După ce suferinţa îşi va face treaba pe care o are de făcut, Dumnezeu o ridică. Nu-I este greu deloc lui Dumnezeu să ridice orice suferinţă. De aceea, când suferim, când persistă o durere, să gândim aşa: „Dumnezeu vrea să-mi facă un bine, iar eu mă fac că nu înţeleg, doar mă tânguiesc şi mă chinuiesc." Acest lucru să-l vezi, anume că Dumnezeu vrea să-ţi facă bine.

Aceste lucruri le spun şi părinţilor în legătură cu copiii lor.

Câteodată vin unii care sunt oameni duhovniceşti şi părinţi buni, atenţi la îndatoririle lor creştineşti, ca să se vaite despre copilul lor care a luat altă cale, pe care niciodată nu se aşteptau să o ia. Mă străduiesc şi le spun următoarele, nu ca să port doar o simplă conversaţie cu ei, ci pentru că eu cred -şi deja am văzut acest lucru în fapt - că lucrurile stau astfel: "Luaţi seama, poate că voi vă consideraţi nişte părinţi buni şi vă pasă de ceea ce se întâmplă cu copilul vostru, care se pierde pe o cale greşită, dar să ştiţi că Dumnezeu îngăduie aceasta copilului vostru, exact ca să vedeţi unele lucruri pe care nu le-aţi văzut încă. Se poate să aveţi înlăuntrul vostru un egoism, o părere bună despre voi înşivă, sau orice altceva la care nu aţi luat seama. Dacă voi veţi pricepe şi se va vindeca sufletul vostru de aceste păcate, de aceste patimi, se va vindeca şi copilul vostru. Dumnezeu va aduce copilul înapoi, pe drumul cel bun, pe calea cea dreaptă, lângă voi." Şi, într-adevăr, în multe situaţii se întâmplă aşa.

In general însă, vreau să spun că, atunci când suferinţa nu ne mai este necesară, Dumnezeu o ia de la noi. Dacă ea continuă, dacă rămâne, înseamnă că ne este de folos. Şi de faptul că eu sunt indispus în această seară, se pare că era nevoie şi de aceea Dumnezeu a îngăduit. Deci, nu trebuie să spunem altceva decât ceea ce am spus. Altfel, dacă nu aveam această indispoziţie, n-am fi spus ceea ce am spus. Am fi vorbit despre alte lucruri, dar probabil că acestea ne-au fost de folos să le auzim în această seară.

Iubiţilor, socotesc că dacă luaţi aminte, dacă înţelegeţi puţin din ceea ce v-am spus, începeţi să înfruntaţi suferinţa în acest mod şi veţi descoperi că lucrurile sunt aşa cum le-am destăinuit.

Dar luaţi seama, să nu se zdruncine niciunul înlăuntrul lui, pentru că în ceasul în care auzim predica, se poate ca în noi să se cutremure totul. Şi zicem: Bine le spune părintele, dar nu se potriveşte, iscusit grăieşte, dar cum să facem? Nu, nu trebuie aşa! Dacă priveşti astfel lucrurile, deja ai pricinuit o mare pagubă sufletului tău. Ai auzit cuvântul lui Dumnezeu? Lasă-L să intre în inima ta şi să-şi facă treaba înlăuntrul tău. Nu te cutremura, nu reacţiona deloc.

Iubiţilor, cred că aceste cuvinte sărace pe care le-am grăit, luând lucrurile în serios, vor face tuturor şi mie un rrtare bine: din acest moment, când deja suntem în biserică şi ascultăm dumnezeiasca Liturghie, care este Raiul, împărăţia lui Dumnezeu, vom simţi că ne aflăm înlăuntrul acestora şi pocăinţa adevărată. Pocăinţa voită de Dumnezeu, autentică, din tot sufletul, nu pretinde în acel ceas nimic pentru sine, ci toată atitudinea omului înaintea lui Dumnezeu este aceasta: "Dumnezeul meu, chiar de-ar fi să mor în acest moment, să mor pentru iubirea Ta! Iar dacă vrei să trăiesc mii de ani, s-o fac pentru iubirea Ta! Să nu mă laşi să cad din nou în păcat!" Atunci, într-adevăr, din acest moment omul trece de la o stare la alta, poate merge din iad în Paradis, iar drumul mântuirii este cel mai scurt, aşa cum a fost pentru tâlharul de pe cruce. Ce fărădelegi n-a făcut acel tâlhar în viaţa lui! Dar acolo, pe cruce, lângă Hristos, când se sfârşea, în acel ceas, fără să aibă nici o altă nădejde, I-a arătat întreaga sa căinţă, nădăjduind în mila Lui, şi a auzit cunoscutele cuvinte ale Domnului. In timp ce era osândit la moarte, a luat atitudine corectă înaintea Domnului. Ce minunat este acest lucru! Cât de frumos este să stea omul înaintea lui Dumnezeu, ca unul pregătit să moară!

