A DEZVALUI OMUL IN ADANCUL SAU

"Domnul mi-a aratat, spune parintele Serafim, ca inca din copilarie doreai sa stii care este scopul vietii crestine" (E. M, pp. 19-20).

Cum se poate face aceasta „dezvaluire" a dorintelor unui om, a acestei lumi launtrice, unde se tese panza vietii sale?

Pentru Dumnezeu nimic nu este ascuns. Dumnezeu poate patrunde inlauntrul omului, ne spune Sfanta Scriptura, caci nu este nici o faptura ascunsa inaintea Lui (Evr.

4, 12-13). Duhul Sfant lucreaza, caci El cerceteaza tot, chiar si adancul omenesc. Dumnezeu face sa iasa la suprafata fete ascunse ale sufletului, pe care omul se teme sa
le vada puse in lumina, pentru a nu fi purtat pe carari primejdioase.

Orice dezvaluire facuta in Duhul Domnului are drept scop unic binele omului, chiar daca trebuie cucerit prin lupta apriga. „Domnul mi-a aratat.", spune staretul, el se retrage, cuvantul sau nu vine de la sine. El in-susi a fost intotdeauna foarte rezervat cu privire la darurile cu care l-a invrednicit Dumnezeu. Adanca smerenie, care izvora din intreaga sa fiinta, din atitudinea sa, asa cum ni se arata in icoane, din cuvintele rostite, este in primul rand rodul ascezei, al posturilor, al izbanzii asupra patimilor a caror zadarnicie este atat de adanc infipta in orice faptura omeneasca, si mai ales rodul rugaciunii, cand „vorbea cu ingerii".

Atata smerenie la acest om „luminat de harul Preasfantului Duh" este semn de sfintenie. Daca evoca o revelatie al carei beneficiar a fost, o face dintr-o nevoie imperioasa, dintr-o supunere la voia lui Dumnezeu, ale Carui scopuri nu sunt cele ale oamenilor. Relatarea urmatoare, foarte cunoscuta, este o aplicare a acestui dar al revelatiei in doua cazuri concrete.

„Doua tinere veneau sa se marturiseasca la manastire. Una, destul de tanara, provenea dintr-o familie de negustori. Cealalta, mai varstnica, apartinea nobilimii. Aceasta ar-dea de dragoste pentru Dumnezeu inca din copilarie si dorea sa se consacre vietii monahale, in pofida dorintei parintilor sai; cealalta dorea sa paseasca pe calea vietii conjugale."

Intr-o zi s-au dus la parintele Serafim pentru a-i cere binecuvantarea si sfaturile. Dar convorbirea nu s-a desfasurat deloc dupa cum ar fi dorit ele. Celei dornice sa se inchida intr-o manastire, i-a spus:

„Viata conjugala este binecuvantata de Dumnezeu insusi. Odata ce-ai intrat in ea, este de ajuns ca de amandoua partile sa se pastreze fidelitatea intre soti, pacea si dragostea si astfel vei afla fericirea. Calea monahala nu este pentru tine. Viata in manastire este aspra, nu oricine rezista" (V. L, pp. 77-78).

Tanara s-a simtit profund ranita de cuvintele staretului, dar acesta, atat de clarvazator, avusese dreptate: peste putin timp s-a maritat si a fost fericita in familie. Cat despre cealalta, ea s-a retras in manastirea pe care i-o indicase staretul. Este dat celui smerit, „sarac cu duhul", sa patrunda tainele zidirii, sa colaboreze la planurile Proniei, inaccesibile celui pacatos.

Intelegand ca staretul citea in sufletul interlocutorului ca intr-o carte deschisa, cineva l-a intrebat intr-o zi care ii era taina de putea patrunde in sinea vizitatorilor sai si putea sa aiba descoperiri cu privire la sufletul lor. Dupa ce statuse de vorba cu un negustor care nu-i facuse nici o confidenta si caruia ii dezvaluise lucruri utile pentru viata sa, parintele Serafim a spus:

