Cel dintai dintre voi fara de pacat sa arunce cu piatra

Cel dintai dintre voi fara de pacat sa arunce cu piatra Mareste imaginea.

Iubiţii mei fii duhovniceşti,

Mânat de dragoste şi grijă pentru voi, mă voi strădui cu micile mele puteri să va spun două cuvinte părinteşti de iubire.

Sfânta Evanghelie ni-L arată pe Hristos călătorind ziua şi noaptea şi făcând bine oamenilor.

Intr-o zi, în timp ce învăţa mulţimea, a văzut un grup de oameni venind spre El cu. o femeie, zicându-I:

- Invăţătorule, am prins-o pe această femeie săvârşind adulter şi, după Legea lui Moise, pe care şi Tu o cunoşti, ea trebuie ucisă cu pietre. Ce trebuie să facem cu ea?
Hristos, Lumina cea adevărată, fiinţa cea mai dulce din lume, Şi-a plecat capul şi a început să scrie pe pământ. După aceea, Şi-a ridicat ochii spre ei şi le-a zis:

- Cel dintâi dintre voi fără de păcat să arunce cu piatra asupra acestei femei păcătoase (adică, dacă cineva nu este fără de păcat, nu poate să arunce cu piatra).

Şi din nou S-a aplecat şi a continuat să scrie. Atunci aceşti oameni, unul câte unul, mustraţi de conştiinţă, care le dezvăluia păcatele, au lăsat pietrele şi au plecat. Şi, în cele din urmă, Hristos a rămas singur şi atunci a ridicat ochii şi a zis femeii:

- Femeie, nimeni nu te-a osândit?

- Nimeni, Doamne.

- Nici Eu nu te osândesc, mergi şi mântuieşte-te, să nu mai faci acest păcat! (cf. Ioan 8, 3-11).

Vedeţi câtă bunătate! Şi în faţa Cui se afla această femeie păcătoasă? înaintea Judecătorului viilor şi morţilor. El nu a alungat-o, n-a cercetat-o, nici n-a mustrat-o, ci a închis gura judecătorilor ei, atingându-i acolo unde-i durea, făcându-le o cercetare interioară înspăimântătoare, şi ei singuri au plecat. Hristos nu judecă pe nimeni: N-am venit să judec lumea, ci să mântuiesc lumea (Ioan 12, 47). Eu lumină am venit în lume. Oamenii, însă, au preferat întunericul luminii.

Noi, oamenii nenorociţi - dintre care cel dintâi sunt eu -, judecăm cu uşurinţă. Vedem un om păcătuind sau auzim că a săvârşit păcatul sau ni-l judecă alţii şi, pe loc, fără cercetare, fără să verificăm ceva şi fără mustrări de conştiinţă, aruncăm cu piatra anatemei şi lovim, aplicând Legea lui Moise.

Avem atâtea păcate asupra noastră, atâtea greşeli personale, suntem atât de încărcaţi, dar facem continuu greşeli, judecându-i pe ceilalţi. Cu toate că ne-am dat seama de noi înşine că judecăm greşit, insistăm în păcat şi, la cel mai mic pretext sau motiv, pe loc se porneşte limba, telefoanele sună şi încep să se audă cuvintele „judecată” şi „bârfă”. Astfel, diavolul deschide cărţile tuturor şi începe să consemneze răspunderile pentru păcate. Şi pentru ce facem aceasta când Hristos ne învaţă foarte clar că nu trebuie să judecăm?

Apostolul Pavel, gura lui Hristos, ne spune: Dar tu, de ce judeci pe fratele tău? Sau şi tu, de ce dispreţuieşti pe fratele tău? Căci toţi ne vom înfăţişa înaintea judecăţii lui Dumnezeu (...), deci să nu ne mai judecă unii pe alţii (Romani 14, 10-13). Şi chiar dacă am vedea cu ochii noştri ceva, să ne îndoim de adevărul lucrurilor.

Să ne întoarcem puţin în Vechiul Testament. în cele cinci cetăţi ale Sodomei şi Gomorei, oamenii nu credeau in Dumnezeu şi duceau o viaţă desfrânată, în ultimul grad. Dreptul Lot vedea pe oameni că trăiesc mai rău decât animalele şi se tânguia zi şi noapte. Faptele lor erau înaintea ochilor lui şi cuvintele lor în urechile lui, însă nu osândea pe nimeni, şi luaţi seama că era om al Vechiului Testament. Prin cinci lucruri, din mărturiile lui Dumnezeu, din firea înconjurătoare şi din univers credea în Dumnezeu şi de aceea nu lăsa cugetul şi nu deschidea gura ca să judece pe cineva. El nu văzuse pe Hristos pe pământ, nu auzise de Evanghelia şi de minunile Lui, în timp ce noi, care suntem împovăraţi de mila, lumina şi milostivirea lui Dumnezeu, la cea mai mică pricină judecăm şi osândim.

