Înainte de momentul convertirii, Saul (numele iudaic al Apostolului Pavel) era un înflăcărat apărător al Legii iudaice, care căuta să-i prindă chiar și pe creştinii fugiți din Ierusalim, din pricina prigoanei.
Având împuternicirea Sinedriului, el a pleacă însoţit de o gardă spre Damasc ca să-i aducă legaţi la Ierusalim pe ucenicii Domnului. Pe vremea Mântuitorului Iisus, Damascul era sub stăpânirea romană. O mare parte din populaţia orașului vorbea limba greacă, dar exista şi o puternică colonie iudaică. Întrucât iudeii din Damasc aveau legături strânse cu cei din Palestina, creştinismul a pătruns şi aici. Acest lucru a permis creştinilor din Ierusalim să se refugieze la fraţii lor din Damasc.
Având scrisori de împuternicire de la „marele preot”, către comunitatea iudaică din acest oraş, Saul îşi asumă această misiune fiind convins că împlineşte voia lui Dumnezeu.
În timp ce se apropiau de Damasc au fost învăluiţi, în miez de zi, de o lumină cerească mai strălucitoare decât lumina soarelui. Orbiţi de ea, ei au căzut cu faţa la pământ. Este momentul în care Mântuitorul Iisus i se descoperă lui Saul într-o lumină strălucitoare. Atunci un glas necunoscut s-a auzit, grăindu-i în limba lui maternă:
„Dar pe când călătorea el şi se apropia de Damasc, o lumină din cer, ca de fulger, l-a învăluit deodată. Şi, căzând la pământ, a auzit un glas, zicându-i: Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti? Iar el a zis: Cine eşti, Doamne? Şi Domnul a zis: Eu sunt Iisus, pe Care tu Îl prigoneşti. Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în ţepuşă. Şi el, tremurând şi înspăimântat fiind, a zis: Doamne, ce voieşti să fac? Iar Domnul i-a zis: Ridică-te, intră în cetate şi ţi se va spune ce trebuie să faci. Iar bărbaţii care erau cu el pe cale stăteau înmărmuriţi, auzind glasul, dar nevăzând pe nimeni” (F. A. 9, 3-7).
Apoi glasul a încetat, iar lumina cerească a dispărut. În felul acesta, Hristos realizează acea comuniune ce transfigurează prin puterea iubirii coborâtă în sufletul lui Saul. Este lumina care luminează şi cuprinde inima omului cu focul dragostei de Dumnezeu, fiind totodată cea care dăruieşte o nouă naştere viitorului apostol.
Dumnezeiasca descoperire va schimba întreg cursul vieţii lui Saul şi îi va răsturna toate convingerile sale referitoare la Iisus – „ Lumina lumii” (In. 3, 19). El, care voia să fie un rabin vestit, zelos slujitor al Legii iudaice, avea să devină apostol al Bisericii lui Hristos.
Am putea spune că, în drum spre Damasc, Saul „moare” pentru a se naște „omul cel nou”, adică Apostolul Pavel, întrucât „focul divin nu mistuie, nu distruge, ci renaşte, recreează” (Pr. Constantin Galeriu, „Jertfă şi Răscumpărare”, Edit. Harisma, Bucureşti, 1991, pp. 129-130).
Datorită strălucirii luminii cereşti, Pavel orbeşte. Aşa cum întunericul s-a lăsat peste trecutul vieţii lui, la fel întunericul îi acoperea acum privirea. Saul este ajutat de cei care îl însoţeau să intre în cetatea Damascului, fiind dus de mână (F. A. 22, 11). Aici el a rămas orb trei zile, fără să mănânce şi să bea nimic, gândindu-se la minunata arătare dumnezeiască, precum şi la noua descoperire făgăduită.
Împreună cu noile descoperiri dumnezeieşti din Damasc, care îi vor lumina viaţa cea nouă, avea să primească şi lumina ochilor cu care să vadă în jurul său o lume nouă, învăluită în focul iubirii creştine.
Atunci când Saul a văzut lumina, pe care nu era pregătit să o vadă, a fost copleşit de ea şi a orbit. „Când şi-a recăpătat vederea printr-un act de credinţă, de nouă naştere, el a primit un alt nume, a fost numit Pavel, a trecut printr-o naştere în Duh” (Pr. Andre Scrima, „Biserica Liturgică”, Edit. Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 178).
„Focul nematerial şi dumnezeiesc a strălucit înaintea lui Pavel, i-a grăit, i-a luminat mintea şi în acelaşi timp, i-a orbit ochii, căci ceea ce este trup nu poate suporta strălucirea acestei lumini. Moise a văzut foc în rugul aprins, acest fos l-a ridicat pe Ilie de pe pământ sub chipul unei căruţe de foc, îngerii şi duhurile care slujesc lui Dumnezeu se împărtăşesc de lumina acestui foc. El este puterea învierii, realitatea vieţii veşnice, iluminarea sufletelor sfinte, stabilitatea puterilor cereşti” (Vladimir Lossky, „Vederea lui Dumnezeu”, Edit. Deisis, Sibiu, 1995, p. 101).
