Despre evenimentul si episodul Schimbarii la Fata a Domnului nostru Iisus Hristos in Ortodoxia Romaneasca.
Despre Schimbarea la Fata in spiritualitatea rasariteana. Monahism, istorie si eshatologie
Aflat in inima evangheliilor sinoptice, misteriosul episod al Schimbarii la Fata a lui Iisus Hristos s-a bucurat de o atentie speciala in crestinismul rasaritean unde a suscitat multiple interpretari: exegetice, omiletice, liturgice, dogmatice, mistice si nu in ultimul rand iconografice. Faptul ca reprezentarea cea mai veche a acestei scene evanghelice este faimosul mozaic care decoreaza, din anul 566, absida de deasupra sanctuarului bazilicii iustiniene de la poalele Muntelui Sinai atesta limpede interesul fata de taina Schimbarii la Fata din partea monahismului contemplativ de tip isihast, a carui prima codificare este faimoasa Scara a Sfantului Ioan Scararul († 670). Intr-adevar, in spiritualitatea rasariteana aprofundarile clasice ale semnificatiilor multiple — teofanice, soteriologice si eshatologice — incluse in episodul evanghelic al Schimbarii la Fata apartin principalilor reprezentanti ai traditiei monahale din doua zone si epoci istorice distincte, situate la extremitatile geografice si cronologice ale lumii bizantine: pe de o parte, din Palestina secolelor VII–VIII, de unde ne vin exegezele spirituale ale Sfantului Maxim Marturisitorul († 662) si profundele omilii ale Sfintilor Andrei Cretanul († 740) si Ioan Damaschinul († 749), iar, pe de alta parte, din zona Athosului isihast al secolului XIV, de unde provin omiliile si exegezele duhovnicesti ale Sfintilor Teolipt al Filadelfiei († 1322), Grigorie Sinaitul († 1347) si Grigorie Palama († 1359).
La o privire mai atenta se poate observa ca insistenta pe misterul Schimbarii la Fata din partea acestor mari Parinti si teologi duhovnicesti rasariteni are nu doar o motivatie pur teoretica, ci una profund existentiala, amplificata de contextul istoric. Atat secolul VII, cat si secolul XIV au fost epoci dramatice in viata societatii crestine a Imperiului Roman de Rasarit, a carei existenta insasi a fost grav periclitata de avansul militar irezistibil al islamului arab in secolele VII–VIII si otoman in secolul XIV. Triumful islamului monoteist, rationalist si militarist a fost trait ca o criza de tip apocaliptic a figurii istorice a Imperiului si societatii crestine, ca o judecata asupra inconsistentei structurilor si solutiilor istorice si un apel la convertire spirituala si reasumare mistica, interiorizata, a perspectivei eshatologice a crestinismului evanghelic originar.
Aceasta perspectiva, in acelasi timp eshatologica, mistica si teofanica, aparea cel mai bine sugerata ortodocsilor de episodul evanghelic central al Schimbarii la Fata. Aici Iisus Hristos, schimbat la fata, insotit si flancat de Proorocii Moise si Ilie inaintea a trei Apostoli alesi: Petru, Iacov si Ioan, atesta prin lumina si norul divin care L-au invaluit ca si prin glasul din cer care s-a auzit ca nu este un simplu profet, ci Fiul Unic al Tatalui ceresc. Acesta din urma confirma nu doar filialitatea Sa divina — „Acesta este Fiul Meu Cel iubit”, ci si paradoxul economiei Sale mantuitoare potrivit careia in slava se intra doar prin patima si umilinta, iar la viata vesnica se ajunge prin moartea pe cruce: „Pe Acesta sa-L ascultati” (Mc 9, 7). Mai exact trebuie ascultat Cel care cu sase zile inainte spusese apostolilor „pe fata” si infruntand mustrarea lui Petru/Satana ca „Fiul Omului trebuie sa patimeasca multe si sa fie defaimat de batrani, de arhierei si de carturari, si sa fie omorat, iar dupa trei zile sa invieze” (Mc 8, 31. 32–33). Dupa care adaugase enigmatica promisiune: „Adevarat graiesc voua, ca sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea pana ce vor vedea Imparatia lui Dumnezeu venind intru putere (en dynamei)”. Aceasta promisiune preceda nemijlocit misteriosul episod care urmeaza: „Iar dupa sase zile a luat Iisus cu Sine pe Petru si pe Iacob si pe Ioan si i-a dus intr-un munte inalt, deoparte, pe ei singuri, si S-a schimbat la fata inaintea lor… Si coborandu-se ei din munte le-a poruncit sa nu spuna nimanui cele ce vazusera decat numai cand Fiul Omului va invia din morti” (Mc 9, 1–2. 9).
Adevarata teofanie — superioara celei de pe Sinai, Schimbarea la Fata a lui Iisus Hristos este in acelasi timp o Invierea anticipata si o Parusie prefigurata. Episod central in Evangheliile sinoptice, ea are o functie interpretativa cheie, ilustrand modul in care Iisus Hristos depaseste atat cadrele profetismului vechi-testamentar, cat si ale unui mesianism apocaliptic de tip iudaic. Iisus Hristos este Fiul Unic al Tatalui, in a Carui slava subzista vesnic, si profetul eshatologic al slavei Imparatiei lui Dumnezeu descoperite oamenilor prin predica, minunile si mai ales prin patima si invierea Sa. Eshatologia Imparatiei e strict subordonata unei hristologii trinitare si unei economii kenotice. Imparatia lui Dumnezeu pe care Iisus o aduce prin patima Sa e, strict vorbind, slava Sa de Fiu vesnic al iubirii Tatalui in lumina Duhului Sfant. Slava eshatologica nu este o Imparatie apocaliptica mundana, ci Imparatia eshatologica este lumina teofanica a slavei iubirii trinitare vesnice dintre Tatal, Fiul si Duhul Sfant. Marcand distanta intre Imparatia iubirii lui Dumnezeu si lumina ei si imparatiile fortei si violentei acestei lumi, Parusia anticipata de pe muntele Schimbarii la Fata a fost perceputa de monahii rasariteni — alaturi de celebrarea Liturghiei — ca eshatologie realizata, autentica, duhovniceasca, in acelasi timp certitudine, speranta si incurajare pentru crestinii persecutati si marginalizati de inaintarea triumfatoare a islamului. Pentru crestinii adevarati, cu credinta ferma, speranta tare si iubire incandescenta, Imparatia lui Dumnezeu „intru putere” este nemijlocit accesibila in Liturghia bisericii si in liturghia interiorizata a rugaciunii inimii, ca intalnire cu Iisus Hristos in lumina slavei Sale vesnice. Aceasta este eshatologia mistica pe care monahismul isihast rasaritean a opus-o dintotdeauna crizelor reiterate ale unei istorii apocaliptice.
Despre vocatia taborica si filocalica a monahismului romanesc
Monahismul rasaritean isihast are deci o vocatie si un destin nu doar filocalic, cum s-a spus, ci si o vocatie si un destin taboric. Asa cum scria inspirat in anul 1994 Mitropolitul Moldovei si Bucovinei Daniel Ciobotea „ori de cate ori exista in istorie o criza spirituala, monahismul a fost acela care a adus luminile Taborului.” „Era nevoie ca lumea sa nu se lege de imparatiile trecatoare, ci sa-si lege inima de luminile netrecatoare ale Taborului, ale Imparatiei lui Dumnezeu, lumina pe care sfintii isihasti au trait-o inca din lumea aceasta ca o pregustare a Imparatiei ceresti.” Daca isihasmul palestiniano-sinait din secolul VII a fost raspunsul la incercarea istorica a invadarii Orientului apropiat de arabi, isihasmul palamit din secolul XIV a fost atat o replica anticipata la adresa ispitelor rationalismului si secularizarii, careia ii va cadea prada civilizatia occidentala moderna, cat si o pregatire pentru marea incercare istorica reprezentata de cotropirea si aservirea de catre otomani a popoarelor ortodoxe din Balcani.
