Uitasem intamplarea petrecuta acum aproape doua decenii in urma si pe care Soborul Sfintilor Mihail si Gavriil, praznuit astazi, mi-a redescoperit-o in chip tainic, minunat si viu, din strafundurile memoriei unde, bag seama, o asezasem inca de pe atunci, intr-un fel de staza atemporala. Si cu toate ca simt o oarecare strangere de inima la gandul ca as putea fi judecata pentru persistenta cu care tot insist sa relatez, neinvitata, intamplari personale deosebite ale vietii, inclin sa cred ca asemenea demersuri sunt de-a dreptul terapeutice pentru mine si simt nevoia sa le fac cunoscute, probabil dintr-un un soi de dorinta de spovedanie, si de impartasire a minunatiilor credintei.
Pe vremea aceea, foarte curand dupa Revolutie, putina lume se dezmortise din lancezeala agnostica in care ne varase comunismul - si aici trebuie sa recunosc sincer ca traitorii satelor si oraselor mici de provincie, ramasesera oarecum mai aproape de Dumnezeu si aparau poate mai bine credinta, decat pesemne ca o faceau traitorii municipiilor (n-as vrea sa supar pe cineva, dar asa mi s-a parut mie...). Locuitorii oraselului oltenesc unde lucram pe atunci stiau insa cu siguranta, mai bine decat noi, bucurestenii, cand sunt sarbatorile crestine si ceea ce trebuie facut in buna oranduiala a cultului ortodox, in diversele ocazii.
Ca mai toti tinerii plecati de acasa in urma "repartizarilor" comuniste ale locurilor de munca, ma aflam impreuna cu proaspata mea familie acolo, intre militari, si nu pot spune ca a fost usor: serviciu riguros, copii mici, la scoala, lipsiti de rude si cu prieteni putini, uitand adesea de sarbatorile crestine si silindu-ma, precum Marta si, vorba mamei mele (Dumnezeu s-o odihneasca), "sa le fac pe toate". Pe toate cele lumesti, bag seama acum, la ceva distanta in timp, si mai putin pe cele sufletesti.
Intr-o astfel de zi, aglomerata din toate punctele de vedere, ostenita si ingandurata, nu reuseam sa imi gasesc odihna si sa ma linistesc, chiar daca "le terminasem pe toate", iar seara, nu reuseam sa adorm de oboseala.
Am adormit totusi intr-un final si atunci am avut parte de un vis cu totul aparte, un vis care m-a pus realmente pe ganduri, multa vreme si care iata, azi, in zi de sarbatoare crestina, a iesti din "staza" memoriei.
Era ca si cum vizitam sfanta Manastire Brancoveni cea din partea locului, impreuna cu un grup destul de mare de persoane, cam galagioase si nu suficient de respectuoase cu maicutele care ne insoteau in vizita la muzeul manastirii. Una dintre maicute chiar se straduia sa ne explice amanuntit tot ceea ce vedeam, incaperi, obiecte si chiar persoane aflate oarecum in grija manastirii, cred ca erau bolnavi si saraci. Imi amintesc ca ma necajisem pe cei galagiosi din grup si chiar ii admonestasem pe cativa, in timp ce un tanar, deosebit de frumos, imi zambea cu simpatie. Ma uitam la acel tanar si aveam impresia ca il cunosc de undeva, dar nu reuseam sa imi dau seama de unde anume, sau in ce context l-as fi putut intalni.
Ajunsi intr-o incapere mare, care aducea a salon de spital si parea plina de suferinzi, maicuta care ne insotea a pus pe cineva sa ii aduca un recipient micut, in care eu, sau mai bine zis Marta din mine, a vazut o sticla cu bulion de rosii. Ni se explica pe indelete, cu duiosie, cum maicutele si preotii de la manastire se straduiesc sa vindece pe pacatosii adusi acolo, inclusiv prin slujbe de exorcizare.
Cu slujbele de exorcizare... mai ales in vremurile acelea, erau multe de obiectat - si, in visul meu, chiar obiectam cu voce tare, ceea ce l-a facut iar sa zambeasca pe tanarul cel frumos din grupul nostru. L-am intrebat de ce zambeste si mi-a raspuns cu blandete ca fara un motiv anume.
In final, maicuta ne-a rugat sa participam si noi la un experiment si, ridicand sticluta, ne-a intrebat pe fiecare ce credem ca se afla in ea: cand a venit randul meu, am zis cu hotarare, sigura pe mine, ca e bulion de rosii. Maicuta a zambit, apoi l-a intrebat si pe tanarul cel frumos de langa mine ce crede el ca se afla in sticla si, spre surprinderea mea, acesta a raspuns ca... este lapte! "Cum sa fie lapte, am replicat eu, ca se vede clar ca e rosu, e bulion!". "Si totusi", a zambit maicuta, "sora, sa stiti ca e lapte, dar dumneavoastra il vedeti rosu! Iata de ce ne straduim sa ii vindecam pe oameni, sa stie cu totii care e adevarul si sa aiba parte cu totii de acelasi adevar!"
M-am intristat si imi era oarecum rusine de tanarul de langa mine, care "ghicise" mai bine decat mine acel adevar. L-am intrebat, intrigata totusi, daca ne cunoastem de undeva, iar el, tot zambind , mi-a raspuns ca SUNTEM VECINI SI CA STA LANGA MINE. "EXCLUS" am replicat, "NU CRED CA STATI LANGA MINE"! "VA ASIGUR", raspunde el zambind de data asta mai larg, "STAU LANGA DUMNEAVOASTRA!".
A doua zi, m-am trezit parca mult, mult mai odihnita decat de obicei, dar toata dimineata imi revenea in minte, periodic, visul meu cel neobisnuit, si mai ales, tanarul cel frumos care afirmase ca sta langa noi. Asta pana cand, pe usa cabinetului meu, a intrat un ofiter mai varstnic pe care il aveam in tratament si care mi-a spus: "Sa nu uitati sa veniti pana la noi, la companie, la sfarsitul programului, sa nu plecati acasa!". "De ce, cu ce ocazie?" am intrebat nelamurita. "CUM, NU STITI?? AZI E ZIUA SFINTILOR MIHAIL SI GAVRIIL".
MIHAIL SI GAVRIIL, SOBORUL SFINTILOR MIHAIL SI GAVRIIL...
Atunci mi-a fost clar cine fusese tanarul cel frumos, care afirmase ca suntem vecini, ba mai mult, ca sta langa mine!
Cine altcineva decat Sfintii ingeri, Sfintii nostri ingeri, luptatorii, rugatorii, pazitorii nostri, randuiti de Dumnezeu, pot sa stea mereu langa noi, frumosi si grijulii, duiosi si totusi puternici, mereu si mereu atenti si prezenti in toate intamplarile si nelamuririle vietii noastre...
Carmen Luminita Lazar
08.11.2012
Carmen Lazar
-
Acatistul Sfintilor Mihail si Gavriil
Publicat in : Acatiste -
Sfintii Mihail si Gavriil
Publicat in : Vietile sfintilor
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.