Apostolul Neamurilor este considerat „primul şi cel mai important teolog al Bisericii primare şi chiar al Bisericii din toate timpurile.“

Am putea să ne întrebăm - şi n-am fi primii - cum de Sfântul Apostol Pavel nu a scris el însuşi o Evanghelie? Greu de răspuns la o astfel de întrebare! Cel mai corect răspuns ar fi acela care întemeiază întreaga activitate a lui Pavel exclusiv în voia şi iconomia dumnezeiască. S-a spus despre Epistola către Romani că ar fi Evanghelia lui Pavel. Ca importanţă poate, dar nu ca gen! Ar fi totuşi o greşeală să considerăm Epistola către Romani ca fiind o sumă a teologiei pauline. Sigur că este cea mai importantă dintre epistolele pauline. Este şi motivul pentru care Biserica a aşezat-o în capul listei corpusului paulin. Dar nu epuizează teologia paulină, nici tematic şi nici ca perspectivă, ca soluţii. Epistola I Corinteni, din pricina faptului că stă în umbra celei către Romani, este deseori nedreptăţită, nefiind cu nimic mai prejos nici din punctul de vedere al bogăţiei şi diversităţii tematice şi nici a profunzimii discursului teologic. Ca argument am să aduc faptul că cel mai îndreptăţit evaluator al literaturii biblice pauline, Sfântul Ioan Gură de Aur, consacră Epistolei I Corinteni un comentariu cu o treime mai mare decât cel care priveşte Epistola către Romani, deşi cele două epistole sunt sensibil egale ca volum.

Legat de contribuţia Sfântului Pavel la formarea canonului Noului Testament, se trece deseori cu vederea faptul că, deşi el nu a scris o Evanghelie, a rămas, totuşi, în canonul Noului Testament o Evanghelie, datorată unuia dintre cei mai apropiaţi şi iubiţi colaboratori ai săi, doctorul Luca. Tot în acest context trebuie amintit că însăşi constituirea canonului, adică adunarea într-o singură colecţie de scrieri a cărţilor scrise în circumstanţe foarte diferite şi de autori diferiţi, începe cu epistolele Sfântului Apostol Pavel. Nucleul iniţial al canonului nou-testamentare l-au constituit epistolele pauline. Avem deja certitudinea că la sfârşitul secolului I, începutul sec. II, la Efes erau strânse într-un corpus toate epistolele pauline. Acestora se vor adăuga cele patru Evanghelii şi restul cărţilor care abia peste câteva secole se vor stabiliza într-un canon închis şi definitiv, consfinţit de canoanele Sinoadelor Ecumenice.

Sfântul Apostol Pavel s-a născut cu puţin după Mântuitorul Hristos. Bibliştii aşază naşterea sa între anii 5-10 d. Hr.. S-a născut în Tarsul Ciliciei, un important centru elenistic al vremii şi un centru comercial foarte puternic, unde se întâlnea o mare diversitate de tradiţii religioase şi filosofice. Tarsul era comparat cu Atena sau Alexandria şi socotit chiar mai puternic decât acestea. Sfântul Pavel vine, aşadar, din diaspora iudaică elenizată. Aşa se explică, între altele, cultura sa greacă şi buna cunoaştere a limbii greceşti. Primele lecturi ale Legii, Pavel le-ar fi făcut prin intermediul Septuagintei, care va sta şi la baza deselor sale citate sau referiri vechi-testamentare.

Limba ebraică a învăţat-o în primii săi ani de copilărie. Din momentul învăţării alfabetului, orice copil dintr-o familie ebraică trecea la învăţarea Legii, începând cu Leviticul, memorând un verset sau un paragraf pe zi. În paralel cu studierea Torei, copilul era învăţat şi o meserie. Saul va învăţa să fabrice corturi, ca tatăl său.

În jurul vârstei de 15 ani, este trimis la Ierusalim pentru a studia iudaismul. O face, cum singur mărturiseşte, la picioarele lui Gamaliel. Aproape cincisprezece ani studiază Tora şi tradiţia orală a iudaismului, pentru a deveni învăţător de lege, rabin.

Despre constituţia sa fizică stau mărturie miile de kilometri străbătuţi de cele mai multe ori pe jos, într-o viaţă întreagă, consacrată propovăduirii Evangheliei şi grijii pentru Biserica lui Hristos. Numai traseul celor trei binecunoscute călătorii misionare însumează, prima peste 1.000 de km, a doua, în jur de 1.400, iar a treia, în jur de 1.700. kilometri. Facem cunoştinţă cu Pavel la martiriul arhidiaconului Ştefan, unde îl găsim aprobând demersul conaţionalilor săi care-l ucideau cu pietre pe primul martir creştin şi păzindu-le hainele. Devine în scurt timp un fervent prigonitor al creştinilor.

Minunea de pe drumul Damascului este asimilată de Pavel arătării lui Iisus cel înviat către Apostoli, eveniment care le conferă acestora legitimitate de martori ai Învierii şi propovăduitori ai Evangheliei. Urmează prima sa călătorie misionară, alături de Barnaba (între anii 46-47 sau 47-48), în Cipru şi pe coasta de sud a Asiei Mici. Aceasta este prima mare ieşire a creştinismului din graniţele Palestinei. Cea de a doua călătorie misionară a Sfântului Apostol Pavel, desfăşurată între anii 49-52, marchează trecerea Evangheliei în Europa. Cele mai importante cetăţi ale Greciei: Filipi, Tesalonic, Bereea, Atena, Corint vor auzi din gura lui Pavel cuvântul Evangheliei lui Hristos. În Corint va rămâne 18 luni. Se puneau începuturile sau temelia Europei creştine.

De aici se întoarce în Antiohia pentru a porni în cea de a treia călătorie misionară, desfăşurată între anii 54-57, în timpul căreia rămâne aproape trei ani în Efes. Tot acum vizitează toate Bisericile din Asia Mică şi Grecia.

La întoarcerea în Ierusalim, este prins de iudei şi închis pentru doi ani în Cezareea Palestinei (58-60), după care este transferat la Roma, în urma solicitării sale şi graţie cetăţeniei romane moştenite de la tatăl său, unde a rămas într-un fel de domiciliu forţat timp de doi ani (61-63). Apostolul moare în anul 64 la Roma, fiind decapitat.

Prof. Univ. Constantin Coman
Sursa:ziarullumina.ro