"Tresalta Domnul de bucurie cand poate ierta." imi pare a fi una din acele spuse de care, agatandu-ne corect duhovniceste, putem iesi la liman din toate valtorile vietii noastre pamantesti. Pe de-o parte insa, atunci cand vorbim despre iertare, intotdeauna vorbim despre pocainta, iar atunci cand vorbim despre pocainta, vorbim despre smerenie, cea care are in miezul ei constiinta greselii, a pacatului.
"Te iert, dar nu te uit"
Intr-o lume a insirarii de cuvinte, atunci cand auzi cuvantul iertare, iti pare ca nu mai afli acelasi continut ca acela pe care iertarea-l avea dintai. Se iarta oameni intre ei fara a avea insa constiinta ca vreunul a gresit, de aceea, la primul pas, totul se naruie asemeni legendarei manastiri care ziua (la lumina, asadar) se inalta, iar noaptea se surpa. Se iarta curente politice sau stiintifice intre ele de dragul unui pseudo-ideal uman, sau macar social, si constati ca lucrurile nu pot merge bine mai departe, pentru ca miezul lucrului impreuna, dupa iertare, este acela al constiintei pacatoseniei, iar, mai apoi, al iertarii. "Te iert, dar nu te uit" pare a fi moto-ul unui intreg apanaj de iertari, praf in ochii celor care cred ca iertarea este o structura duhovniceasca legata de conjucturi favorabile.
Drama greselii
Iertarea. Poate ca este cuvantul cel mai des vehiculat atat in Biserica si arealul ei misionar, cat si in lumea altor religii unde, de milenii, a ierta inseamna a ucide fara tortura. A ierta, iertare. Ca un cantec care dezmorteste inimile si, asa-i datul de Sus, parca, fiecare avem de cerut iertare de la fiecare si, uneori, s-o recunoastem, chiar o facem bine. Bine, adica avand adanca constiinta vinovatiei noastre, a starii noastre vinovate. Jocul copiilor ascunde in el si drama necunoasterii pacatului, a greselii. O drama de origine adamica, de altfel, in care vina-i transmisa tot mai usor spre celalalt. Partenerul. Si lumea iertarii aduce uneori cu o sala de clasa de gradinita in care fiecare se disculpa, dar unul din ei, cel slab, de cele mai multe ori, zace ranit in mijlocul grupei. Si, uneori, ca mereu in viata, victima devine vinovatul principal si-i face pe atacatori sa stranga randurile, ca sa-i dovedeasca vina.
Taria omului
Ca sa nu mai spunem ca discursul modern al valorilor ne obliga uneori sa vedem in iertare (ca si in rugaciune) un semn al slabiciunii. Cand, de fapt, in iertare e taria omului, in a trece peste rana de ura, pricinuita de celalalt, este puterea, apropierea de starea "asemanarii" cu Dumnezeu.
Cred ca iertarile dintre noi - unele stipulate pe hartie - nu stau in picioare, pentru ca ne lipseste din calcul bucuria de care tresalta Domnul la vederea iertarii incepute intre noi. Nu aflam aceasta bucurie, pentru ca asemeni fratelui fiului risipitor, noi n-am plans cu tatal dupa fiul ce se risipeste amarnic, ci chiar ne-am bucurat, nadajduind ca tot ce produce averea tatalui dupa plecarea fratelui ne va ramane iarasi noua.
Iertarea nu-i o chestiune de "punere de acord". Este o topitoare a pacatelor noastre, caci in iertare ni se-ncearca si maturizarea si urcarea noastra in Hristos. Dar, atentie, ea nu poate fi data ieftin, ca un dar al tau catre celalalt, chiar cand celalalt nu renunta la cele ce l-au rupt de tine. Pentru ca iertarea este darul lui Dumnezeu catre lume si, ca tot ce vine de la El, poarta cu sine efigia unei "scumpatati" duhovnicesti peste care n-avem voie a trece cu superficialitate.
Altfel, stricam lui Dumnezeu tresaltarea, si lucrul acesta-i de neiertat.
Pr. Constantin Necula
-
Iertarea in lumina invaturii crestine
Publicat in : Morala -
Acatist de pocainta pentru iertarea pacatelor
Publicat in : Acatiste -
De ce osandim iertarea ?
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.