Dumnezeu Se arată celor curăţiţi în focul iubirii dumnezeiești „ca prin oglindă” şi abia în viaţa viitoare Îl vom vedea „faţă către faţă”, aşa cum spune Sf. Ap. Pavel: „Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă”; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaște pe deplin, precum am fost cunoscut și eu” (I Co. 13, 12).
Aceasta este imaginea desăvârşirii noastre, ca o desfiinţare totală a distanţării de Dumnezeu (Pr. Dumitru Stăniloae, „Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă”, EIBMBOR, Bucureşti, 2004, p. 43).
În Damasc era un creştin cu numele Anania, căruia Domnul i-a spus în vedenie să meargă şi să-şi pună mâinile pe Saul pentru ca astfel să vadă iarăşi şi să se umple de Duh Sfânt: „Mergi, fiindcă acesta Îmi este vas ales, ca să poarte numele Meu înaintea neamurilor şi a regilor şi a fiilor lui Israel” (F. A. 9, 15).
Acest fapt arată că Domnul Iisus Hristos a văzut că zelul cu care Saul Îl prigonea, putea fi convertit într-o râvnă cu care să-L propovăduiască: „Dar cel care lucrează adevărul - adică acela care se pleacă spre viaţa cinstită şi plăcută lui Dumnezeu - aleargă la creştinătate ca la o Lumină, ca mai mult să sporească în lucrul cel bun şi să se arate că faptele lui sunt după Dumnezeu” (Sf. Teofilact, „Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Ioan”, Edit. Sophia, Bucureşti, 2009, p. 205).
Apoi Saul a primit botezul creştin din mâinile lui Anania şi îndată umbra de pe ochii lui s-a ridicat, văzând ca şi la început. De acum înainte, Saul va fi cunoscut cu numele de Pavel, la fel ca şi marile personalităţi ale Vechiului Testament după întâlnirea lor cu Dumnezeu: Avram va purta numele de Avraam; Iacov se va numi Israel, iar în Noul Testament, Simon, fiul lui Iona, va primi numele de Petru.
„Aceste zile de frământare şi de rugăciune, după viziunea de pe drumul Damascului şi după botezul primit, l-au transformat complet pe Saul, l-au renăscut şi l-au schimbat din duşmanul creştinismului în cel mai vajnic apărător al Mântuitorului şi al învăţăturii creştine. Fariseul Saul devine creştinul cu numele de Pavel, care a fost ales de Mântuitorul ca instrument spre a deveni Apostolul Neamurilor” (Ioan Constantinescu, „Studiul Noului Testament”, EIBMBOR, București, 2002, p. 184).
Din Sfânta Scriptură aflăm că, după ce copilul lunatic a fost vindecat de Mântuitorul, a rămas la pământ ca un mort: „Iar Iisus, văzând că mulţimea dă năvală, a certat duhul cel necurat, zicându-i: Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc: Ieşi din el şi să nu mai intri în el! Şi răcnind şi zguduindu-l cu putere, duhul a ieşit; iar copilul a rămas ca mort, încât mulţi ziceau că a murit” (Mc. 9, 25-26).
La fel s-a întâmplat şi cu Saul, atunci când Hristos i-a vorbit din lumină: a rămas „mut” pentru că nu putea să-L mărturisească pe Iisus, dar şi „surd”, întrucât era incapabil să audă adevărul. De aceea a căzut la pământ ca un mort (F. A. 9, 4), iar când s-a ridicat, deşi avea ochii deschişi, totuşi nu vedea nimic (F. A. 9, 8).
Acelaşi lucru se petrece şi la Sfântul Botez: prin afundare „omul vechi” moare, iar la scoaterea din apa botezului omul se naşte din nou, fiind curăţit de păcate şi pregătit să-L mărturisească pe Hristos.
Convertirea lui Saul a avut loc în jurul anilor 34-35 d. Hr. şi rămâne o minune dumnezeiască, o lucrare a harului Duhului Sfânt. Astfel, din prigonitor al creștinilor, el devine un personaj de seamă al Noului Testament, supranumit şi „Apostolul neamurilor”.
Pentru rugăciunile Sf. Apostol Pavel, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi!
Sorin Lungu
Sorin Lungu
-
Sfintii Petru si Pavel, Apostolii care si-au rascumparat trecutul
Publicat in : Sfintii Apostoli Petru si Pavel
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.