A ne ruga cu mainile

A ne ruga cu mainile Mareste imaginea.

In Orient, calea împărătească recomandată de întreaga tradiţie, a fost ora et labora. Cei mai sus pe treapta sfinţeniei nu se separă de ceilalţi decât pentru a-şi pregăti o întoarcere mai eficace. Sfântul Serafim de Sarov, după 30 de ani de retragere, a revenit în slujba oamenilor şi exact acest lucru l-a consacrat în conştiinţa credincioşilor. Tot aşa şi părintele Cleopa al nostru. Izolarea are valoarea sa discretă, personală; slujirea are o valoare ecleziologică, mântuirea este opera lor comună.

„Fericit este monahul care consideră drept preocuparea sa proprie mântuirea şi progresul tuturor", spune Evagrie Ponticul. Şi iarăşi: „Monah este cel care, separat de toţi, este unit cu toţi."

Scrisoarea lui Diognet spune că toţi creştinii aveau o conştiinţă foarte netă asupra responsabilităţii lor faţă de lume. Această responsabilitate a fost din toate timpurile asumată în primul rând prin rugăciune. Apologetul Aristide (secolul al II-lea) zicea: „Eu nu ezit să afirm că lumea îşi păstrează existenţa datorită rugăciunilor creştinilor. "Serapion de Thmuis (secolul al IV-lea) zice şi el despre cei din pustie: „Universul este mântuit prin rugăciunile voastre; datorită nevoinţelor voastre ploaia cade peste pământ, pământul se acoperă cu verdeaţă, arborii se încarcă de frunze şi în fiecare an Nilul irigă întregul Egipt."

Dar rugăciunea nu este gândită numai ca act intelectual. Iată un exemplu din pustie: „Intr-o zi un frate a mers să vadă pe un eremit şi părăsindu-l, după ce l-a văzut, i-a zis: iartă-mă, părinte, de a te fi deranjat din rugăciunea ta. Dar părintele i-a răspuns: rugăciunea mea e de a te face să te odihneşti şi de a te însoţi cu dragoste."

Denys de Rougement a găsit pentru una din cărţile sale un titlu inspirat: A gândi cu mâinile. Noi am putea spune de asemenea: A ne ruga cu mâinile. Părinţii cei vechi sfătuiau: „Dacă eşti în necaz, înalţă mâinile tale în rugăciune" sau, mai concret: „Lucrul mâinilor să nu lipsească niciodată monahului." In Occident se vorbeşte astăzi de
un aggiornamento al vieţii monahale în forme noi de asceza, care să ţină seama de realităţile prezente. Se descoperă astfel antagonisme în sânul spiritualităţii tradiţionale, pentru a se justifica necesitatea unor schimbări. Unii se scandalizează de aspectul ascetic al vieţii monahale şi gândesc că el nu ar fi nici măcar creştin. Alţii se miră de aspectul contemplativ în sens răsăritean, găsindu-l imposibil, sau cel puţin în contratimp cu orientarea spre acţiune care este marele semn al omului de astăzi.

Punctele de vedere ale acestor judecăţi sunt incomplete. Tradiţia spirituală a trecutului este unanimă în a ne învăţa că rugăciunea şi acţiunea au un mers egal şi merg împreună. Niciodată rugăciunea n-a împiedicat acţiunea; dimpotrivă, ea i-a imprimat o direcţie şi a îmbogăţit-o interior.

Intotdeauna rugăciunea a fost îngerul bun al acţiunii şi, reciproc, niciodată o adevărată acţiune n-a împiedicat rugăciunea. La noi, precum spune Vasile Krivoşein, aggiornamento-ul este o problemă care nu se pune. Liturghia şi viaţa monahală păstrează sensul misterului, al sacrului; ele sunt trăite şi participate ca sacre; ele sunt mereu noi şi înnoite şi răspund exigenţelor tuturor timpurilor într-o manieră inepuizabilă, căci misterul este prin definiţie inepuizabil. Când se pierde simţul misterului, caută să se înlocuiască fără încetare cu ceva, pentru că prin orice ar fi înlocuit, acel lucru îmbătrâneşte repede şi se caută mereu tot altul şi altul.

Un ultim lucru care ar mai trebui menţionat ar fi participarea la viaţa monahală a credincioşilor. Liturghia, părinţii care mărturisesc şi dau dezlegarea pentru împărtăşanie, şi care de asemenea discută cu credincioşii în calitate de reprezentanţi ai sacrului, îşi păstrează puterea lor duhovnicească şi eficacitatea. Deschişi pentru credincioşi, ei unesc rugăciunea lor cu acţiunea care poartă semnul rugăciunii lor. Iată pentru ce, în vocabularul zilnic al călugărilor, rugăciunea însăşi este numită lucrare. Când se spune, spre exemplu, că părintele Paisie de la Sihla are lucrare, aceasta înseamnă că el este un rugător. Departe de a fi un subterfugiu verbal, pentru a înlocui pe labora, cuvântul indică conpenetraţia dintre ora et labora. Amândouă cuvintele sunt întotdeauna legate prin şi, nu prin sau.

Am vorbit în special despre rugăciune şi despre locul său în viaţa monahilor, şi despre locul acţiunii în contextul vieţii monahale. Şi am făcut aşa pentru că în Orient nu există prea mare diferenţă între spiritualitatea monastică şi cea laică. Părintele Olivier Rousseau observa, într-un studiu pe care l-am citat deja, că tipul spiritual al Orientului ortodox a fost întotdeauna monahul. Revenind la ceea ce am spus asupra participării laicilor la viaţa monahală, e clar că intrând în acelaşi spirit al rugăciunii, în aceeaşi stare de taină, şi laicii devin mănos, prin aceea că dau acţiunilor lor un sens unic. Pentru aceleaşi raţiuni, monahii nu au în vedere nici un fel de aggiornamento al rugăciunii şi al vieţii duhovniceşti. Ei se roagă pentru sfinţirea faptelor lor şi a evenimentelor vieţii lor, şi nu pentru a-şi alinia rugăciunea la sensul acţiunilor lor care ar ieşi din altă sursă decât aceasta.

Mitropolit Antonie Plamadeala

Fragment din cartea "Traditie si libertate", Editura Sophia

Cumpara cartea "Traditie si libertate"

Pe aceeaşi temă

12 Martie 2020

Vizualizari: 575

Voteaza:

A ne ruga cu mainile 5.00 / 5 din 1 voturi.

Cuvinte cheie:

rugaciunea

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE