- Precizaţi în cartea sfinţiei voastre1 că viziunea asupra păcatului strămoşesc constituie una din principalele diferenţe între teologia ortodoxă şi teologia scolastică. Ce implicaţii are acest lucru asupra mântuirii omului?
- Toate tâlcuirile căderii lui Adam susţin că omul s-a îndepărtat de Dumnezeu şi, drept urmare, a căzut dintr-o relaţie de comuniune cu Dumnezeu într-o stare de confuzie şi moarte. Păcatul, stricăciunea şi moartea - deopotrivă duhovnicească şi fizică - au fost rezultatul direct al neascultării omului. In acest scenariu, care poartă numele de „cădere", următoarea ipoteză majoră făcută adesea de bisericile neortodoxe este că moartea ar fi fost rezultatul direct al unei sentinţe de osândire pronunţată de Dumnezeu.
Adică, Dumnezeu a dat o lege - „Nu trebuie să mănânci, pentru că, dacă vei mânca, sigur o să mori!" -, iar când Adam şi Eva au încălcat legea, moartea a venit ca urmare a sentinţei lui Dumnezeu. Acţiunea şi pedeapsa ce a urmat sunt percepute ca fiind de natură juridică. In această înţelegere neortodoxă a căderii, Dumnezeu nu ar fi avut altă posibilitate decât să proclame că Adam şi Eva vor muri. Acţiunea punitivă, în concepţia lor, a fost impusă de o necesitate căreia Dumnezeu însuşi era obligat să i se supună:
necesitatea de a fi drept.
Spre deosebire de această viziune juridică asupra căderii, Ortodoxia susţine că, atunci când Dumnezeu i-a spus lui Adam că va muri dacă va mânca din fructul oprit, aceasta nu a fost decât o simplă declaraţie despre o stare de fapt. In realitate, Domnul spunea: „Dacă te îndepărtezi de Mine, singurul Izvor al Vieţii, atunci te va birui moartea!" Ortodoxia a înţeles această afirmaţie drept avertisment, nu drept ameninţare a unei dreptăţi retributive. In gândirea ortodoxă, marele păcat nu e faptul că au nesocotit o lege, ci că au căutat să găsească cunoaştere şi hrană în afara lui Dumnezeu. Concepţia neortodoxă susţine că moartea este o sentinţă retributivă directă a lui Dumnezeu dată omului fiindcă a încălcat Legea Lui, în timp ce concepţia ortodoxă susţine că moartea este o condiţie auto-impusă, care a rezultat din îndepărtarea omului de Dumnezeu, Izvorul Vieţii.
Implicaţiile acestei concepţii asupra mântuirii omului sunt, într-adevăr, foarte mari, căci pentru noi, ortodocşii, moartea nu este văzută ca o chestiune juridică, şi nici leacul ei nu este juridic. Această înţelegere asupra morţii găsea în mine reminiscenţe în educaţia primită din iudaism. Experienţa mea din tinereţe, în iudaism, m-a învăţat că Dumnezeu iubeşte. Deşi aveam multe legi de împlinit, totuşi Dumnezeu era mereu înfăţişat ca fiind milostiv şi iertător. Niciodată nu mi se spusese că mântuirea ar consta în izbăvirea de mânia lui Dumnezeu. Ulterior, în cei optsprezece ani ca protestant, ajunsesem să văd mântuirea drept salvarea de urgia lui Dumnezeu şi din iadul pe care El îl crease pentru cei pierduţi. Ca ortodox, eram învăţat că mântuirea înseamnă să fii salvat nu de mânia lui Dumnezeu, ci de sub stăpânia celor trei mari duşmani: păcatul, moartea şi diavolul.
O altă diferenţă uriaşă între cele două perspective asupra păcatului strămoşesc este felul cum răspundem la întrebarea: „Cât de căzuţi suntem?" Răspunsul la această întrebare depinde de două lucruri: Care era starea din care am căzut? Şi în ce stare am căzut? Am descoperit că, în creştinismul neortodox, atât înălţimea de la care am căzut, cât şi adâncul în care am căzut sunt considerate a fi cu mult mai mari decât în Ortodoxie. Abordarea creştin-ortodoxă se potrivea mult mai bine cu gândirea iudaică în care am fost crescut. Amândouă au o concepţie despre om mult mai favorabilă decât în creştinismul neortodox, mai ales decât concepţia calvinistă, conform căreia omul a căzut dintr-o stare de desăvârşire într-una de pierzanie totală, nemaiavând în sine nici o capacitate de-a se întoarce la Dumnezeu.
Spre deosebire de teologia apuseană, în concepţia ortodoxă căderea afectează ochiul duhovnicesc, dar nu îl nimiceşte. Nu suntem orbi cu totul, deoarece, fiind creaţi după chipul şi după asemănarea lui Dumnezeu, am păstrat voinţa liberă şi, într-o anume măsură, dorul după Dumnezeu. Credinţa rămâne în noi, chiar dacă e mai mică decât bobul de muştar.
Nota:
1 Pr. James Bemstein, Uimit de Hristos..., op.cit.
pr. James Bernstein
Fragment din cartea "PROVOCĂRILE UNUI CREŞTIN ORTODOX EVREU", Editura Sophia
Cumpara cartea "PROVOCĂRILE UNUI CREŞTIN ORTODOX EVREU"
-
Caderea lui Adam si cauzele ei
Publicat in : Duminica Lasatului sec de branza -
Catedrala Vank din Ispahan
Publicat in : Biserica in lume -
Caderea din rai, caderea din iubire
Publicat in : Predici de duminica -
Sanatatea, mai buna decat toate?
Publicat in : Editoriale -
Animalele mostenesc viata vesnica?
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.