Atat in secolul XIV, cat si in secolul XVIII, isihastii au simtit acut atat incordarea dintre forta si iubire manifestata in conflictul dintre islamul otoman si Bizantul crestin, cat si tensiunea interna („lupta nevazuta”) ce incepea sa se manifeste in Europa Occidentala intre „luminile” abstracte si aride ale inteligentei rationaliste despartite de Dumnezeu si lumina transfiguratoare a inteligentei unite cu Dumnezeu prin rugaciune si sfintenie. Inainte de caderea Imperiului Bizantin — spunea Mitropolitul Daniel — prin isihasmul palamit „Dumnezeu i-a pregatit pe ortodocsi aratandu-le inaltarea duhovniceasca a Imparatiei Lui. De aceea, cand Bizantul cade din punct de vedere politic si militar, el ramane totusi prin ceea ce a dat spiritualitatea monahilor si teologilor lui. «Bizantul dupa Bizant» in sens duhovnicesc este spiritualitatea legata de Imparatia cerurilor, cea care nu cade niciodata: sfintenia si cultura inspirata de ea care raman in Imparatia lui Dumnezeu pentru ca sunt purtate in inimi, in suflete de sfinti. Iar cand se apropia, la inceputul secolului XX, caderea unui alt imperiu crestin — imperiul rus — prin revolutia din anul 1917, a fost nevoie si atunci de o pregatire a crestinilor ortodocsi. Iar pregatirea aceasta, care a rodit de-a lungul intregului secol XIX, a inceput la Manastirea Neamt in a doua jumatate a secolului XVIII”, unde prin Cuviosul Paisie Velicikovski (1722–1794) a fost tradusa Filocalia slavona, publicata in anul 1793 la Moscova, pentru intreaga Ortodoxie slava. Fenomenul filocalic modern, legat in secolul XVIII de numele Cuviosului Paisie Velicikovski, iar in secolul XX de cel al Parintelui Dumitru Staniloae, nu este insa singurul argument care pledeaza in favoarea faptului de a vorbi de „un destin filocalic si de o vocatie filocalica la romani” .
Despre Sfantul Grigorie Sinaitul, isihasmul si statul medieval in Tara Romaneasca
Inca si mai semnificativ este faptul ca principatele medievale Tara Romaneasca si Moldova s-au constituit ca state independente in plina atmosfera isihasta. Cu cateva luni inainte de mutarea la Domnul a Sfantului Grigorie Palama († 14 noiembrie 1359), Patriarhul isihast Calist I (1350–1363), ucenicul si biograful Cuviosului Grigorie Sinaitul, il transfera, in mai 1359, la cererea voievodului Nicolae Alexandru (1332–1364) — urmasul lui Basarab I Intemeietorul (1310–1352) — pe Mitropolitul Iachint al Vicinei la Arges in scaunul de mitropolit al noii mitropolii a Ungrovlahiei. Patriarhul Calist I ii indemna sa asculte de Iachint nu numai pe toti clericii si laicii, dar si pe toti monahii. Aceasta inseamna ca, asa cum sublinia Parintele Profesor Dumitru Staniloae, „existau monahi si deci si manastiri inca inainte de intemeierea Voditei si Tismanei, poate insa ca nu atat de solid organizate si bogat inzestrate de voievozi ca cele de dupa aceea, ci ca niste schituri si manastiri mai mici, nascute din ravna poporului. Manastirile romanesti, puse sub obladuirea unui mitropolit asezat intr-un scaun statornic in statul romanesc independent, iau fiinta in atmosfera fierbinte de credinta creata de miscarea isihasta. Asa se explica faptul ca aproape toate schiturile lor, asezate pe varful unui deal din apropiere, au ca hram «Schimbarea la Fata», intrucat sihastrii traitori in ele, sau prin chilii apropiate de ele — dupa metoda isihasta —, nazuiau sa se impartaseasca prin nevointele si prin rugaciunea lor neincetata de lumina taborica. De altfel, aproape toate manastirile mari care s-au intemeiat in cursul timpurilor in Tara Romaneasca si in Moldova si-au avut antecedentele in asemenea schituri sau in chiliile unor sihastri singuratici de pe varful vreunui munte sau deal din apropiere.
Asa au putut lua fiinta si primele manastiri romanesti in apropierea unor schituri si chilii de pe un munte din apropiere. Este de remarcat apoi caracterul familiar si popular pe care-l are numele de sihastri la poporul roman si rezonanta lui de mare vechime. Aceasta atmosfera creata de isihasm a fost un factor insemnat in sustinerea luptei poporului roman de aparare in fata atacurilor necurmate ale Semilunei. Tarile romanesti au ramas astfel ultimul refugiu al intregii miscari monahale isihaste si al credintei fierbinti sustinuta de ea in lumea ortodoxa. Sihastrii au fost nu numai foarte apropiati poporului, ci si voievozilor, sustinandu-i in lupta lor de aparare a tarilor romanesti, ca ultimul refugiu al vietii de rugaciune si de dreapta-credinta. De aci vedem ca sihastrii nu s-au preocupat de rugaciunea neincetata intr-un dezinteres total de viata poporului drept-credincios, ci au insufletit pe voievozi si pe toti drept-credinciosii crestini romani la lupta de aparare a tarii lor crestine pentru a putea slavi in ea in libertate pe Iisus Hristos Dumnezeu; si nu numai pe ei, ci si calugarii si carturarii celorlalte popoare ortodoxe, refugiati aici dupa ce tarile lor fusesera ocupate de turci. Nicaieri isihasmul, aceasta lume a sihastrilor, oameni locuind in sihastrii (in locuri de linistire = isihastiria/hēsychastēria), nu a avut un rol atat de hotarator, in sustinerea luptei de aparare a teritoriului national, ca in tarile romanesti” .
Intr-un important studiu din anul 1962, Mitropolitul Tit Simedrea (1886–1971) atragea atentia asupra unui pasaj din „Viata” marelui isihast din secolul XIV care a fost Cuviosul Maxim Kavsokalivitul (Arzatorul de Colibe) (cca 1280–1375), scrisa in a doua jumatate a secolului XIV de Teofan , episcopul Perithorionului din Turcia, fost egumen la Vatopedu: „Iar domnul Grigorie Sinaitul, ajungand acolo la Paroria, a rasarit ca un soare stralucitor pentru cei aflati in intuneric si a impartit acolo tuturor celor flamanzi painea mantuitoare a vietii. Nu am cum sa povestesc si venerabilele ispravi ale acelui barbat care s-a facut un izvor nesecat prin cuvant, fapta si comportare. Stie acest lucru Marele Oras [Constantinopolul] si toata Tracia si Macedonia, dar si tot pamantul locuit de bulgari si cele de dincolo de Istru [Dunare] si Serbia. Multimi nesfarsite de alesi alergau spre el, cautau sa se sature din izvorul invataturilor lui pururea vii, si se saturau.
Si asa a facut locuiti muntii mai inainte nelocuiti si Paroria, astfel ca erau plini de turmele monahilor pe care-i pecetluise cu mainile sale. I-a facut doritori de el prin minunate scrisori de invatatura si pe imparatii pamantului: pe Andronic [III Paleologul, 1325–1341] si [Ioan] Alexandru [al Bulgariei, 1331–1371], pe Stefan [Dusan al Serbiei, 1321–1355] si pe Alexandru [I al Valahiei, 1338–1364]. De aceea, prin virtutea si invatatura Cuviosului Parinte Grigorie Sinaitul, haina monahilor se inmulteste in locurile si orasele acestora. Iar el a ridicat la Paroria si manastiri, si ai putea vedea ca un alt Munte Sfant, veselie mantuitoare bine inradacinata [Ps 47, 2–3]. Si prin viata acelui fericit invatator, pamantul locuit de bulgari s-a facut o cetate a monahilor. Iar dupa adormirea si dupa urcarea aceluia la Dumnezeu, multi din invataceii aceluia au rasarit ca niste stele stralucitoare si au impodobit marginile lumii. Aceste lucruri ale acelui fericit Grigorie Sinaitul le-am mentionat aici doar in parte din pricina lungimii cuvantului”. Doua concluzii au fost desprinse de aici: „1) monahismul romanesc apare in istorie ca unul prin excelenta isihast, centrat in jurul tainei Schimbarii la Fata a lui Iisus Hristos, si 2) el a avut o legatura de profunzime cu apostolatul isihast al Cuviosului Grigorie Sinaitul si al ucenicilor acestuia” .
Despre „Schimbarea la Fata” de la Manastirea Bistrita - Valcea
O frumoasa ilustrare a acestor concluzii o reprezenta bisericuta-bolnita a manastirii Bistrita (jud. Valcea). Ctitorie a importantei familii boieresti a Craiovestilor, manastirea Bistrita a fost construita in anul 1494 si rezidita dupa anul 1512, intrucat in anul 1509 a fost grav avariata de domnul Mihnea cel Rau (1508–1509) aflat in conflict cu boierii Craiovesti. Rolul decisiv in restaurare l-a avut Barbu Craiovescu, cel mai important reprezentant al acestei familii, care a detinut vreme de decenii a doua pozitie in stat, fiind extrem de influent sub domnia culturala a principelui isihast Neagoe Basarab (1512–1521), cu care era inrudit. In anul 1497 Barbu a adus la Bistrita moastele sfantului monah isihast si marturisitor iconodul Grigorie Decapolitul (780–842), care se afla si astazi in biserica mare a manastirii (din pacate refacuta in stil neoclasic la mijlocul secolului XIX). Retras din viata publica, banul Barbu Craiovescu s-a calugarit in manastirea sa, devenind schimonahul Pahomie. Intre anii 1521–1522 a construit in afara zidurilor de incinta ale manastirii, pe latura dinspre vest, bisericuta-bolnita cu hramul Schimbarea la Fata pastrata pana astazi.