Acele cinci cetăţi erau cufundate în mocirla păcatelor împotriva firii. Lot le vedea, le auzea şi sufletul lui suferea îngrozitor. Dumnezeu, înaintea Căruia nimic nu se poate ascunde, ştia de neprihănirea lui Lot, şi pentru că voia să distrugă cele cinci cetăţi a trimis doi îngeri ca să-l ia şi să-i spună: Pleacă, pentru că Dumnezeu vrea să distrugă pe aceşti oameni care sunt numai trup.

intr-adevăr, Sfânta Scriptură ne spune că strigătul păcatului Sodomei şi Gomorei urcase ca fumul până la tronul lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu Cel întreit în persoane spune: Strigarea Sodomei şi a Gomorei e mare şi păcatul lor cumplit de greu. Pogorî-Mă-voi, deci, să văd dacă faptele lor sunt cu adevărat aşa cum s-a suit până la Mine strigarea împotriva lor, iar de nu, să ştiu (Facere 20, 21). Dumnezeu Se va pogorî să vadă dacă oamenii păcătuiesc după mirosul urât al păcatului care a ajuns până sus. Oare Dumnezeu nu este pretutindeni? Există vreo făptură înaintea Lui pe care El să n-o vadă? Dacă nu, de ce-a zis: pogorî-Mă-voi, deci, să văd şi să ştiul El vroia prin aceasta să ne arate că nu trebuie să judecăm cu uşurinţă atunci când ajunge la noi ştirea unui fapt, a unui caz, anume greşeli din viaţa oamenilor. Desigur, Dumnezeu după aceea, după ce a descoperit „cu ochii Lui”, ca să ne exprimăm omeneşte, realitatea, S-a hotărât să-i ardă pe toţi cu foc şi pucioasă. Astfel, i-a dat pierzării, şi adeverirea acestui fapt este Marea Moartă, în josul Palestinei.

Acolo, pe locul unde erau cele cinci cetăţi care au fost acoperite de ape, s-a creat un mare lac care are în apa lui pucioasa (sulful) care a ars pe oameni. I se spune Marea Moartă pentru că în ea nu există nici o vietate. Chiar dacă se nimereşte vreo vietate din alte râuri sau din Iordan, aceasta moare pe loc. Acolo nu există viaţă deloc, în timp ce în alte lacuri viaţa se perpetuează.

Vă voi spune şi un alt exemplu foarte folositor din viaţa Sfântului Ioan postitorul, patriarh al Alexandriei. Acestui om i se dusese vestea că nu judecă pe nimeni, mai ales călugări sau clerici, pentru că o păţise odată şi învăţase bine lecţia de a nu judeca.

Iată ce i se întâmplase: odată, un călugăr a coborât în Alexandria şi a tras la un han „ca să ciugulească ceva”. La un moment dat, cum stătea acolo, a căzut la picioarele lui o femeie şi i-a zis: „Părinte, mântuieşte-mă în acest moment, căci dacă nu mă iei acum cu sfinţia ta să mă duci la o mănăstire, diavolul mă va câştiga din nou. In acest ceas m-am rupt de el şi, când te-am văzut, ceva mi-a zis în mine că este cel care mă va mântui. Salvează-mă, părinte!”

Călugărul s-a găsit într-o situaţie dificilă, cum putea s-o ia cu el şi s-o ducă la mănăstire? Ce va zice lumea când îl va vedea cu ea? S-a gândit însă că acest porumbel d-abia s-a desprins din gheara vulturului şi este plin de răni. Dacă-l alungă, din nou vulturul îl va prinde şi-l va sfâşia. Deci a preferat să se facă voia lui Dumnezeu.

Călugărul a luat-o împreună cu el, a căutat o mănăstire, a găsit-o, şi a aşezat-o acolo. Istoria a mărturisit că, după aceea, aceasta a devenit o călugăriţă îmbunătăţită şi săvârşea chiar şi minuni. Murmurul a început însă să crească şi peste tot s-a răspândit vestea că un călugăr este însoţit la drum de o femeie. Mulţi oameni au mers şi au spus şi patriarhului Ioan care, om fiind şi el, s-a lăsat influenţat de unul şi de altul şi s-a convins. Atunci a poruncit imediat diaconului să-l prindă pe călugăr şi să-l aducă le episcopie. Fără să-i asculte mărturisirea, l-a băgat în carceră şi a poruncit să-l biciuiască. Călugărul n-a protestat deloc, şi aceasta arată că era un om îmbunătăţit. Noaptea în somn, patriarhul l-a văzut pe călugăr şi l-a auzit spunându-i:

- Prea fericite, îţi place asta?

Şi golindu-şi spatele, i-a arătat rănile făcute de loviturile de bici. Imediat, patriarhul l-a trezit pe diacon şi i-a zis:

- Diacone, fugi şi adu-l pe călugăr sus. Când l-au adus, patriarhul i-a zis:

- Părinte, vreau să-ţi văd spinarea. Călugărul, făcând ascultare, şi-a scos hainele şi deodată Sfântul Ioan şi-a dat seama că acesta era eunuc, adică în afară de faptul că era un sfânt, nici firea nu-l ajuta să săvârşească acel păcat.