De aceea, Vechiul Testament ne învaţă: „Adu-ţi aminte de cele din urmă ale tale şi în veac nu vei greşi". Să-ţi aminteşti că vei muri şi aceasta te va ajuta să nu păcătuieşti. Ceva asemănător este amintit şi în alte cărţi bisericeşti. Omul păcătuieşte pentru că voieşte să se bucure în această viaţă. Când este pregătit în orice moment să moară, cînd se gândeşte că în orice clipă poate să moară, atunci nu mai săvârşeşte păcatul. Tâlharul de pe cruce, când nu mai avea nici o nădejde să trăiască, în puţine clipe, a spus cuvinte pe care nu le-au spus nici ucenicii lui Hristos şi a înţeles lucruri pe care nici aceia nu le-au putut înţelege.

După ce mai înainte, mustrându-l pe celălalt tâlhar, i-a zis: „Nu te temi tu de Dumnezeu, că eşti în aceeaşi osândă cu El? Şi noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite pentru faptele noastre; Acesta, însă, n-a făcut nici un rău!" în continuare a rostit acel cuvânt înfricoşător: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni în împărăţia Ta". Şi în acel ceas a primit făgăduinţa de la Domnul însuşi: „Amin îţi spun ţie, astăzi vei fi cu Mine în Rai!"

Astfel, în puţine clipe, tâlharul din cele mai de jos ale pământului, am spune ale iadului, s-a aflat în partea cea mai de sus a Raiului. Dacă s-a întâmplat să vedeţi în biserici imaginea pictată a celei de-a doua Veniri, aţi luat seama că primul intrat în Rai este înfăţişat tâlharul.

Aşadar, fraţilor, avem această realitate a suferinţei care sfâşie existenţa noastră până în străfunduri şi ne face să suferim tainic. Poate că deja ne-a şi înfricoşat vreodată, şi mintea noastră s-o fi dus cu gândul că puteam să şi murim. Este cel mai frumos gând! Mă iertaţi că zic aşa. Să trăim lucrurile aşa cum am spus mai sus. Este cu adevărat minunat să sufere cineva şi să simtă ceea ce am spus, să ia lucrurile aşa cum am spus. Desigur, eu sunt îndreptăţit să spun acestea în astă seară, pentru că sunt cam bolnav. De aceea v-am spus că vom duce discuţia în această direcţie, pentru că mă influenţează şi indispoziţia mea.

Este cel mai bun lucru să conştientizeze cineva şi să creadă că peste puţin timp poate să nu mai fie în această lume, că poate să plece în lumea cealaltă. Atunci, în acel moment, sufletul se dezleagă, se dezlipeşte şi se desface de toate lucrurile de care era legat, şi rămâne singur numai cu Dumnezeu. Şi omul, ajutat de anumite lucruri pe care le-a auzit, pe care le ştie, se pocăieşte înaintea lui Dumnezeu, şi astfel, se izbăveşte, îşi mântuieşte sufletul, simte într-adevăr că Raiul vine înlăuntrul lui şi conştientizează marele bine pe care îl aduce suferinţa. Şi oricât ar părea de ciudat, omul spune: "Nimic altceva nu foloseşte omenirii ca suferinţa!" Şi când spunem suferinţă, le înţelegem pe toate acestea împreună: boala, toată stricăciunea trupească a omului în general şi moartea. Dacă nu erau acestea, toţi am fi fost animale dezlănţuite, iar societatea ar fi fost o junglă. Dar ele există şi ne îmblânzesc pe noi, oamenii. Creştinul mai ales trebuie să privească astfel lucrurile, să valorifice, să exploateze suferinţa, încât continuu să se afle în Paradis.

Arhim. Simeon Kraiopoulos
Articol preluat din cartea Taina Suferintei, Editura Bizantina

Cumpara cartea "Taina suferintei"

 

.

• Incercarile
  Publicat in : Pilda zilei
• Cum devine rugaciunea izvor de putere in incercarile vietii
  Publicat in : Religie