Biserica este un edificiu de dimensiuni reduse, destinat monahilor bolnavi si comemorarii celor defuncti. Planul extrem de simplu e alcatuit dintr-un altar semicircular cu doua nise si un naos in acelasi timp pronaos dreptunghiular boltit in semicilindru (actualul pridvor de zid construit in anul 1710 inlocuieste unul de lemn vizibil pe macheta din tabloul votiv). Programul iconografic redus si el, dar de o frumusete artistica exceptionala, include in conca altarului pe Maica Domnului „Platytera” flancata de doi arhangheli, de doi regi (David si Solomon) si doi profeti (Zaharia si Ieremia), iar in registrul inferior sase ierarhi liturghisitori (Vasile, Atanasie, Spiridon, Hrisostom, Grigorie Teologul si Chiril al Alexandriei). Lipsit de turla, naosul unit cu pronaosul are imaginea Pantocratorului, insotit de simbolurile evanghelistilor si ingerilor, reprezentata pe bolta semicilindrica, peretii naosului fiind rezervati unui ciclu de saisprezece episoade din viata Sfantului Ioan Botezatorul de la vestirea ingerului catre Zaharia pana la aflarea capului. Registrul inferior e rezervat frizei intemeietorilor vietii monahale — Sava cel Sfintit, Antonie cel Mare, Pahomie cel Mare, Maxim Marturisitorul si Grigorie Decapolitul. Deasupra tabloului votiv al ctitorului, domina ampla si eleganta, maiestuoasa si austera Schimbarea la Fata in stil paleolog tarziu.
Despre paisianism intre marire si decadere
Prezenta in civilizatia medievala romaneasca mai ales in forma iconografica, Schimbarea la Fata si tema transfigurarii spirituale a umanului prin asceza si rugaciune in lumina lui Iisus Hristos s-a mentinut impreuna cu isihasmul si spiritualitatea filocalica, si au „ramas o realitate neintrerupta […]. In secolul XVIII calugarul Paisie [Velicikovski], venit de la Poltava, a gasit astfel in Moldova un monahism care, prin numerosi reprezentanti ai lui, practica, in continuarea neintrerupta a acestei traditii, o viata isihasta (de sihastri), insufletita de rugaciunea lui Iisus […] Nu este de mirare ca Filocalia sau scrierile filocalice si-au luat drumul raspandirii lor in Rusia tocmai din Moldova” . „Paisianismul” a fost un fenomen spiritual unic, o reforma comunitar-contemplativa a monahismului ortodox, o „scoala ascetico -filologica” cu ample reverberatii culturale atat in Rusia, cat si in Tarile Romane. Istoriile celor doua posteritati — rusa si romana — ale paisianismului in secolul XIX au fost insa extrem de diferite . In Rusia tarilor, in care Ortodoxia suferise impactul secularizarii in secolul XVIII, paisianismul a cunoscut o ampla curba ascendenta prelungindu-se organic in „staretismul” Optinei si cu un profund impact asupra literaturii si filozofiei religioase ruse pana dincolo de catastrofa din anul 1917. In Principatele Romane insa traiectoria paisianismului va intra, dupa un promitator parcurs ascendent — sub sfintii mitropoliti paisieni Veniamin Costachi (1803–1843) in Moldova si Grigorie Dascalul (1822–1834), intr-un rapid declin.
Exact in anii in care incepea sa infloreasca in Rusia, paisianismul sucomba in Romania. Involutia avea drept cauze atat criza interna a comunitatii multinationale a paisienilor de la Manastirea Neamt, cat si profundele transformari politice si sociale ale Tarilor Romane intrate intr-un ascendent proces de modernizare si afirmare nationala (unificare in anul 1859 si independenta in anul 1878 intr-un regat condus de regi germani), sustinut de o ideologie de tip patriotic si iluminist. Inevitabil aceasta a condus la deruta si criza interna a monahismului si Bisericii care au suferit loviturile dure ale legilor secularizarii aproape totale a proprietatilor din anii 1859–1863. „Luminile” unei modernitati militante reusisera sa eclipseze Lumina duhovniceasca a Taborului si astfel monahii romani doritori de viata mai aleasa — cum au fost cuviosii Antipa de la Valaam (1816–1882), Irinarh Roset de pe Tabor (1771–1859) sau Nifon Ionescu (1807–1901) de la Prodromul athonit — s-au risipit in Rusia, la Athos sau in Tara Sfanta. O posibila explicatie pentru absenta unui impact cultural al „paisianismului” in Principatele Romane tine si de faptul ca — fideli recomandarii explicite in acest sens a Cuviosului Paisie insusi — ucenicii sai n-au publicat in tipografia de la Neamt nici un text din Filocalia romaneasca realizata in scoala de traducatori paisieni; toate acestea ramanand in manuscrise a caror circulatie a fost limitata la mediile monahale intrate insa si ele in criza. Astfel, intr-un moment de raspantie al noii culturi nationale romanesti, Filocalia si isihasmul au ramas absente din orizontul intelectual si spiritual. Faptul era valabil si pentru recent infiintatele facultati de teologie ortodoxa (1875 Cernauti; 1884 Bucuresti) unde invatamantul era dominat fie de istorism, fie de scolasticism sau moralism, dimensiunea duhovniceasca fiind cu totul uitata.
Despre Nichifor Crainic si intoarcerea misticii rasaritene in Teologia si Spiritualitatea romaneasca
Un reviriment filocalic in teologia romaneasca s-a produs abia in anii ’30 ai secolului XX, si la originea lui s-a aflat contributia unui teolog laic in acelasi timp poet, eseist si ziarist, una din figurile marcante ale culturii si dezbaterii culturale din perioada interbelica, pe numele lui Nichifor Crainic. Nascut pe 24 septembrie anul 1889 intr-un sat sarac din campia valaha, acesta urmase cursurile Seminarului Teologic Central (intre anii 1904–1912) si ale Facultatii de Teologie din Bucuresti (intre anii 1912–1916). In atmosfera de euforie nationala — care a urmat tragediei celui de-al doilea razboi mondial care, in loc sa se incheie cu anihilarea Romaniei invinse de Puterile Centrale, s-a sfarsit cu realizarea pe 1 decembrie 1918 a Romaniei Mari unificate — noua generatie de intelectuali si-a pus acut problema edificarii unei societati si culturi nationale majore; se confruntau doua curente extreme: cel al modernistilor occidentalizanti si cel al traditionalistilor etnici si rurali. Pe aceasta scena tensionata doi intelectuali laici ortodocsi au militat tenace pentru un traditionalism ortodox si etnic de expresie moderna si pentru conservatorism si monarhism: logicianul si filozoful ortodox Nae Ionescu (1890–1940), director al ziarului Cuvantul (1926–1933) — mentorul spiritual al generatiei lui Mircea Eliade (1907–1987), Constantin Noica (1907–1986) si Emil Cioran (1911–1995), si Nichifor Crainic, directorul revistei Gandirea (1926–1944), la care au colaborat permanent importanti ganditori si scriitori romani, ca Lucian Blaga (1895–1961), Ion Pillat (1891–1945), Dan Botta (1907–1958) si altii. In anul 1927, Nichifor Crainic a devenit si profesor la nou-infiintata Facultate de Teologie din Chisinau, la catedra de „Literatura religioasa moderna”. Primul curs a fost consacrat lui Dostoievski si crestinismului rus , si el trebuia sa fie urmat de altele dedicate literaturii religioase germane si spaniole.