"Negustorul acesta a venit la mine. vazand in mine un slujitor al lui Dumnezeu; iar eu, nevrednicul Serafim, ma socotesc un sarman slujitor al lui Dumnezeu si ceea ce Domnul porunceste slugii Sale, eu transmit celui care are mare nevoie. Primul gand care-mi rasare in suflet, socotesc ca Domnul mi l-a trimis si atunci vorbesc fara sa stiu ce se petrece in sufletul interlocutorului meu, dar incredintat ca aceasta este voia lui Dumnezeu si ca este spre binele sau. Se intampla ca, in urma vreunei imprejurari care mi se aduce la cunostinta, eu, fara a cerceta daca ma supun cu adevarat voii dumnezeiesti, sa ma incredintez propriei mele judecati, crezand ca e bine asa, si, fara a fi primit ajutorul Domnului, sa iau o hotarare dupa capul meu, in aceste cazuri gresesc intotdeauna. Asa cum fierul se face moale pe nicovala, asa ma incredintez si eu pe deplin voii Domnului: fac asa cum voieste El, imi las voia mea deoparte, pentru a nu transmite decat ceea ce este placut lui Dumnezeu" (V. L, p. 71).

In aceasta lepadare deplina de propria fiinta, trebuie sa asculti spusele oamenilor si sa lasi sa se exprime voia lui Dumnezeu, singurul in stare sa rosteasca cuvintele care pot indrepta si mantui.

Stim ca psihicul omului poate fi cercetat de psihanaliza. Dar dezvaluirea adancurilor duhovnicesti se afla dincolo de orice analiza intelectuala, si pentru aceasta este nevoie sa te incredintezi Duhului, Caruia nimic nu ii este ascuns si Care pe toate le sfinteste. Astfel, staretul trebuie sa rosteasca primele cuvinte care-i vin in minte, inainte ca lucrarea ratiunii sa le deformeze.

Darul descoperirii este un dar mai presus de orice rationalizare, mai presus de vointa umana care poate fi cea de a domina si nu de a urma voia Domnului. Trebuie sa-l vezi pe om asa cum il vede Dumnezeu, nu asa cum il pot vedea ochii unui pacatos.

Smerenia lui Serafim izvoraste de altundeva, din izvorul preacurat al duhului copilariei, care nu l-a parasit niciodata. O anume Nadejda Aksakov povesteste cum, pe cand era copil, familia sa a mers sa-l viziteze pe monah la sihastria sa. Or, ostenit de multimea de pelerini, el se afundase in sanul naturii pentru putina liniste. L-au zarit intr-un luminis:

„Auzind zgomot, s-a ridicat, a ascultat. si, ca un iepure speriat, s-a repezit in padure si, culcandu-se in iarba, s-a facut nevazut.
«Parinte Serafim, parinte Serafim!»

La auzul glasurilor noastre copilaresti, n-a putut ramane in as-cunzatoare. Capul i s-a ivit deasupra ierburilor, cu degetul pe buze, pentru a cere tacere. Micuta Liza, inca un bebelus, s-a repezit prima si, aruncandu-i-se in brate, si-a lipit obrajorul fraged de umarul parintelui.

«Comorilor! Comorilor!», soptea el, strangandu-ne pe fiecare la pieptul sau firav.

Niciodata in intreaga sa viata Nadejda Aksakov n-a intalnit o privire de o puritate copilareasca asemenea privirii parintelui Serafim, niciodata n-a vazut un suras ase-menea surasului sau.

«Asa surade un prunc cand se joaca in somn cu ingerii»" (l.G.,pp. 70-71).

Acesta este duhul copilariei, plin de smerenie, pe care l-a descris Sfanta Tereza din Lisieux, l-a reluat Bernanos in romanele sale, l-a trait si Sfantul Siluan de la Athos. In civilizatia noastra tehnocratizata, mandra - pe buna dreptate - de progresele sale stiintifice, dar unde imaginile carnale, stricaciunea se expun pretutindeni fara rusine, duhului copilariei ii este foarte greu sa-si faca putin loc.

Marele invatator al duhului copilariei si al oricarei descoperiri este Hristos, Care II slaveste pe Tatal ca a ascuns acestea de cei intelepti si de cei priceputi si le-a descoperit pruncilor (Lc. 10, 21). Serafim isi are locul sau in multimea de copii in stare sa se minuneze in fata vierii.

Michel Evdokimov

Articol preluat din volumul "Sa ne rugam 15 zile cu Sfantul Serafim de Sarov", Ed. Sophia

Cumpara cartea "Sa ne rugam 15 zile cu Sfantul Serafim de Sarov"

.