Cearta lui Iisus cu Petru sau gâlceava omului cu Revelaţia.
„A certat Iisus pe Petru, zicând: Mergi înapoia Mea Satană, că sminteală-Mi eşti; tu nu gândeşti cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor !" Cuvinte grele ca acestea n-a mai zis Iisus decât chiar Satanei, când L-a ispitit în pustia Carantaniei. Acum tot Satana era camuflat în bunăvoinţa - de cea mai bună credinţă - a lui Petru.
Petru nu ştia că din organ al Revelaţiei: mărturisitor al divinităţii Mântuitorului, cum a fost - fără să ştie - cu vreun pătrar de ceas mai înainte, tot aşa acum - fără să-şi dea seama - a ajuns o unealtă a Satanei. Situaţia dintâi l-a fericit; a doua l-a smerit.
Intâmplarea ne face să ne gândim şi la unii dintre sfinţi care, după ce erau cercetaţi de Dumnezeu, în diferite chipuri, îndată venea şi Satana, ca măcar să-i laude - dacă alt necaz nu le putea face.
Nu Petru era Satana. Petru era Petru. Totuşi Iisus dă identitatea omului după duhul care grăieşte printr-însul. - Semn că aşa va face şi la sfârşitul lumii. Cearta o primeşte Petru, pentru că nu ştia ce punct de vedere grăieşte printr-însul.
Necertat nu te smereşti. Şi nesmerit nu apare în tine înrudirea ta cu crucea, ca să o iubeşti, ca pe ceva în care eşti. (Smerenia, smerirea, iubirea şi crucea sunt din aceeaşi familie a desăvârşirii.)
- Şi crucea, cu învierea care-i urmează, era punctul de vedere al lui Dumnezeu. Omul voia să-L scape pe Dumnezeu de cruce.
Dumnezeu se certa cu omul... în numele dragostei. (!)
Satana îi era „milostiv" lui Iisus în Petru şi ucigaş în Iuda.
Satana, prin frica de suferinţă a trupului şi prin ignoranţa raţiunilor mântuirii, ţine omul în îngustime, în nedezvoltare, în non-Sens, cu un cuvânt: în sminteală cu Dumnezeu.
Dacă n-ar fi înviere Petru ar avea dreptate.
Ori lui Petru tocmai cuvântul învierii nu i se fixase în minte.
Invierea era, pentru om, ceva nou până la imposibil.
Misiunea lui Iisus aceasta era: să antreneze omul în toate „riscurile" mântuirii, fiindcă este înviere.
Drept aceea, după ce a ieşit cu Petru la liman, Iisus a chemat la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii, şi le-a zis: „Oricine voieşte să vie după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa în fiecare zi, şi să-mi urmeze Mie. Că cine va voi să-şi mântuiască sufletul, îl va pierde; iar cine-şi va pierde sufletul său, pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va mântui".
Deci, categoric:
Cine-şi iubeşte viaţa sa, sufletul său în lumea aceasta - fără a considera şi cealaltă, sau chiar împotriva ei -, acela îşi va pierde sufletul, pentru că acela e un iubitor de sine, un iubitor de trup - care nu se supune legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate (Romani 8,7) - acela e un „fricos" (Apocalipsă 21,8). In aceştia nu e Duhul lui Hristos, aceştia nu sunt ai Lui, ei trăiesc împotriva lui Iisus.
Cine însă vrea să scape de toropeala lumii acesteia, - căci de la „a vrea aceasta" începe firul existenţei să capete Sensul transcendenţei -, şi se aprinde în ei Duhul lui Iisus, Duhul lui Dumnezeu, aceştia toţi îşi riscă sufletul şi viaţa pentru Iisus şi Evanghelie.
Cine a menţinut vie Evanghelia în conştiinţa veacurilor a fost întreg Calendarul sfinţilor, care în tot chipul au murit curajos pentru Iisus şi pentru Evanghelia împărăţiei noastre. „Toţi câţi sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu, ei fiii lui Dumnezeu sunt, şi n-au primit duh de robie, ca să le fie iarăşi frică, ci duhul înfierii, prin care zicem lui Dumnezeu «Tată». Duhul însuşi mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu" (Romani 8,14-16).
Atunci câştigăm mântuirea sufletului când punem preţ pe ea: preţul pe care l-a pus Iisus şi toţi sfinţii. Pentru veşnicia noastră în împărăţia lui Iisus nici preţul vieţii şi nici un preţ nu e prea mare. „Necazurile de acum nu sunt vrednice de-a fi puse în cumpănă cu slava noastră viitoare."
Iisus ne aduce învierea: firul transcendenţei noastre, pe care ni-l leagă de inimă (fiindcă inima, prin care iubim şi credem, are raţiuni mai adânci ca raţiunea) - şi învierea n-o înţelegea Petru, precum că e o dragoste mai mare ca viaţa.
Şi nu e fir: e noul stâlp de foc, care conduce de două mii de ani neamul creştinesc prin pustia acestei lumi.
Din lumina învierii e făcut Destinul care ne atrage Acasă.
Cine simte firul acestei lumini se mărturiseşte „străin şi călător pe pământ. E un rănit de nostalgia Paradisului.
PĂRINTELE ARSENIE BOCA
„CUVINTE VII", DEVA 2006
Cumpara cartea "Cuvinte Vii"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.