Frecventarea operei lui Dostoievski l-a convins pe tanarul teolog si poet de necesitatea aprofundarii misticii ortodoxe (cu care luase un prim contact tot prin intermediul literaturii — Hugo Ball — in studiile postuniversitare de la Viena din anii 1920–1922). Astfel Nichifor Crainic — care din decembrie anul 1932 s-a transferat la Facultatea de Teologie a Universitatii din Bucuresti (unde a predat pana in luna mai anul 1944) si-a schimbat singur specializarea, transformandu-si cursul de literatura religioasa moderna intr-unul de teologie acetica si mistica, si devenind astfel primul si singurul titular al unei astfel de discipline in scolile teologice superioare din intreaga Ortodoxie. Interesul pentru mistica crestina, dar si pentru traditiile mistice orientale, era un fenomen deja notabil in Europa occidentala. In anul 1919 se infiinta la Roma prima catedra de ascetica si mistica la Universitatea Gregoriana, avandu-l drept titular pe parintele iezuit Joseph de Guibert († 1942), iar in anul 1923 o catedra similara era creata la Institutul Pontifical Oriental. Pana in anul 1927 ea va fi ilustrata de parintele iezuit Marcel Viller († 1952), care in 1928 va deveni conducatorul proiectului monumentalului Dictionnaire de théologie ascétique et mystique (primul fascicul aparea in octombrie 1932, iar ultimul in anul 1995), lasand locul parintelui iezuit Irénée Hausherr (1891–1978). Acesta va preda spiritualitate rasariteana la Institutul Pontifical Oriental intre anii 1928–1975 (fiind urmat pana in 1990 de cardinalul Tomáš Špidlík). Inca din primii ani parintele Hausherr a publicat la Roma doua texte capitale ale misticii bizantine: „Metoda” rugaciunii isihaste atribuita Sfantului Simeon Noul Teolog (1927) si „Viata” acestuia scrisa de ucenicul sau, Nichita Stithatul (1928) , precum si o recenzie a traducerii germane (1925), prima intr-o limba europeana, a faimoaselor Povestiri ale unui pelerin rus. In anul 1933 Staretul Manastirii Neamt, Episcopul retras Nicodim Munteanu (viitorul, al doilea, patriarh al Romaniei intre anii 1939–1948), publica in traducere romaneasca textul integral al primei monografii consacrate staretului Paisie Velicikovski de protoiereul rus emigrat Serghie Cetverikov († 1947). Pe baza acestei literaturi, Nichifor Crainic a alcatuit un remarcabil „Curs de ascetica si mistica ortodoxa” pe care l-a tinut incepand din anii 1935–1936 (urmat in anii 1936–1937 de un „Curs de mistica germana”) .
Despre transfigurare in inima misticii ortodoxe
Cursul de ascetica si mistica ortodoxa al lui Nichifor Crainic se prezinta sub forma a 23 de prelegeri organizate dupa urmatorul plan: prelegerile 1–4 au rol de prolegomene (Ce este mistica?; Justificarea definitiei ortodoxe; Teologia spirituala si metoda; Izvoarele misticii ortodoxe), prelegerile 5–7 prezinta in detaliu „sistemul dionisian”, celelalte fiind consacrate celor trei faze ale vietii spirituale: 8 prezentare generala, 9–10 purificarea, 11–20 iluminarea si contemplatia si 21–23 teologia sau calea unitiva (caracteristicile si interpretarea extazului). Ascetica si mistica primesc o definitie hristocentrica: asceza e moartea, iar mistica e invierea cu Hristos, ambele fiind „stiinta indumnezeirii omului” („reversul Intruparii”), „implinirea vie si incununarea dogmaticii si moralei”, cunoastere a lui Dumnezeu, prin participare prin asemanare cu El si participare la lumina dumnezeiasca. O dezvoltare deosebita o are in cadrul contemplatiei si iluminarii discutia asupra rugaciunii lui Iisus careia ii sunt dedicate patru prelegeri: 17 „metoda isihasta”, 18 „consideratii istorice si psihofiziologice”, 19 „rugaciunea lui Iisus, esenta paisianismului” si 20 „popularizarea si sensul ei cosmic” (in Povestirile unui pelerin rus). Aflata in inima cursului, prelegerea 18 poarta titlul „Despre transfigurare” si prezinta, plecand de la „Viata” Sfantului Simeon Noul Teolog si textele acestuia editate de parintele Hausherr, efectele rugaciunii lui Iisus in cea de-a treia ei faza, „duhovniceasca sau harica”. Dupa ce a parcurs faza „psalmodica sau recitativa” si „mintala sau meditativa”, rugaciunea intensa a monahului atinge un moment „in care rugaciunea se aprinde de la sine, inflacarand intreaga fiinta si absorbind-o in puterea ei”; ea produce „inflacarare, lacrimi, bucurie si stralucirea fetei contemplativului, toata fiinta lui devenind aeriana si transparenta” . „Stralucirea aceasta exterioara nu trebuie insa inteleasa ca reflexul unei lumini ce vine din afara si se rasfrange pe fata, ca razele soarelui izbite de corpurile fizice, ci este numai efectul exterior si vizibil, iradiatia in afara a unei explozii de lumina launtrica, nefizica sau supranaturala”, pe care „isihastii o identifica cu stralucirea fetei transfigurate a Mantuitorului Iisus Hristos pe muntele Tabor”. Inundat de aceasta lumina spirituala, contemplativul „nu vede numai aceasta lumina orbitoare de sus, ci se vede si pe sine insusi inundat, patruns si facut straveziu de puterea acestei lumini”, „traieste o senzatie launtrica de imaterializare a materialitatii sale” . „Descarnat oarecum de materialitate”, misticul vazator „apare incorporat duhovniceste in lumina divina care-l strabate.
El vede lumina si se vede pe sine imaterializat in Dumnezeu. Fenomenul acesta — conchide Nichifor Crainic — este cu totul caracteristic misticii noastre ortodoxe si e obiectul special al rugaciunii lui Iisus. El poate constitui un capitol aparte, pe care nu-l intalnim in tratatele de mistica occidentala si care se poate numi transfigurarea”. Este vorba de „una din cele mai seducatoare, dar si cele mai nelamurite chestiuni de doctrina crestina in general”, de o „transformare a trupului din material in imaterial, din greu in usor, din dens in transparent, din opac in luminos, din forma in aproape fara forma”. Acest „proces de transfizicitate, de trecere de la o consistenta materiala la una spirituala, glorificata”, nu este o stare de exceptie, un fenomen mistic extraordinar, ci este insasi inima crestinismului: „Crestinismul n-ar fi crestinism cu adevarat, adica religie cu radacinile in supranatural, daca n-ar nazui la transfigurare ca la supremul scop care-l justifica. Daca noi suntem idei eterne in Dumnezeu si aparitii vremelnice in spatiul acestei lumi, atunci scopul nostru, sau destinul nostru adevarat, este absorbirea vremelniciei noastre in vesnicie prin ajungerea la cunostinta identitatii dintre aceasta vremelnicie si ideea divina de care spanzuram azi in timp si in spatiu. Lucrul acesta nu e posibil decat prin asemanarea cu Iisus Hristos Care, Persoana transcendenta a Sfintei Treimi, si-a absorbit trupul imaterializat, spiritualizat si transfigurat, in vesnicie. Prin aceasta transfigurare care va fi ultima minune din aceasta lume, omul va deveni un supraom, adica un om duhovnicesc, iar cosmosul va deveni un supracosmos, adica un cer nou si un pamant nou. Caci nu numai omul, dar si lumea intreaga rezumata in el, e incorporata acestui destin al supremei transfigurari” .
Viziunea mistica a sfintilor rasariteni Simeon Noul Teolog si Serafim din Sarov e „o traire a luminii dumnezeiesti si o pregustare a Imparatiei cerurilor, o transfigurare anticipata” . „Ce este insa aceasta lumina, orbitoare dupa Dionisie, stralucitoare dupa Sfantul Simeon? — se intreaba Nichifor Crainic in prelegerea urmatoare: 19. „Contemplatie si har”. „Raspunsul, care a rasunat atat de tare in teologia ortodoxa a veacului al XIV-lea si a veacurilor urmatoare, l-a dat Sfantul Grigorie Palama. […] Lumina aceasta e lumina care l-a invaluit pe Domnul Iisus Hristos transfigurat pe Muntele Taborului si pe care au vazut-o cei trei ucenici. Isihastii desavarsiti vad nu o lumina asemanatoare, ci chiar lumina de pe Muntele Tabor. Este stralucirea divinitatii. Stralucirea este necreata si lumina taborica este necreata”. Asa cum a accentuat Sfantul Grigorie Palama impotriva adversarilor experientei mistice isihaste, „in lumina care a stralucit pe Tabor si care se manifesta si in contemplarea isihastilor nu apare fiinta lui Dumnezeu insasi, ci numai actiunea sau energia dumnezeiasca. Prin aceste energii Dumnezeu Se transmite fapturilor, devine comunicabil, le asimileaza si le indumnezeieste. Este extrem de interesant sa subliniem ca efectul energiei necreate sau al harului in sufletul omenesc e de asemenea, dupa Palama, un efect necreat. Cu alte cuvinte, sub actiunea harului, o faptura creata se transforma in necreata. […] Schimbarea aceasta din creat in necreat sub actiunea harului divin este cea mai ingenioasa explicatie teologica a transfigurarii sau indumnezeirii. Deiformizarea ei este, prin urmare, un proces de trecere de la trupesc la duhovnicesc, de la creat la necreat, de la stricacios la nestricacios”. Concluzia prelegerii pe care o formuleaza Nichifor Crainic este ca in mistica ortodoxa „fundamentul teologic al indumnezeirii” presupune inevitabil ca „harul care da contemplatia si se manifesta in ea ca lumina taborica este o energie necreata cu efecte de asemenea necreate” .
