Gândurile celor de astăzi sunt altele decât gândurile înaintaşilor. Timpul nostru se mândreşte cu realizările ştiinţei moderne, posibile doar în zilele noastre. S-ar putea spune, oarecum, că oamenii contemporani n-ar avea nimic de învătat de la cei din vechime si deci nici din viata unui sfânt.
Cunoaştem cu totii ce este un erou, un creator de geniu, un savant, însă numai puţini ştiu ce este un sfânt; cei mai mulţi socotind că sfântul este un om obişnuit, care duce o viaţă austeră şi izolată, petrecându-şi viaţa în nevoinţe şi privaţiuni, fără a aduce vreun folos deosebit societăţii.
Dar un sfânt, văzut prin prisma învăţăturii creştine, poate servi de pildă nu numai oricărui om dornic de mântuire, ci şi celor care voiesc să găsească vieţii un anume rost.
Sfântul este un luptător şi un biruitor în cea mai grea luptă, lupta cu sine însuşi, iar apoi şi cu răutăţile din lume. Sfinţii au ieşit biruitori în lume pentru că şi-au stăpânit dorinţele cele pătimaşe, înfrângându-şi pornirile, curăţindu-şi inima de pleava păcatelor şi strunindu-şi voinţa în înfăptuirea faptelor bune. Sfântul este omul care-şi aduce viaţa pe altarul jertfelniciei şi sacrificiului pe seama aproapelui şi slavei lui Dumnezeu.
Renunţarea lui la cele lumeşti şi materiale nu înseamnă un defect, ci o virtute. Nu există vreo coroană mai strălucitoare şi mai preţioasă ca aureola care încununează capul sfântului; aceasta nu-i alcătuită din pietre preţioase şi poleită cu aur, ci e împletită din ghirlande de lacrimi şi flori ale nevoinţei. Sfântul nu este o floare de seră, ferită de urgiile intemperiilor, ci o floare crescută sub vitregiile naturii şi în mijlocul spinilor, care au căutat să o înăbuşe şi să o usuce. Dar ea s-a împotrivit, străduindu-se să crească şi să se dezvolte viguros, atât rădăcinile, cât şi fiecare frunză şi petala trebuind să lupte împotriva condiţiilor neprielnice şi vitrege. Tot astfel şi pentru un sfânt, ca şi pentru o floare, este greu să cucerească dreptul la lumină şi soare. Oamenii cei sfinţi şi cei drepţi sunt florile cele mai alese ale grădini lui Dumnezeu pe acest pământ.
Vrednicia sfinţilor a constat în râvna cu care aceştia au cultivat virtuţi alese şi au biruit vrăjmaşii care sapă la temelia vieţii sociale în ciuda atitudinii, de multe ori nepăsătoare, a celor din jur, ancoraţi maiSpre a ne convinge de acest adevăr, e bine să ne oprim puţin asupra vieţii Cuvioasei Parascheva, Sfânta pe care Biserica noastră, împreună cu credincioşii ei o cinstesc azi în mod sărbătoresc. Prăznuirea acestei Cuvioase este de o importanţă cu totul aparte pentru noi, românii, deoarece sfintele ei moaşte se găsesc în ţara noastră, la catedrala mitropolitană din Iaşi. Prezenţa cinstitelor ei moaşte pe pământ românesc s-a dovedit a fi de mare folos pentru noi, fiindu-ne o neostenită ocrotitoare şi ajutătoare în vremuri de necazuri şi primejdii, pe timp de secetă ori ploi peste măsură, în caz de boală ori pericol de războaie.
Pentru toate aceste binefaceri, în faţa osemintelor ei sfinte, milioane de credincioşi se închină şi îi cer ajutor.
Sfânta Parascheva s-a născut în satul Epivat din Tracia, fiind din părinţi de neam mare, bogaţi şi credincioşi. Din frageda ei tinereţe, iubea rugăciunea, atât acasă, cât mai ales la biserică. La fel, era milostivă faţă de săraci şi căuta cu orice prilej să-i ajute, schimbându-şi adeseori chiar şi hainele cele mai bune cu ale săracilor. Părinţii o mustrau atât pentru îndelungatele ei rugăciuni, cât şi pentru multele ei milostenii, de asemenea pentru retragerea ei de la petrecerile lumeşti şi evitarea prieteniilor cu tinerii de seama ei.
Dar sufletul tinerei era aprins de râvnă pentru slujirea lui Dumnezeu şi astfel s-a hotărât să părăsească casa părintească şi a pornit spre Locurile Sfinte. S-a stabilit într-o mănăstire de călugăriţe pe malul Iordanului, unde a petrecut în nevoinţe şi reculegere. Apoi, printr-o vedenie cerească, i s-a descoperit să meargă spre patria sa, unde avea să-şi încredinţeze sufletul în mâinile Celui Atotputernic, iar trupul ei să rămână ca o comoară de mult preţ patriei sale. In drum spre locurile natale, a poposit din nou pe la Locurile Sfinte, oprindu-se apoi un timp, în lungul ei drum spre casă, la Constantinopol. Ajungând în patria sa, fără a mai fi recunoscută de cineva, petrecând o viaţă plină de jertfe şi nevoinţe, trece la cele veşnice, sufletul luându-şi zborul ca o pasăre spre cer, iar trupul ei, martor şi părtaş al atâtor înfrânări şi osteneli, păstrat curat şi fără prihană, se dă pământului în deplină modestie, la fel cum i-a fost întreaga viaţă. In acest chip, trupul sfintei a zăcut în pământ ca o comoară ascunsă, până când o întâmplare minunată a făcut că s-au descoperit osemintele ei, în următoarea împrejurare.
S-a întâmplat că în satul ei a murit un marinar străin şi, făcându-i-se groapă pentru înmormântare peste mormântul sfintei, s-a aflat că trupul acesteia era întreg şi luminos. Cei care săpaseră groapa nu s-au îngrijit să-l înmormânteze pe străin în altă parte, ci i-au aşezat trupul alături de sfânta. Peste noapte Cuvioasa Parascheva s-a arătat în vis unuia dintre cei ce săpaseră groapa, poruncindu-i să fie scoasă de lângă acel marinar, întrucât nu poate suferi să stea lângă un om păcătos. Tot la fel, sfânta s-a arătat în vis şi altor oameni din sat, răspândindu-se peste tot această întâmplare neobişnuită. Astfel, trupul sfintei a fost scos din acel mormânt şi aşezat în biserică.
In vremea aceasta, un împărat credincios cu numele Ioan Asan stăpânea peste Bulgaria; acesta a luat moaştele sfintei şi le-a strămutat cu mare cinste în Târnova, capitala ţarii, unde au stat 160 de ani. Dar în anul 1393, Târnova cade sub stăpânire turcească, iar moaştele sfintei sunt aduse în Ţara Romanească. Peste trei ani, provinciile româneşti căzând sub ocupaţie otomană, trupul Cuvioasei este ridicat de turci şi dus la Belgrad, de unde au fost răscumpărate de către Patriarhia din Constantinopol, până când, în anul 1641, domnitorul Vasile Lupu al Moldovei le-a cumpărat cu o mare sumă de bani, aşezându-le în noua biserică Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi, de unde mai târziu au fost strămutate în catedrala mitropolitană din Iaşi, unde se află până în ziua de azi.
Se cunosc nenumărate minuni săvârşite de către moaştele Cuvioasei Parascheva, dar aici ne vom opri numai asupra uneia dintre ele.
In anul 1888, în ziua de 27 decembrie, a izbucnit un puternic incendiu chiar în catedrala unde se aflau moaştele Cuvioasei, arzând totul, până şi sicriul îmbrăcat în aur şi argint, dar învelitorile de pânză şi întreg trupul Sfintei au rămas neatinse. Această minune înfricoşătoare a încredinţat pe toată lumea, inclusiv pe cei mai sceptici, de puterea cea făcătoare de minuni a Sfintei Parascheva.
Iată deci, iubiţi credincioşi, care a fost pe scurt viaţa acestei Sfinte şi ce putem învăţa şi noi, cei de astăzi, de la un sfânt.
Precum istoria îşi prăznuieşte evenimentele ei de seamă, la fel şi Biserica îi cinsteşte pe cei aleşi şi bineplăcuţi lui Dumnezeu, iar prăznuirea sfinţilor are un mare rol şi aduce mult folos acelora care ştiu să cinstească sărbătorile aşa cum cere legea creştinească.
Pentru aceasta şi noi, cu prilejul acestei sărbători, ne îndreptăm gândurile către Sfânta pe care cu dragoste şi aleasă cinstire o prăznuim, zicând: Cuvioasă Maică Parascheva, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!
Amin!
Parintele Serafim Man
Fragment din cartea "Cele mai frumoase predici: Sfanta Cuvioasa Parascheva", Editura Lumea Credintei
Cumpara cartea "Cele mai frumoase predici: Sfanta Cuvioasa Parascheva"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.