Viata Bisericii in Duhul, asa cum am spus, consta in mod esential in experienta puterii dumnezeiesti ca raspuns la rugaciune. Experienta care se realizeaza nu numai in cultul public, dar si in rugaciunea particulara practicata cu constiinta unei depline comuniuni ecleziale.

Sa precizam acum ca rugaciunea mai intensa a anumitor membri ai Bisericii le aduce acestora o mai mare experienta a prezentei si puterii lui Dumnezeu in Duh si face din ei niste harismatici numiti in Ortodoxie oameni duhovnicesti. Acesti oameni duhovnicesti se hranesc nu numai cu rugaciunea liturgica si particulara a Bisericii, dar si cu scrierile ascetice si patristice pe care ei le cunosc uneori din lectura, dar cel mai adesea din viata parintilor lor duhovnicesti care intrupeaza in mod concret aceste scrieri. Ei deprind astfel invatatura curatirii de patimi si metoda rugaciunii neincetate. Prin aceasta isi spiritualizeaza natura astfel ca ea devine permeabila Sfantului Duh si luminii dumnezeiesti, intocmai ca Hristos pe Tabor. Atunci aceasta lumina, care este in acelasi timp o energie divina, ei o iradiaza deopotriva ca spiritualitate, putere supranaturala si iubire nesfarsita pentru oameni.

Trebuie notat ca acesti oameni nu se asociaza in grupuri harismatice separate de ceilalti membri ai Bisericii, pentru ca una din patimile de care ei se curata este tocmai mandria. Ajunsi foarte smeriti, ei au constiinta ca sunt cei mai mari pacatosi, au un respect nemarginit fata de Biserica si fata de harul preotiei. Ei isi desavarsesc smerenia prin insasi rugaciunea lor, aceasta rugaciune neinceata cunoscuta sub numele de rugaciunea lui Iisus: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul”. Ei privesc pe fiecare om ca pe Hristos. In acelasi timp, ei nu se inchid fata de lume, ci isi marturisesc iubirea fata de oameni prin fapte de slujire sau, daca sunt monahi, cel putin prin rugaciunea pentru toti.

Sfantul Calinic de la Cernica a fost unul din acesti mari harismatici. A trait intre anii 1780-1868. Ajuns monah inca din tinerete “el si-a mortificat trupul tanar printr-un post foarte aspru pe care numai un om desavarsit l-ar fi putut suporta… Mult timp s-a multumit cu paine si apa fara sa se sature“. “Noaptea nu dormea decat trei ore si nu intr-un pat, ci pe scaun. Ziua participa la cele mai grele munci impreuna cu alti calugari”. N-a mancat niciodata carne sau peste, ci numai legume. Cand a implinit saptezeci de ani, Biserica i-a incredintat un scaun episcopal, dar el si-a continuat viata ascetica si se imbraca cu un vesmant saracacios.

Prin asceza sa nu cauta numai mortificarea patimilor, dar si o sporire a virtutilor opuse. El a dezvoltat astfel in sine blandetea, rabdarea, smerenia si mai ales iubirea.

Suferea cu cei nefericiti, ii ajuta pe toti cei despre care stia ca sunt in nevoi. Banii pe care cei bogati ii daruiau pentru slujbele bisericesti, el ii trimitea de indata celor saraci.

Avea liste cu nevoiasii din mai multe orase si le trimitea bani de indata ce primea. Cand nu avea nimic ce sa le trimita, plangea si cerea celor care se aflau in jurul sau “sa-i faca rost de bani pentru a-i trimite sarmanilor frati ai lui Hristos”. Nu avea in chilia sa decat un ulcior cu apa si toata viata a purtat aceleasi vesminte aspre si saracacioase.
El a reusit sa impace intr-un mod minunat asceza si viata contemplativa cu activitatea de constructor si organizator. A construit o mare biserica la Cernica si sase alte biserici in alte manastiri si parohii. A construit biserica si resedinta episcopala din Ramnicu Valcea unde a trait ca episcop.

La sfarsitul vietii s-a retras din nou ca simplu calugar in manastirea sa de la Cernica. A murit in 1868. Toata viata s-a concentrat in rugaciune si in contemplatie. Prin rugaciunile sale a vindecat bolnavi. Prin rugaciunile sale a salvat in 1821 comunitatea monahala de la Cernica ca si un mare numar de locuitori ai Bucurestiului, refugiati la Cernica cand turcii asediau Bucurestiul. Parea ca un “inger pamantesc”. Rugaciunile indelungate, pline de iubire pentru Dumnezeu ii miscau atat de puternic inima, incat adesea ochii i se umpleau de lacrimi. In astfel de momente era absent pentru toti, ca in extaz. Ucenicul si biograful sau A. Baldovin, scrie: “eram uimit de o asemenea viata supranaturala. Citisem multe vieti de sfinti. Acum stiam ca ma aflu alaturi de un sfant in viata”.

Parintele Dumitru Staniloae,

“Rugaciunea lui Iisus si experienta Duhului Sfant“, Editura Deisis, Sibiu

• Sfantul Calinic de la Cernica
  Publicat in : Vietile sfintilor

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: