PREDICĂ LA SFÂNTUL IULIAN DE LA DUROSTORUM

Dreptmăritori creștini,
După acordarea decretului de libertate a creştinismului în Imperiul Roman de către Sfântul Constantin cel Mare, a urmat o perioadă scurtă de pace pentru Biserica lui Hristos. Apoi, în timpul împăratului Iulian Apostatul, numit aşa pentru că se lepădase de credinţa creştină, a apărut o ultimă încercare de reînviere a păgânismului. Aceasta a dus la nemulţumiri şi chiar la răzvrătiri făţişe din partea creştinilor, încât s-a ajuns, în unele locuri, la noi persecuţii. În cursul acestora şi-au jertfit viaţa pentru Hristos şi unii creştini din ţinuturile dunărene. Printre aceștia se numără și tânărul Emilian. Despre viaţa Mucenicului Emilian nu s-au păstrat dovezi. Se cunoaşte însă faptul că acest tânăr creştin era soldat în armata romană în vremea împăratului Flaviu Claudiu Iulian (361-363) şi că era fiul prefectului din Durostor, Sabbatianus. Se cunoaşte, din fericire însă, martiriul Sfântului Emilian. Actul său martiric este păstrat în latineşte şi greceşte şi descrie pe larg pătimirea şi moartea acestuia.

Începând cu anul 361, când a venit pe tron împăratul Iulian, Biserica a cunoscut vremuri tulburi, iar creştinii au suferit persecuţii. Împăratul a pus în fruntea armatei şi la conducerea unităţilor administrative ofiţeri şi demnitari păgâni, care aveau misiunea de a reintroduce şi de a reface vechile temple, spre a le reda cultului, declarându-se Iulian însuşi mai marele preoţimii păgâne sau „pontifex maximus“. Prin toate aceste reîncercări de refacere a păgânismului, creştinismul a fost interzis în tot Imperiul Roman.

Frați creștini,
În acea vreme a venit la Durostor vicarul Traciei Capitolin, un om „plin de înşelăciune şi cu mintea întunecată, doritor fiind încă şi de vărsare de sânge şi având mare râvnă pentru idoli”, ca să cerceteze dacă se mai aflau creştini. Ajungând la Durostor, conducătorii cetăţii au jurat că toţi locuitorii „se închină zeilor noştri şi neîncetat le aduc jertfe cu toată cinstirea”. Bucuros de un asemenea răspuns, Capitolin a chemat la un ospăţ pe toţi dregătorii din cetate.

În acea cetate era un creştin tăinuit cu numele Emilian, rob al oarecărui bărbat păgân cinstit, mai mare al cetăţii. Acel Emilian, pe când ighemonul cu mai marii cetăţii se ospătau, aflând vreme bună, a intrat singur - neştiind nimeni - în capiştea idolească, având un ciocan de fier. Şi începând a bate pe idoli, i-a sfărâmat pe ei ca praful, apoi a răsturnat altarul, jertfele le-a aruncat şi le-a călcat, făcliile cele mari care erau înaintea lor le-a rupt şi le-a sfărâmat şi surpându-le pe toate ca un ostaş viteaz, s-a dus, bucurându-se şi veselindu-se cu duhul. După plecarea lui, a intrat în capişte un grec oarecare şi văzând toate sfărâmate, s-a spăimântat. Deci alergând, a vestit ighemonului şi tuturor cetăţenilor ce erau la masă cu dânsul. Atunci îndată toţi s-au tulburat şi ighemonul s-a mâniat foarte tare şi a trimis cu sârguinţă să caute pe cel ce a îndrăznit să facă o răutate ca aceea. Şi alergând trimişii degrabă, au văzut pe un oarecare ţăran venind de la ţarină, mergând pe lângă capişte; deci, prinzându-l pe acela, l-au adus la palatul lui Capitolin, bătându-l ca pe un tâlhar. Iar după el venea mult popor cu slujitorii idoleşti, plângându-se de sfărâmarea zeilor lor şi mâniindu-se.
Iar fericitul Emilian, văzând aceasta, a gândit în sine, zicând: „De voi tăinui eu lucrul meu, apoi ce folos va fi din aceasta; oare nu-mi voi îngreuna conştiinţa mea, facându-mă pricinuitor de moartea omului celui nevinovat şi voi fi pedepsit ca un ucigaş înaintea lui Dumnezeu?” Aceasta gândind, a alergat la cei ce trăgeau şi băteau pe omul acela, i-a oprit pe dânşii şi cu glas mare a strigat: „Lăsaţi pe acest nevinovat, şi luaţi-mă pe mine; pentru că eu am sfărâmat şi am călcat pe zeii voştri cei fără de suflet”. Iar ei lăsând pe omul acela, l-au prins cu mânie pe Sfântul Emilian şi l-au dus cu bătăi şi cu ocări la ighemon.

Iar ighemonul, şezând înaintea poporului la obişnuita lui judecată şi văzând pe Emilian, a zis către cetăţeni: „Cine este acesta?” Cetăţenii au zis: „Acesta este cel ce a sfărâmat pe zeii noştri şi a răsturnat jertfele”. Iar ighemonul, umplându-se de mânie, a grăit către cetăţeni cuvinte mai aspre: „Voi aţi zis mai înainte că nu este în cetatea voastră nici un potrivnic zeilor, dar iată, prin nepurtarea voastră de grijă, s-a găsit unul ca acesta; pentru această pricină veţi plăti la visteria împărătească o litră de aur”.

Aceasta zicând către cetăţeni, s-a întors spre fericitul Emilian şi a început a-l întreba pe el cu mânie, zicându-i: „Cap necurat, să ne spui nouă cum te numeşti?” Emilian, viteazul ostaş al lui Hristos, a răspuns: „Sunt creştin”. Iar ighemonul, mâniindu-se şi mai mult, a zis: „Necuratule, numele tău să ni-l spui". Mucenicul a răspuns: „Părinţii mei m-au numit Emilian, iar Hristos, adevăratul Dumnezeu, m-a învrednicit a fi şi a mă numi creştin". Zis-a ighemonul: „Spune-ne cine te-a îndemnat să aduci astfel de ocări nemuritorilor zei?”

Atunci robul lui Hristos a răspuns: „Dumnezeu şi sufletul meu mi-au poruncit să sfărâm idolii cei fără de suflet care se numesc de voi zei. Aceasta am făcut ca să se arate tuturor că sunt fără suflet, muţi şi surzi, în care nu se află nici un fel de grăire, căci sunt pietre şi lemne nesimţitoare. Deci să ştii că nu am adus ocară adevăratului Dumnezeu, Care a făcut toate, ci pe zeii voştri cei mincinoşi, care n-au făcut nimic, ci au fost făcuţi de voi, i-am ocărât şi i-am surpat, ca să piară în veci”.

Capitolin a întrebat iarăşi: „Tu singur ai sfărâmat pe zei, sau a fost şi altcineva cu tine?” Sfântul Emilian a răspuns: „Singur eu, cu ajutorul lui Hristos, am sfărâmat pe zeii voştri; iar jertfele şi lumânările lor le-am călcat cu picioarele şi nici unul n-a putut să se răzbune, nici să scape din mâinile mele, pentru că n-au putere, nici vreo simţire. Ca aceia, aşa să fiţi şi voi, cei ce-i faceţi pe dânşii şi toţi cei ce nădăjduiesc spre ei”.

Atunci ighemonul, mâniindu-se, a poruncit să-l dezbrace spre bătăi pe robul lui Hristos. Iar mucenicul fiind dezbrăcat pentru bătăi, ighemonul a zis către el: „Ticălosule, spune-ne cine te-a îndemnat să necinsteşti pe zei?” Răspuns-a sfântul: „Ţi-am spus mai înainte şi îţi spun şi acum că nimeni altul decât numai Dumnezeu mi-a poruncit să fac aceasta”.

Auzind ighemonul aceasta, a zis către slujitori: „întindeţi-l şi-l bateţi tare, ca să ştie că îndrăzneala lui nu-i va ajuta, nici nu-l va scoate cineva din mâinile mele". Şi fiind bătut cumplit mucenicul şi pământul roşindu-se de sângele său, ighemonul a zis către dânsul: „Spune, osânditule, cine te-a îndemnat să faci răul acesta?” Iar mucenicul a răspuns: „Ţi-am spus şi tot nu mă crezi? Dumnezeu mi-a poruncit mie şi sufletul meu, însă nici un rău nu am făcut, ci bine; pentru că am ruşinat pe diavol şi am proslăvit pe Dumnezeul meu!”

Ighemonul Capitolin a zis către slujitori: „Întoarceţi-l şi-l bateţi pe pântece şi pe piept, pentru că este îndrăzneţ şi neascultător legilor împărăteşti”. Şi a fost bătut mucenicul multă vreme fără de cruţare, apoi ighemonul a poruncit să înceteze cu bătaia şi a zis către sfânt: „Rob eşti, sau liber?" Sfântul Emilian a răspuns: „Sunt rob al unui mai mare din cetate”. Auzind ighemonul aceasta, s-a mâniat foarte pe acela mai mare din cetate care era stăpânul lui Emilian, că ţine la dânsul pe un rob ca acela potrivnic zeilor şi nesupus poruncii împăratului. Deci a pus asupra lui sarcină ca să dea la visteria împărătească o litră de argint, iar pe mucenic l-a osândit la ardere.
Şi îndată slujitorii şi poporul luând pe sfânt, l-au scos afară din cetate şi, aprinzând un foc mare aproape de malul Dunării, au aruncat într-însul pe Sfântul Mucenic Emilian. Iar văpaia focului, înconju¬rând pe sfânt, nu s-a atins de dânsul, ci s-a vărsat împrejur până departe, arzându-i pe toţi necredincioşii, pe câfi i-a ajuns. Şi pe unii i-a ars foarte, iar ceilalţi abia au scăpat. Iar câţi din norod erau cre¬dincioşi tăinuiţi, aceia n-au fost vătămaţi de foc, deşi văpaia i-a ajuns.

Iar sfântul stând în foc, s-a întors cu faţa spre răsărit şi s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci, binecuvântând pe Dumnezeu. Şi rugându-se pe cât a voit, a zis: „Doamne Iisuse Hristoase, primeşte duhul meu!" Aceasta zicând-o, s-a culcat şi a adormit întru Domnul, focul fiind acum stins. Şi a rămas trupul său nevătămat de foc, încât nici perii capului n-au ars. Iar câţi din cetăţeni erau în taină creştini, mergând la femeia ighemonului, care asemenea avea în taină credinţa creştină, au spus ei toate cele despre sfânt, îndemnând-o să ceară de la bărbatul ei trupul mucenicului spre îngropare, nevătămat fiind de foc prin minune. Deci femeia rugându-se de bărbatul său, acela i-a poruncit să-l ia fără temere. Iar credincioşii, luând trupul Sfântului Emilian, l-au învelit cu pânze curate, l-au uns cu aromate şi apoi l-au îngropat cu cinste, cu psalmi şi cu cântări, în locul numit Ghizidina, departe de cetatea Durostor ca la trei stadii. Sfântul Mucenic Emilian a pătimit pentru Hristos de la ighemonul Capitolin, în 18 zile ale lunii lui iulie.

 

Iubiți credincioși,
Ce trebuie să învățăm noi de la sfinți, în general, şi de la martiri, în special?
În primul rând, învățăm că iubirea lor pentru Hristos este mai tare decât teama de suferință şi de moarte. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel scrie creştinilor din Roma, orașul în care va fi martirizat prin decapitare: „Cine ne va despărți pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia (…). Precum este scris, pentru Tine suntem omorâți toată ziua, socotiţi am fost ca niște oi de junghiere. Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori prin Acela Care ne-a iubit” (Romani 8, 35-37), adică prin Iisus Hristos.

În al doilea rând, învățăm de la martiri că tăria credinţei lor sau puterea de a îndura până la moarte toate pătimirile sau suferințele vine de la Hristos Însuși, Care este tainic prezent în ei prin Duhul Sfânt şi îi întăreşte atât de mult, încât mulţi dintre ei primesc moartea cu seninătate şi bucurie, trezind mirarea şi chiar admirația păgânilor sau a necredincioșilor. De pildă, Sfântul Arhidiacon Ştefan, în timpul muceniciei sale, „pe când îl băteau cu pietre (…) el se ruga şi zicea: «Doamne Iisuse Hristoase, primește duhul meu!». Şi, îngenunchind, a strigat cu glas mare: «Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!». Şi, zicând acestea, a murit” (Fapte 7, 59-60). Martirii sau mucenicii au fost numiți de Biserică „Buni biruitori mucenici”, deoarece au biruit cu bunătatea lor jertfelnică răutatea şi violența celor care i-au prigonit şi i-au omorât.
În al treilea rând, martirii ne arată credinţa lor puternică în înviere şi în viaţa veșnică, prin legătura lor vie cu Hristos Cel răstignit şi înviat, Care zice: ,,Eu sunt Învierea şi Viaţa; Cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăiește şi crede în Mine nu va muri în veac” (Ioan 11, 25-26).

Încă din primele veacuri, credinţa, iubirea jertfelnică şi demnitatea martirilor au fost mult admirate şi preţuite. Osemintele lor au fost adunate şi păstrate cu multă evlavie şi respect, devenind sfinte moaşte, expuse spre cinstirea credincioșilor. Mormintele lor au fost îngrijite şi preţuite. Pe aceste morminte au fost ridicate biserici, care au devenit apoi loc de pelerinaj. Ziua morţii lor este socotită zi de mutare sau trecere la viaţa cerească, veșnică.

Cinstirea sfinților martiri, prin rugăciuni şi cântări de laudă adresate lor, prin sărutarea icoanei lor şi a sfintelor moaşte, aduce mari şi multe binecuvântări credincioșilor. În această privință, Sfântul Vasile cel Mare ne învață zicând: ,,Cel ce atinge moaşte de martir participă la sfințenia şi harul care se află în ele”. Sfinţii martiri şi sfinţii cuvioși au în comun iubirea lor jertfelnică pentru Hristos; martirii sau mucenicii au îndurat multe suferințe, iar monahii şi-au asumat multe nevoințe (pocăință, postire, priveghere ş.a.). De aceea, viaţa monahilor a fost numită şi „mucenicia albă”.

De fapt, sfințirea vieţii creştine în general cere o luptă duhovnicească jertfelnică, după cum îndeamnă Sfântul Apostol Pavel: „înfățișați trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu, ca o slujire a voastră cuvântătoare” (Romani 12, 1).

Pilda vieţii martirilor, a cuvioșilor şi a tuturor sfinţilor, pilda dăruirii de sine sau a iubirii lor smerite şi milostive, împreună cu rugăciunile lor, ajută mult pe toţi creştinii care se luptă cu patimile egoiste şi cu greutățile din lume ca să rămână credincioşi lui Hristos în toate zilele vieţii lor.

Gândindune la curajul și credința sfântului Emilian a cărui pomenire o facem, să ne înălțăm mintea și inima la rugăciune zicând: ,,Prealăudate mucenice al lui Hristos, Sfinte Emilian, care ai sfărâmat altarele idolilor şi te-ai adus jertfă bineplăcută lui Dumnezeu, auzi-ne pe noi, cei ce cădem înaintea icoanei tale şi cu umilinţă te rugăm: fii mijlocitor nouă către Stăpânul şi Mântuitorul lumii, ca unul care ai dobândit îndrăznire către Dumnezeu, să fim binecuvantați cu mila și iertare de păcate, spre îndreptarea vietii noastre și mântuire să căpătăm în ceasul ce va să vie! Amin!

 

Preot David Marian, parohia Nașterea Maicii Domnului, Mamaia Nord-Năvodari

• Rugaciune catre Sfantul Emilian de la Durostorum
  Publicat in : Sfantul Emilian de la Durostorum