Pelerinii veniţi zilele acestea la Iaşi se pot închina şi la moaştele Sfintei Parascheva, dar şi la o parte din mucenicescul trup al Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu. Închinarea aceasta nu este nici idolatrie - cum ne acuză, pe nedrept, unele confesiuni ce se numesc creştine -, nici obscurantism, cum o mai etichetează unele minţi „luminate”.

Nu este idolatrie pentru că noi nu cinstim pe sfinţi sau sfintele moaşte în sine, ca şi cum din ele ar izvorî sfinţenia. Doar Dumnezeu este izvorul sfinţeniei, care însă ni se poate comunica şi nouă, celor ce vedem strălucind harul dumnezeiesc într-o persoană, în trupul ei sau în ceea ce rămâne din acesta după trecerea la cele veşnice. Închinătorul venerează, aşadar, când se apropie de o raclă cu sfinte moaşte, pe Dumnezeu Însuşi, Cel Care se "odihneşte întru sfinţii Săi". Nicidecum nu face idol dintr-o persoană, respectiv din trupul sau din rămăşiţele pământeşti ale acesteia. Aceste moaşte nu sunt decât mijlocul prin care se manifestă în lume slava lui Dumnezeu. De aici şi multele minuni care se întâmplă celor ce vin cu credinţă şi se deschid spre a primi ajutorul lui Dumnezeu, prin mijlocirea sfinţilor.

Pe de altă parte, a acuza de obscurantism pe aceşti pelerini, a eticheta închinarea lor la sfintele moaşte drept un gest "macabru" făcut de "pupători de oase" denotă un alt tip de îngustime. Aici e lesne de sesizat o viziune strict anatomică asupra persoanei umane, care nu mai valorează, după moartea sa, mai mult decât suma elementelor chimice din care este alcătuit un corp neînsufleţit (sau cadavru, cum i se mai spune). Denotă o înjosire a trupului, o negare a demnităţii acestuia sau, în orice caz, o „excomunicare” a sa din relaţia cu sufletul. Trupul şi sufletul nu pot fi însă abordate separat pentru că aparţin, în egală măsură, unei aceleiaşi persoane umane. Sfântul Maxim Mărturisitorul, ca şi alţi Sfinţi Părinţi, insistă asupra legăturii strânse dintre suflet şi trup, care se menţine chiar şi după moarte: "După moartea trupului, sufletul nu se numeşte simplu suflet, ci suflet al omului, şi suflet al unui om anume. Căci și după moartea trupului, sufletul păstrează drept formă a sa deplină, întregul uman a cărui parte este, în baza relației. La fel și trupul, e muritor după fire, dar nu este dezlegat de întregul uman, din pricina felului în care vine la existență. Căci nu se numește trupul simplu trup, după despărțirea de suflet, ci trup al omului, și trup al unui om anume, chiar de se corupe și se descompune în elementele din care este alcătuit. Căci are și așa, ca cel ce este parte din întregul uman, drept formă a sa deplină acest întreg uman, în baza relației. În amândouă, adică și în suflet și în trup, relația cugetându-se ca ceva ce nu poate fi smuls, întrucât sunt amândouă părți ale întregului uman, ea înfățișează și aducerea lor deodată la existență și dovedește și deosebirea dintre ele după ființă, nevătămând în nici un fel rațiunile sădite în ele după ființă. Deci niciodată nu e cu putință a afla sau numi vreun trup sau suflet în afara relației dintre ele. Căci deodată cu partea se arata și aceea că este parte a ceva (.) și în ea e implicat și întregul a cărui parte este. Căci relația lor este de neînlăturat."

Culmea e că taman genul de oameni care contestă sfinţenia moaştelor dau trupului, în viaţă, o exagerată atenţie, ridicându-l, practic, la nivel de reper absolut. Are loc, aşadar, o extrem de curioasă balansare între maxima grijă (în viaţă) şi dispreţul total (la moarte) faţă de trupul uman, explicabilă nu doar printr-o inconsecvenţă jenantă, ci mai ales printr-o viziune materialistă și hedonistă asupra vieții. Numai credinţa într-un Dumnezeu al Cărui Fiu a luat firea omenească şi S-a întrupat poate fi sursa unei concepţii sănătoase asupra trupului nostru, menit să ne slujească, în viaţă, iar la moarte să fie ca o sămânţă aşezată în pământ până la obşteasca înviere, când sufletul nostru se va reuni iarăşi cu trupul de care este legat (dar, de data aceasta, trupul va avea alte însuşiri decât cele de acum, fiind unul „nestricăcios”).