In luna mai anul 1940 revista Gandirea inchina un numar festiv lui Nichifor Crainic cu ocazia implinirii varstei de 50 de ani, iar exact peste un an, in mai 1941, Crainic era primit solemn ca membru al Academiei Romane. Evocarile si studiile publicate cu acel prilej elogiau unanim opera sa de ganditor si „apologet crestin” (E. Vasilescu), „activitatea patetica” de animator cultural ortodox, „apostolatul intelectual” profetic al „singurului teolog de interferenta”, capabil sa traduca teologia ortodoxa „extra cathedram” „in concepte si atitudini filozofice, culturale, artistice si nationale” si care „a pus astfel teologia, izolata, redusa la defensiva, in contact cu gandirea si viata” (T. M. Popescu). Forta intelectuala a acestui „Crainic al Ortodoxiei” prin excelenta vine insa din contactul viu cu izvoarele vii ale credintei, cu comorile uitate ale Ortodoxiei pe care le-a redescoperit. „Profesorul de mistica — singurul in toata teologia ortodoxa actuala, a privit — spunea acelasi Teodor M. Popescu, spre inaltimea cea mai inalta a teologiei si a redescoperit mistica ortodoxa, floarea spiritualitatii crestine, Olimpul cugetarii teologiei, gradina edenica a sentimentului religios, care zacea in carti necercetate sau neintelese, parasita la periferia intereselor stiintifice ale teologiei” .
Cu acelasi prilej un solid studiu a inchinat „Operei teologice a lui Nichifor Crainic” mai tanarul profesor de teologie de la Sibiu si colaborator din anul 1935 al revistei Gandirea, Parintele Dumitru Staniloae. Aparitia lui Nichifor Crainic, nationalistul, poetul si teologul, in campul teologiei ortodoxe romane are, scria parintele Staniloae, „o semnificatie epocala”. El este cel dintai teolog roman care „scoate teologia din cercul stramt si ocolit al specialistilor, prezentand-o intr-o forma impunatoare atentiei generale a lumii intelectuale. […] Dar scotand teologia in arena larga a vietii intelectuale, n-a diluat-o catusi de putin”. Din contra. „Semnificativ in aceasta privinta este faptul ca el a introdus pentru prima data la noi preocuparile de teologie mistica, sistematizand chiar o disciplina cu acest nume”; „a largit cercul preocuparilor teologice, a deschis zari noi, surpand zagazurile care tineau teologia noastra inchisa dinspre fluviul bogat si viu al traditiei”, si astfel „prin Nichifor Crainic” s-a savarsit o adevarata restaurare a teologiei romanesti in duh ortodox”, mistic, pancosmic si riguros hristocentric.
Dumitru Staniloae – un tanar teolog care descopera teologia palamita
In momentul in care facea elogiul precursorului si mentorului sau literar valah, mai tanarul teolog transilvanean era angajat deja in mod independent si cu mai putin ecou public, dar mai riguros si precis, ca elenist si teolog consumat, intr-un demers paralel de restituire a luminilor Taborului atat teologiei, cat si culturii romane moderne. Nascut pe 17 noiembrie anul 1903 in satul Vladeni de langa Brasov, unde a urmat liceul intre anii 1917–1922 cu bursa mitropolitana, fiind copil de tarani saraci, tanarul Dumitru Staniloae s-a inscris in anul 1922 cu aceeasi bursa la Facultatea de Teologie a Universitatii din Cernauti. Nemultumit de modul arid si scolastic, de tip german, al predarii eruditilor profesori de aici, a abandonat pentru un an teologia, urmand in anul 1923 cursurile facultatii de litere din Bucuresti. O intalnire providentiala cu mitropolitul Ardealului, Nicolae Balan (1920–1955), finantatorul studiilor sale, il determina sa revina la teologia din Cernauti, al carei licentiat devine in anul 1927. Beneficiind de o bursa de un an de zile la Atena in anii 1927–1928, isi redacteaza teza de doctorat in teologie istorica pe care o sustine in luna mai anul 1928 la Facultatea de Teologie din Cernauti si o publica un an mai tarziu.
Intre anii 1928–1929 mai beneficiaza de o bursa mitropolitana de studii la München si Berlin, cu calatorii de studii si documentare la Paris si Belgrad. La reintoarcere — in varsta de doar 26 de ani — mitropolitul Nicolae Balan il numeste profesor de dogmatica (in anul 1929 suplinitor, in anul 1932 provizoriu, iar in anul 1935 definitiv) la Academia Teologica „Andreiana” din Sibiu, unde a predat pana in anul 1946; din anul 1936 pana in anul 1946 a functionat si ca rector al acestei importante scoli superioare teologice ortodoxe romanesti. Numit in luna mai anul 1934 si redactor al ziarului mitropolitan Telegraful Roman, parintele Dumitru Staniloae (hirotonit preot din anul 1932) a desfasurat pana in luna mai anul 1945 si o sustinuta activitate publicistica, la articolele din Telegraful adaugandu-se si eseurile publicate din anul 1935 pana in anul 1944 in paginile elegantei reviste de cultura Gandirea. Activitatea ziaristica a fost insa pentru tanarul teolog sibian totusi doar un joc secund. Interesul sau principal a fost evident cel teologic, si in acest sens a fost, putem spune, unul extrem de surprinzator si precoce.
In anul 1929 tanarul Doctor Dumitru Staniloae, bursier fiind in Germania, facea o calatorie de studii la Paris cu un scop precis. Cercetand activitatea Patriarhului Dositei II al Ierusalimului (1669–1707) aflase de intentia nerealizata a acestuia de a publica operele Sfantului Grigorie Palama († 1359) ramase inedite, si atentia tanarului istoric al Bisericii fusese atrasa de pasionanta polemica isihasta, extrem de negativ prezentata in istoriografia occidentala a epocii. De la Paris Doctorul Dumitru Staniloae in varsta de doar 26 de ani se intorcea la Sibiu cu fotografiile intregului corpus al scrierilor Sfantului Grigorie Palama cuprinse in codicele colectiei Coislin nr. 98, 99 si 100. Un an mai tarziu, devenit profesor suplinitor de dogmatica, publica la Sibiu — ca suport de curs la cererea expresa a mitropolitului Nicolae Balan — traducerea romaneasca a scolasticei Dogmatici ortodoxe din anul 1907 a profesorului atenian Christos Androutsos (1867–1935). In acelasi an, 1930, in anuarul stiintific al Academiei „Andreiane” apare un prim studiu-program despre spiritualitatea Sfantului Grigorie Palama intitulat „Calea spre lumina dumnezeiasca la Sfantul Grigorie Palama”. Taxarea teologiei bizantine de dupa Sfantul Ioan Damaschinul († 749) drept una exclusiv „traditionalista” si pur repetitiva, sustinea tanarul savant sibian, este „o judecata exagerata” care provine „dintr-o redusa cunoastere a teologiei din aceasta epoca”, uitata in manuscrise.
Exemplul cel mai elocvent fiind „multimea nenumarata de scrieri din jurul pasionantei polemici isihaste care odihneste si azi in biblioteci in stare de manuscrise”. „Imprimata de pecetea spiritului monahal”, teologia bizantina nu a fost una metafizica, cat mistica, preocupata nu de „gandirea” lui Dumnezeu, ci de „posedarea” Lui, mai exact sa „descrie contactul inimii curate cu Dumnezeu”. Miscarea isihasta a fost „o reactiune a teologiei ortodoxe impotriva rationalismului scolastic” si „in general izbucnirea puternica a dorintelor religioase ale sufletului impotriva tendintelor de a le adormi cu surogate rationaliste, cu metafizica extrasubiectiva, cu combinatii de idei-forme reci”. Studiul, insotit de o scurta analiza a tratatului despre lumina dumnezeiasca a Sfantului Grigorie Palama, este ultimul din prima triada contra lui Varlaam (Triade I, 3), pe care „o am la indemana in fotografii dupa Codex Coislinianus Graecus 100. Cand timpul si mijloacele imi vor permite, imi voi realiza intentia de a scoate la iveala intr-o editie critica aceste scrieri ale lui Palama”. Interesul principal e motivat de faptul ca „Sfantul Grigorie Palama a fost un mare teolog si un teolog al experientei si meditatiei personale” „incadrate insa perfect in formulele vechi ale invataturii bisericesti, carora le-a imprumutat totusi sens proaspat si personal”. Accentul este pus pe experienta apofatica a luminii taborice prin purificare si rugaciune, superioara luminii intelectuale la care o reducea Varlaam, si al carei efect este anticiparea transfigurarii eshatologice: „In rugaciunea intensiva focul dinauntru iese la iveala si lumina interioara se aprinde, iar mintea se ridica usoara, usurand, incalzind si ridicand cu sine si trupul. Cei ce privesc la un astfel de sfant vad napadind din el foc ca dintr-un cuptor. In felul acesta primeste nu numai sufletul arvuna bunurilor viitoare, ci si trupul cu care este unit. Cine nu recunoaste aceasta ajunge in chip firesc sa nege si lumina in care vor straluci dreptii in lumea cealalta impreuna cu trupul lor. Tot prin acest fenomen se anticipeaza si raportul care va exista in lumea viitoare intre suflet si trup. De unde astazi sufletul cunoaste si actioneaza prin trup, in lumea viitoare trupul va fi inundat de suflet” .
Doi ani mai tarziu, in 1933, in acelasi Anuar Parintele Dumitru Staniloae, care nu implinise inca 30 de ani, publica dupa manuscris traducerea romaneasca (prima intr-o limba moderna) a ultimelor doua tratate, despre rugaciune si despre lumina, din intaia Triada impotriva lui Varlaam. Ele vor fi reluate, impreuna cu traducerea altor doua scrieri — Apologia mai extinsa si Antireticul V impotriva lui Akindynos — in anexa amplei monografii istorice consacrate Sfantului Grigorie Palama, pe care tanarul profesor de teologie sibian, in varsta de doar 35 de ani, a publicat-o in anul 1938 . Era prima monografie stiintifica serioasa consacrata Sfantului Grigorie Palama care insa, fiind scrisa in limba romana si in ajunul izbucnirii celui de-al doilea razboi mondial, n-a avut din pacate ecoul si impactul care s-ar fi impus in conditii normale. In orice caz, ea preceda cu doua decenii monografia-standard si traducerile similare consacrate Sfantului Grigorie Palama de un alt tanar teolog rus din emigratia pariziana, parintele Jean Meyendorff (1926–1992), publicate in anul 1959 cu ocazia implinirii a sase secole de la mutarea la Domnul a marelui teolog si ierarh bizantin .
De la palamism la comunism
In afara publicisticii sustinute si a unei celebre in epoca polemici (in anii 1940 si 1942) cu filozoful Lucian Blaga – ale carui metafizica gnostica si filozofie a religiei de tip estetico-agnostic au dus la scindarea gruparii revistei Gandirea, in primii ani ai razboiului parintele Dumitru Staniloae si-a consacrat eforturile principale redactarii unei hristologii ortodoxe moderne. Conceputa ca un amplu dialog cu traditia patristica, filozofia existentialist-personalista, teologia dialectica protestanta si sofiologia bulgakoviana, monumentala lucrare aparea la Sibiu in primavara anului 1943, in momentele de maxima intensitate ale conflagratiei dezlantuita de nazismul hitlerist si care insangera intreaga Europa. Pentru a-si putea recupera nordul Transilvaniei cedate Ungariei hortiste in 30 august 1940 prin dictatul de la Viena — ceea ce a facut, de exemplu, ca intre anii 1940-1945 Universitatea de la Cluj sa functioneze la Sibiu, si Basarabia invadata in luna iunie anul 1940 de Uniunea Sovietica in urma pactului Ribbentrop-Molotov, Romania condusa de generalul Ion Antonescu intrase alaturi de Germania nazista in razboiul atroce impotriva Uniunii Sovietice. In luna februarie anul 1943 armatele germane si romane incercuite la Stalingrad capitulau, iar fortele sovietice isi incepeau contraofensiva irezistibila spre vest, care le va conduce in primavara anului 1945 victorioase in Berlin. Pe 23 august 1944 tanarul rege Mihai I il aresteaza pe maresalul Antonescu si intoarce armele impotriva Germaniei hitleriste, armatele romane luptand alaturi de cele sovietice pentru eliberarea Ungariei si Cehoslovaciei.
Romaniei i se va retroceda in schimb nordul Transilvaniei, dar i s-a impus in luna martie anul 1945 un guvern controlat prin comunisti de sovietici, care pana pe 30 decembrie 1947, cand regele Mihai va abdica, a declansat sovietizarea Romaniei devenita „republica populara” stalinista, insotita de teroare si de reprimarea dura a burgheziei si intelectualitatii liberale si nationaliste. Soarta multor oameni politici si de cultura, ca si clerici si monahi, a fost sumbra; au fost inchisi cu zecile de mii in inchisori si lagare de munca fortata din care foarte multi nu s-au mai intors niciodata. Acuzat pentru nationalism si antisovietism ca „tradator” si „criminal de razboi” si condamnat in contumacie la inchisoare pe viata, profesorul Nichifor Crainic, exclus din Academie si din Societatea Scriitorilor, se refugiaza din luna august anul 1944 si pana in luna mai anul 1947 ascunzandu-se prin diverse sate din Transilvania. In acest timp, in luna mai anul 1946, sotia sa, Dr. Aglae Crainic, moare fara sa-l mai poata vedea. Pe 24 mai 1947 Nichifor Crainic se preda autoritatilor si este aruncat timp de 15 ani in cumplita inchisoare de la Aiud, unde este detinut in conditii dramatice, fiind eliberat abia in luna aprilie anul 1962. Si-a castigat apoi existenta lucrand umilit ca redactor in diverse publicatii pentru uzul exilului romanesc, in speranta desarta de a mai putea publica; speranta nu s-a implinit nici dupa anul 1965 in primii ani de relativa liberalizare ai regimului lui Nicolae Ceausescu, Nichifor Crainic stingandu-se din viata pe 20 august 1972, cenzurat si reprimat, uitat de toti afara de cercul fostilor detinuti politici .
Regimul „popular” condus de dr. Petru Groza, marioneta sovieticilor, nu l-a crutat nici pe parintele Dumitru Staniloae. In luna mai anul 1945 a fost inlocuit din functia de redactor al Telegrafului Roman, iar in luna ianuarie anul 1946 Dr. Petru Groza a cerut expres inlocuirea sa si din functia de rector al Facultatii de Teologie din Sibiu. Pe 7 februarie 1946, Parintele Dumitru Staniloae si-a prezentat mitropolitului Nicolae Balan scrisoarea de demisie. A ramas la catedra de dogmatica pana in luna decembrie anul 1946, cand in climatul de ostilitate creat in jurul sau si de doi colegi s-a transferat la Facultatea de Teologie din Bucuresti. Cursul de ascetica si mistica, ramas vacant in urma neprezentarii profesorului titular Nichifor Crainic, fusese suplinit intre anii 1945–1946 de profesorul de apologetica Ioan Gh. Savin (1885–1973). Acesta a compilat pentru uzul studentilor doua cursuri — unul de mistica ortodoxa (prolegomene si autori principali de la Clement la Grigorie Palama) si altul de mistica apuseana (Eriugena, Francisc din Assisi, Eckhart), publicate abia in anul 1996. Tratarea este insa istoricizanta si intelectualizanta — mistica fiind vazuta ca o problema de natura epistemologica, deformatie profesionala a apologetului filozof.
Despre Filocalie si Mistica Ortodoxa in spiritualitatea romaneasca, sub regimul comunist
Incepand cu data de 1 ianuarie 1947, cursul de ascetica si mistica crestina de la Facultatea de Teologie din Bucuresti a fost predat — doar un an academic — intrucat noul regim comunist, pentru care „mistica” echivala cu „obscurantism” si „reactionarism”, a suprimat-o la sfarsitul aceluiasi an, cand a si scos facultatea de teologie din Universitate (In noul Institut Teologic din Bucuresti organizat separat din anul 1948 Parintele profesor Dumitru Staniloae va preda din nou dogmatica, dar numai la cursurile superioare cu doctoranzii). Parintele Dumitru Staniloae era intr-un fel cel mai abilitat sa ocupe catedra de ascetica si mistica, nu numai in virtutea studiilor si traducerilor sale palamite din anii ’30, ci si dintr-un alt motiv. In anii de marginalizare sibiana 1945–1946, la indemnul Parintelui Arsenie Boca (1910-1989), faimosul duhovnic de la Manastirea „Constantin Brancoveanu” din localitatea Sambata de Sus, judetul Brasov, reinfiintata de Mitropolitul Nicolae Balan, Parintele Dumitru Staniloae demarase traducerea Filocaliei grecesti.
In intervalul anilor 1946–1948 a reusit sa publice in Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe din Sibiu sub titlul „Filocalia sfintelor nevointe ale desavarsirii” primele patru volume, cuprinzand scrierile lui Antonie cel Mare, Evagrie, Ioan Cassian, Marcu Ascetul si Diadoh, Maxim Marturisitorul: Cuvantul ascetic, Capitolele despre iubire si cele teologice si economie, si comentariul la „Tatal nostru” si Raspunsurile catre Talasie; si Talasie, Isihie, Filotei, Teodor, Teognost, Ilie Ecdicul, Teofan. Volumele publicate acopereau jumatate din continutul Filocaliei din anul 1782, continuarea publicarii celorlalte devenind insa imposibila din anul 1948 in conditiile sovietizarii intensive a intregii tari. Pe aceasta extinsa baza, Parintele Dumitru Staniloae a redactat si sustinut la Facultatea de Teologie din Bucuresti in cursul anului 1947 — ultimul an de relativa libertate in Romania, inainte de transformarea ei pe 30 decembrie 1947 in „republica populara” de tip sovietic, o exceptionala sinteza de spiritualitate ortodoxa filocalica. Prelegerile au fost dactilografiate si multiplicate de Asociatia studentilor teologi sub titlul Curs de Ascetica si Mistica crestina, Bucuresti, 1947.
In versiunea aceasta el a fost publicat abia in anul 1993, dupa ce in deceniile comuniste circulase in multe copii dactilografiate, confectionate si distribuite clandestin. Profitand de liberalizarea relativa din anii ’70 — care i-au permis tiparirea in editura Patriarhiei Romane, condusa pe atunci de Scriitorul Arhimandrit Bartolomeu Valeriu Anania, a restului volumelor Filocaliei romanesti, ca si publicarea in anul 1978 a celor trei volume ale unui monumental tratat de dogmatica, Parintele Dumitru Staniloae a reusit sa insele vigilenta cenzurii si sa publice in anul 1981 o versiune usor revizuita si completata a cursului de ascetica si mistica din anul 1947 ca al treilea volum al unui manual colectiv de morala ortodoxa. Cele doua versiuni coincid literal in proportie de 95%. Modificarile introduse in anul 1981 de Parintele Profesor Dumitru Staniloae se refera la omiterea din motive de prudenta a trimiterilor la Nichifor Crainic, I.G. Savin ori a numelui lui Nicolae Berdiaev, teologi ostili comunismului, la care se adauga evitarea din aceleasi ratiuni a termenului „mistica”, inlocuit peste tot cu „spiritualitate” sau renuntarea la discutia „omfalopsihiei” isihaste. Partea modificata si amplificata considerabil este introducerea, in care sunt intercalate largi dezvoltari privitoare la fundamentul trinitar si la caracterul hristologic-pnevmatologic si bisericesc al spiritualitatii ortodoxe; la acestea se adauga alte cateva pagini in partea a III-a despre „vederea luminii dumnezeiesti ca stare de suprema spiritualitate” pe baza Sfantului Simeon Noul Teolog si un final modificat, cum vom vedea, intr-un mod semnificativ.
Despre Mistica Parintelui Profesor Dumitru Staniloae si interpretarea experientei luminii taborice
Dupa o ampla introducere (in versiunea revizuita), cursul-tratat urmeaza structura tripticului clasic al spiritualitatii rasaritene: purificarea , iluminarea si desavarsirea sau unirea cu Dumnezeu prin indumnezeire. Noutatea fata de cursurile anterioare ale lui Nichifor Crainic sau I.G. Savin este insa nu atat una de structura, cat de continut. Spre deosebire de cei doi predecesori ai sai, Parintele Dumitru Staniloae, acum in varsta de 44 de ani, era un elenist consumat si un teolog nu doar de o eruditie patristica incomparabila, dar si cu un amplu interes si orizont teologic si filozofic contemporan. Asa se face ca pe langa autorii duhovnicesti bizantin clasici citati dupa original (Marcu, Diadoh, Maxim, Ioan Scararul, Grigorie Palama dupa manuscrise, sa nu uitam), parintele Staniloae discuta si invoca pe larg, in stricta sincronicitate, operele fundamentale ale unor filozofi decisivi ai primei jumatati a secolului XX, cum sunt Heidegger, Binswanger, Hartmann, Berdiaev ori Blondel, dar si recent aparutul si deja faimosul Essai de théologie mystique de l’Église d’Orient publicat in anul 1944 la Paris de contemporanul sau strict, Vladimir Lossky (1903–1958). Bogatia de nuante a interpretarilor date atat textelor patristice, cat si celor filozofice contemporane desfide orice prezentare rezumativa.
Consideratiile cele mai profunde se cuprind insa in discutia implicatiilor iluminarii/cunoasterii si a unirii mistice cu Dumnezeu prin indumnezeire. Semnalam aici doar principalele noutati interpretative. In primul rand, o subtila dezvoltare a temei cunoasterii lui Dumnezeu in dialog critic cu Berdiaev (mentionat in anul 1981 doar ca B.) si vladimir Lossky. Parintele Dumitru Staniloae refuza un raport dialectic, de opozitie intre teologia negativa si cea pozitiva; in viziunea sa, ele nu se exclud, ambele sunt egal de legitime si necesare, pe toate treptele fiind vorba de o impletire inextricabila a apofaticului cu catafaticul. Apofatismul, la randul sau, este o realitate complexa si graduala, Parintele Profesor Dumitru Staniloae distingand pe urmele Sfantului Grigorie Palama trei trepte de apofatism: 1) teologia negativa intelectuala, inferioara; 2) tacerea si incetarea oricarei gandiri la Dumnezeu de la capatul rugaciunii curate (in care lumea nu mai e negata, ci uitata) si inima simte pe intuneric oglindindu-se in adancul ei nedefinit infinitul subiectului divin; si 3) vederea luminii dumnezeiesti iradiind din intunericul cel supraluminos al tainei Persoanei lui Dumnezeu. „Din intunericul apofatic al subiectului divin transcendent tasnesc mereu luminile energiilor Lui necreate, care-L fac prezent si-L reveleaza ca iubire structurata, cu un contur”. Energia necreata indumnezeitoare principala, cea care creeaza unirea dintre Dumnezeu si om este forta extatica a iubirii de har a Duhului Sfant; iubirea duhovniceasca il face atat pe Dumnezeu, cat si pe mistic sa iasa din ei insisi si sa se arunce unul spre celalalt intr-o unire paradoxala, care realizeaza intre Dumnezeu si om si intre oameni o substituire de „euri”, fara desfiintarea lor ca subiecte libere, intr-un ,„noi” comun .
In acest punct, Parintele Dumitru Staniloae propune, plecand de la interpretarea unui text al Sfantului Ioan Scararul , o interpretare de tip personalist a experientei mistice a vederii lui Dumnezeu in Ortodoxie: faptul ca aici „iubirea de Dumnezeu, cunoasterea si lumina ne sunt prezentate intotdeauna intr-o stransa legatura” sugereaza ca „lumina dumnezeiasca este iradierea zambitoare a dragostei divine” , „e un reflex al fetei iubitoare a lui Dumnezeu sau al fetelor care se iubesc si ne iubesc ale Sfintei Treimi”. Lumina de pe fata este un semn de deschidere si iubire extatica, in timp ce lipsa luminii de pe fata este un semn al inchiderii si egoismului. Asa cum in experienta iubirii umane „lumina de pe fata celui iubit se intinde si pe fata celui ce iubeste, umplandu-i si invaluindu-i pe amandoi intr-o lumina si bucurie comuna care, cu timpul, imprimandu-se in priviri si trasaturi, ii face asemenea”, tot asa si in extazul supraconceptual al unirii mistice „zambetul lui Dumnezeu si al omului intalniti in extazul dragostei umple toate de lumina. De aceea intalnirea cu Dumnezeu este experiata ca lumina”.
Aici Parintele Profesor Dumitru Staniloae angajeaza o a treia interpretare, profund originala, a experientei mistice ortodoxe, explicand Viata lui Moise a Sfantului Grigorie al Nyssei prin fenomenologia iubirii dezvoltata de L. Binswanger: lumina orbitoare care tasneste din intunericul divin „este experiata nu ca uniformitate plata sau ca un haos luminos”. Intrat in intunericul supraluminos de pe varful muntelui Sinai, Moise a vazut cortul/templul imaterial, prototipul cortului/templului pamantesc. In orbitoarea lumina dumnezeiasca misticul distinge asadar „structurile” ideale ale creatiei; mai mult, experienta luminii si iubirii divine insasi are o „structura” (Gestalt), „nu e simtirea unui gol sau a unui val fara forma”. Lumina iubirii dumnezeiesti este experiata „ca un vast, infinit si sfant adapost al iubirii, care-l acopera si primeste in interiorul lui, cuprinzand in acelasi timp in iubirea lui toate”. Lumina e acel „noi” comun, un „templu”, o „casa” comuna a lui Dumnezeu si a omului. „Prin intrarea noastra in lumina se desavarseste opera inceputa prin creatie, fapt ce incepe prin coborarea «Luminii» in lume, unde lumineaza ca intr-un intuneric care inca n-o cuprinde. Scopul «Luminii», al cortului de sus, este sa-i patrunda si sa-i adune iarasi in sine pe cei ce au iesit afara din el. Opera aceasta incepe prin coborarea Luminii pe pamant, la Intrupare, continua prin Inviere si se incheie pentru fiecare cand se ridica la vederea ei, cand intra in cortul de sus, la sfarsitul purificarii”. Este vorba de o experienta transfiguratoare a intregii fiinte a celui ce vede astfel lumina dumnezeiasca si in lumina intra intr-o „stare de suprema spiritualizare” si „transparenta” reciproca: „Trupul si lumea nu se desfiinteaza, dar ele devin mediul prin care se manifesta lumina interioara.” Aceasta este „starea de indumnezeire, de asemanare cu Spiritul dumnezeiesc”, in care energiile umane nu sunt desfiintate, ci coplesite de energiile divine, ceea ce exclude orice identificare panteista.
In finalul cursului din anul 1947, Parintele Dumitru Staniloae era de parere ca „poate termenul de sofianizare” — preluat de la Serghei Bulgakov sau Lucian Blaga — „ar reda mai precis decat termenul de indumnezeire trecerea omului de la lucrarile create la cele necreate, adica ar specifica sensul indumnezeirii. Caci Sofia exprima lumea energiilor divine. Iar omul de acestea se impartaseste, nu de fiinta dumnezeiasca. […] Omul se sofianizeaza etern asimiland tot mai mult din energiile divine, fara ca aceasta asimilare sa se termine vreodata. […] Sofia este Imparatia cerurilor, este mediul divin care ne uneste, dar in acelasi timp ne si distinge de Dumnezeu. Este o lume infinita de infinite trepte si reliefuri, de viata spirituala nesfarsita. […] Asa vom fi toti in Dumnezeu si vom vedea pe Dumnezeu, sau Dumnezeu va fi in toate si-L vom vedea in toate… Aceasta este perspectiva eterna a indumnezeirii.
Dar problema e prea importanta, ca sa nu ne ispiteasca de a reveni asupra ei cu alta ocazie mai pe larg”. In editia revazuta din anul 1981, Parintele Dumitru Staniloae a eliminat insa din acest pasaj orice referire la Sofia ca entitate intermediara, recentrand riguros trinitar si hristocentric perspectiva eshatologica a indumnezeirii nesfarsite prin asimilarea energiilor necreate; perspectiva eterna a indumnezeirii se transforma intr-o experienta a misterului Schimbarii la Fata permanentizate eshatologic: „Energiile divine nu sunt decat razele fiintei divine stralucind din cele trei Persoane divine. Iar de cand Cuvantul lui Dumnezeu S-a intrupat, razele acesteia iradiaza din fata Lui umana. […] Intruparea Cuvantului i-a dat omului posibilitatea sa vada in fata de om a Logosului concentrate din nou toate ratiunile si energiile divine. Astfel indumnezeirea finala va consta intr-o privire si traire a tuturor valorilor si energiilor divine iradiate pe masura suprema a omului in fata lui Hristos. Dar prin aceasta in fata fiecarui om se vor reflecta luminos prin ratiunile si energiile adunate in el ratiunile si energiile Logosului. De aceea fericirea vesnica va consta in contemplarea fetei lui iisus Hristos”.
Despre Filocalie si Mistica sub regimul comunist si dupa; intre reprimare si reinviere
Contrastul dintre aceasta viziune a unei eshatologii mistice isihaste si utopia sau eshatologia secularizata marxist-leninista, al carei experiment de inginerie sociala incepea sa fie aplicat prin teroare in Romania stalinista, chiar in anii in care Parintele Profesor Dumitru Staniloae reusea sa-si publice primele „Filocalii” si sa-si tina ultimul curs de mistica ortodoxa din secolul XX, era prea izbitor pentru a nu intra in conflict. Daca din anul 1948 „mistica” va fi desfiintata din programa de studii a noilor „institute teologice” ale Bisericii Ortodoxe, tolerate doar ca scoli profesionale, „pentru pregatirea supravegheata a personalului de cult”, parintele Staniloae fiind nevoit sa revina la dogmatica, peste zece ani regimul comunist va incerca chiar suprimarea lui fizica. Arestat pe 5 septembrie 1958, el a fost judecat pe 8–9 noiembrie intr-un grup de saisprezece intelectuali si clerici participanti la cercul isihast-cultural „Rugul Aprins” de la Manastirea Antim din Bucuresti, animat si insufletit de Parintele Daniil Sandu Tudor (1896–1960), si despre care miscare spiritual – duhovniceasca vom vorbi mai pe larg, in randurile care urmeaza. Condamnat fiind la douazeci si cinci de ani de inchisoare, Parintele Daniil sandu Tudor a murit in anul 1960 in temnita de la Aiud; condamnat la cinci ani, Parintele profesor Dumitru Staniloae a intrat si el in carcerele Aiudului, de unde a fost eliberat in luna ianuarie anul 1963.
Prin urmare, ani indelungati in Romania comunista Lumina taborica s-a ascuns in inimile oamenilor, spatiul exterior fiind maturat de luminile reci si impersonale ale reflectoarelor birourilor de ancheta si ale unei societati a supravegherii totale, devenite un imens lagar de concentrare. Dar lumina intunecoasa a utopiei comuniste n-a reusit sa stinga razele intunericului supraluminos al iubirii revarsate pe fata lui Iisus Hristos. Iesita din lanturi si temnita, Lumina taborica a erupt din nou in teologia ortodoxa romaneasca a anilor ’70–’80. Parintele Profesor Dumitru Staniloae si-a tinut promisiunea din finalul cursului de mistica din anul 1947, nu numai prin publicarea restului volumelor Filocaliei romanesti, dar si printr-o formidabila sinteza dogmatica. Aparuta in anul 1978, ea rescrie intreaga teologie ortodoxa in lumina Schimbarii la Fata. Acum insa, inspiratia fundamentala a fascinantelor dezvoltari si interpretari nu este atat cea a Filocaliei si a Sfantului Grigorie Palama, ci viziunea ametitoare a Sfantului Maxim Marturisitorul din celebrele sale Ambigua (publicate in traducere cu vaste comentarii in anul 1983) . Nu dogmatica avea sa fie punctul final pentru Parintele Dumitru Staniloae. In ultimii ani de viata, in atmosfera de euforie a libertatii recastigate dupa caderea comunismului in luna decembrie anul 1989, si calauzit de data asta de Imnele Sfantului Simeon Noul Teolog (publicate cu comentarii in anul 1991), Parintele Profesor Dumitru Staniloae a reluat inca o data in stil meditativ toate temele teologiei ortodoxe sub arcul Luminii lui Iisus Hristos. Ultima carte publicata de nonagenarul teolog – glasul cel mai profund al Ortodoxiei romanesti – cu doar cateva luni inainte de mutarea sa la Domnul pe 5 octombrie anul 1993, poarta titlul: Iisus Hristos Lumina lumii si indumnezeitorul omului si e o suita de avantate meditatii si imne in cinstea Luminii-Iubire si a Iubirii-Lumina concentrate pe fata transfigurata a lui Iisus Hristos. Discutia acestor ultime interpretari cere insa o tratare aparte.
Citeste si: Rugul Aprins de la Manastirea Antim din Bucuresti
Material documentar realizat de Drd. Stelian Gombos
.
Stelian Gombos
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.