toate motivele să o facă: i-a promis acest lucru Cel ce nu minte niciodată. Pregătirea omului constă în a nu rata marile ocazii de a crește în virtute. Oportunitățile de a face bine ne definesc ca oameni.
Binecuvântarea este vădită, niciodată deghizată. Salvarea aduce lumină, niciodată disperare. Noi trăim deja cu o speranță imensă, având ca sprijin background-ul eternității, cel mai optimist fundal posibil.
Este dificil să deții controlul, atunci când tot contextul se resetează și este un sentiment de siguranță să știi că Hristos nu a pierdut situația din mână nici o clipă. Războiul cu propriile patimi nu poate fi evitat, ci - cel mult - amânat, nicidecum în avantajul nostru. Conflictul cu răutatea din noi este just, deoarece este necesar, iar armele duhovnicești sunt permise, întrucât nu mai există altă speranță, decât Hristos. Nu vremurile sunt grele, păcatele sunt grele.
Necuratul vrea să ne dezarmeze spiritual.
1. Mai întâi, încearcă să ne ofenseze (să ne inducă frica).
2. Apoi, urmează scăderea încrederii în valorile pe care le respectăm (apar tristețea și singurătatea).
3. Și, pe cât posibil, necuratul vrea să genereze ură, în locul dragostei firești (cea mai urâtă boală este necredința).
4. În final, cel fără arma Crucii este distrus (cei ce mor pe Cruce cu Hristos, aceia vor învia împreună cu El).
Acțiunea de dezarmare presupune un ansamblu de măsuri privind lichidarea armamentului duhovnicesc: postul și rugăciunea. Fără muniția duhovnicească, pierdem credința, ca platoșă (scut) a dreptății. Omul care nu postește și nu se roagă hălăduie pe câmpul de bătălie și râde nebunește de cei din tranșee. Este extrem de vulnerabil, iar miza este enormă. Întotdeauna, dezarmarea se face cu forța. Pentru a nu fi dezarmați, oamenii nu trebuie să se lase CAPTURAȚI de inamic. Hristos a eliberat toți prizonierii, doar că unii preferă să se întoarcă împotriva Salvatorului și să trădeze.
De fiecare dată când citim Sfânta Scriptură, facem un pelerinaj în Țara Sfântă și ne întărim defensiva duhovnicească. De fiecare dată când oile sunt risipite, păstorul a fost - în prealabil - bătut (Marcu 14, 27). Această tactică obsedantă, repetitivă a necuratului descoperă limitele ispitei. Doar Duhul Sfânt înnoiește, înarmează sufletul și revigorează întreaga creație. Sclavul (patimilor) trebuie să își dorească mântuirea, nu să aibă proprii sclavi. Adesea, cea mai mică minciună se poate transforma în cel mai mare păcat. Doar persistența în adevăr eliberează.
Norii nu aduc numai necazuri și tulburare, ci aduc culoare în curcubeul speranței. Omul încercat se înarmează zilnic cu rugăciune. Nu poți traversa marea dacă doar privești apa, trebuie să înoți, fără frica de înec. În această luptă, nu te gândi la înfrângere. Cu Hristos, nu ai cum să pierzi. Moartea nu înseamnă dispariția luminii, ci mutarea ei în candela lui Hristos. Dezarmarea este o cursă vicleană: Necuratul îți șoptește că nu ai valoare, că nu vei reuși. Este ispita supremă, deznădejdea. Dar cu o armă puternică, Crucea, vei birui.
Nu ai cum să ucizi. Nici în numele egalității, nici al frățietății. Nu ucizi deloc, în numele nimănui. Suferim mult, deoarece bunicii noștri au fost martori la mult prea multe crime. Degeaba ne prefacem că uităm istoria, ea nu ne uită.
Cerințele par dure, dar sunt doar măsuri de precauție. Este dificilă delimitarea între semne și valori. Sfinții ne ajută ca semnele și valorile să fie complementare. Acceptăm că un olimpic internațional la informatică poate avea 16 ani, dar ne-ar fi greu să acceptăm că un mare teolog este încă minor. Cel din urmă va fi primul (Luca 14, 11). Lumea ne învață să fim primii, nimic mai eronat! Ia haideți să fim ultimii, măcar o lună, ce ziceți?! Asta ne propune Evanghelia ca soluție pentru lupta duhovnicească: o abordare diferită față de propunerea lumii. Agapit Voinov a înțeles asta. La fel, Afraat. Și milioane de sfinți. Ei sunt arsenalul nostru.
Marius MATEI
Marius Matei
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.