Modul în care este răstălmăcită sau chiar ironizată evlavia pelerinilor trebuie înţeleasă în contextul mai larg al unei viziuni simpliste asupra credinţei în Dumnezeu. Nu cred că mai este cineva care să nu fi auzit că a crede este o "treabă pentru babe" sau că "ştiinţa a făcut progrese şi ne-a scos din ignoranţă şi superstiţie". Sau, aşa cum afirma, zilele trecute, la Iaşi, la o conferinţă organizată în cadrul FILIT, un celebru scenarist al unor filme americane de top (ce s-a declarat ateu), că oamenii care suferă îşi crează un Dumnezeu ca pe un soi de refugiu. Una peste alta, credinţa în Dumnezeu este - în viziunea unora - „drogul” de care au nevoie cei săraci, bolnavi, ignoranţi, un soi de paria, într-un cuvânt. Sfinţii despre care se vorbeşte intens, zilele acestea, mai ales la Iaşi, vin însă să contrazică acest lucru. Şi Sfânta Parascheva şi Sfântul Constantin Brâncoveanu au provenit din familii înstărite, cu o bună poziţie socială, cu educaţie aleasă pentru acele vremuri, fără a avea niscaiva beteşuguri trupeşti şi fără să le fi lipsit ceva. Credinţa lor nu era, aşadar, „soluţia” la presupuse frustrări sau defecte ale lor, ci exprimă, pur şi simplu, convingerea că toate bunurile pe care le poate avea omul pe acest pământ nu înseamnă nimic pe lângă iubirea lui Dumnezeu. Le poţi avea pe toate şi poţi fi, cu toate astea, un neîmplinit, cum se întâmplă adesea şi azi. Acea neîmplinire pe care o sesizezi, în inima ta, este semnul că nu trebuie să te mulţumeşti cu puţin, ci trebuie să cauţi a primi totul, că te poţi bucura de multe lucruri, dar că numai Dumnezeu este izvorul bucuriei şi iubirii depline.

Calea pe care o parcurge omul către dobândirea acestei bucurii poate fi diferită, după cum diferiţi suntem fiecare dintre noi. Chiar între cei doi sfinţi amintiţi mai sus există, dincolo de esențiale asemănări, numeroase deosebiri. Sfânta Parascheva a ales calea monahismului, Sfântul Constantin Brâncoveanu a avut viaţă de familie, şi încă una extrem de numeroasă, având patru feciori şi şapte fete - 11 copii! Ocrotitoarea Moldovei a trăi în deplină sărăcie, împărţind averea sa săracilor, trăind ca o străină, în ultimii ani de viaţă. Sfântul Constantin a avut viaţă de boier, apoi de domnitor, până spre sfârşitul vieţii. „Sfânta” - cum îi spun ieşenii - a trăit relativ puţin, trecând la Domnul la doar 27 de ani, având un sfârşit cuvios, în pace. Cel ce a fost Voievod al Ţării Româneşti între anii 1688 şi 1714, a trăit de două ori mai mult, fix 60 de ani, dar a murit de securea călăului. Deşi a iubit pustia Iordanului, Sfânta s-a întors, la porunca îngerului, la locurile natale (în Epivata, în apropiere de Constantinopol), în timp ce Voievodului i-a fost dat să fie ucis departe de ţara pe care atât de mult a iubit-o. Parascheva "cea mult folositoare" a trăit smerit, neştiută nici măcar de rudenii (în ultima parte a vieții, mai ales), în timp ce Domnitorul a lăsat urme adânci în istoria neamului românesc, numele său fiind consemnat adesea de cronicari din ţară sau din străinătate. Dacă despre Domnul Ţării Româneşti ştim că a fost implicat în multe domenii - politic, administrativ, cultural, bisericesc, edilitar -, despre Sfânta avem mărturie doar că a avut o viaţă de continuă nevoinţă şi rugăciune.

Iată doar câteva dintre deosebirile mai mari sesizate în viaţa celor doi. Cu toate aceste diferenţe, o aceeaşi dragoste faţă de Dumnezeu i-a aşezat pe ei în ceata sfinţilor. Nu contează, aşadar, care ne este locul acum, în lume; esenţial este dacă Îl primim pe Dumnezeu în acest loc, în toate ale vieţii noastre, indiferent de specificul ei. Este extrem de încurajator să constaţi, parcurgând file de sinaxar, că oameni din diferite timpuri şi de diferite condiţii au avut aceeaşi şansă de a gusta din sfinţenia lui Dumnezeu. Noi, cei de azi, suntem, de asemenea, chemaţi "să gustăm şi să vedem că bun este Domnul". Şi cei ce stau în rândul pelerinilor, şi cei ce-i jignesc pe aceştia au o aceeaşi chemare. Diferenţa o face modul în care alegem să răspundem acestei chemări. În finalul pildei semănătorului ce se va rosti mâine în bisericile ortodoxe, ni se spune că, după ce i-a învăţat pe oameni despre cele patru moduri posibile de raportare la cuvântul lui Dumnezeu, care se seamănă în lume, Mântuitorul "a strigat: cine are urechi de auzit, să audă" (Luca 8, 15). A strigat - ca nimeni să nu poată să spună că nu a auzit, că nu a fost suficient de puternic mesajul. A strigat - ca să nu poată să spună cineva că Domnul nu a fost suficient de determinat. A strigat - ca noi să nu avem nici o scuză, să nu putem afirma nici unul că mesajul nu a fost chiar pentru noi, personal. Cei ce folosesc urechile spre auzit, mintea spre învăţat, inima spre iubit, primesc pe Dumnezeu în această viaţă. Cine foloseşte urechile drept simplu suport pentru cercei, mintea pentru exerciţii de onanie intelectuală, iar inima pentru contorizat ura, acela refuză să creadă că mai este ceva dincolo de lungul nasului. Oricum ar fi, un lucru vom avea întotdeauna în comun şi unii, şi alţii: libertatea de a alege. Dar suntem noi, oare, conştienţi pe deplin de consecinţele alegerilor noastre?

pr. Constantin Sturzu
Sursa: doxologia.ro

.