- Iertare, fiul meu, pentru ce ţi-am făcut! a zis Sfântul Ioan patriarhul.

Călugărul i-a răspuns:

- Prea Fericite, şi sfânt să fii, nu încetezi să fii om, şi ca om ai făcut o judecată greşită. Nu este nimic, dă-mi doar binecuvântarea ta.

Patriarhul şi-a cerut încă o dată iertare şi călugărul a plecat în pustiu, spre locul lui de nevoinţă.

După această întâmplare, Patriarhul a zis: „Nu voi mai judeca niciodată un călugăr, chiar să-l şi văd”. Şi s-a răspândit vestea că Sfântul Ioan nu judecă pe nimeni, mai ales pe cei sfinţiţi.

Acest lucru l-a aflat şi un pustnic pe nume Vitalie, care şi-a zis:

- Eu îl voi ispiti pe patriarh, să văd dacă judecă.

El a coborât în Alexandria şi se dădea drept omul cel mai desfrânat, având pe el rasă de călugăr. Ziua lucra în port, iar noaptea mergea la casele de pierzare. Acolo lua câte una dintre femeile păcătoase, îi dădea bani şi-i zicea:

- In seara asta să rămâi curată de păcat.

El îşi scotea iconiţa, o aşeza undeva şi începea să se roage cu metaniile, cu lacrimi şi mătănii toată noaptea. Femeile păcătoase vedeau acest lucru şi începeau să se pocăiască, îşi schimbau părerea despre el şi credeau în sfinţenia lui. După aceea, şedea şi le povăţuia: „Fiica mea, drumul pe care l-ai ales nu este cel bun. Nu te duci să te căsătoreşti în lege, să ai familie şi să faci copii, pentru că vine Judecata când vom da seama pentru toate? Aici te distrugi pe tine însuţi, templul lui Dumnezeu, iar mâine vei muri, căci toate sunt trecătoare”. Astfel, acestea se pocăiau una câte una şi-şi schimbau viaţa, unele căsătorindu-se, iar altele întrând la mănăstire. Şi aşa s-au folosit foarte mult.

In acelaşi timp, gurile rele vorbeau şi au început să spună Patriarhului:

- Adună-l de pe drumuri, căci acesta este călugărul cel mai rău din câţi s-au aflat. Uite ce face, ce lucrează şi prin el se batjocoreşte Biserica.

- Nu-l judecaţi pe acest călugăr, le-a răspuns Sfântul Ioan.

Astfel, monahul umbla când aici, când acolo, ca şi cum ar fi fost un astfel de om, şi continua lucrarea lui, câştigând sufletele. Le dădea canon să nu spună nimănui ceea ce se întâmpla cu adevărat, pentru că altfel vor primi pedeapsă de la Dumnezeu. Femeile plecau una câte una din aceste case ale pierzării, în tăcere, şi se întorceau cu pocăinţă către Dumnezeu.

intr-o zi, dimineaţa, a coborât chipurile ca să meargă la treaba lui, să cheltuiască banii cu desfrânatele, aşa cum se credea, şi s-a întâlnit cu un tânăr care i-a zis:

- Până când, călugăre blestemat, vei batjocori haina ta?

Şi i-a dat o palmă.

Sfântul Vitalie i-a răspuns:

- Sărmane om, va veni timpul când vei primi această palmă înapoi şi va auzi toată Alexandria.

Sfântul îşi făcuse o colibă mică, ascunsă în afara cetăţii şi nimeni nu ştia că el se fuga acolo. Şi mergea când la casele de desfrâu, când acolo. înţelegând că i se apropia sfârşitul, s-a dus la coliba lui mică, s-a aruncat la pământ, a încrucişat mâinile şi şi-a dat sufletul sfinţit în mâinile lui Dumnezeu.

Şi în timpul plecării lui la cele de sus, s-a auzit un zgomot, un ecou ca de lovitură de palmă în toată Alexandria, şi o voce care se adresa tânărului care îl pălmuise pe sfânt: „Sărmane tinere, primeşte palma pe care ţi-o trimite călugărul Vitalie”. Din acel moment tânărul s-a îndrăcit şi s-a întors în cetate şi striga:

- Vitalie este sfânt, el m-a pălmuit şi a săvârşit aceste minuni şi a mântuit pe aceste păcătoase. Astfel, s-a răspândit vestea despre sfinţenia lui pretutindeni şi oamenii care înainte îl judecau priveau invers lucrurile. Mai întâi, Vitalie s-a smerit şi s-a umilit, iar după aceea a fost slăvit de oameni pentru că demonizatul îi chema să-l urmeze şi i-a dus la coliba sfântului. Ajungând acolo, el a căzut la picioarele lui şi a cerut iertare şi milă. Vestea a ajuns până la Patriarh, care a mers acolo împreună cu clerul lui şi, când l-a văzut pe sfânt cu semnele sfinţeniei şi ale smereniei, a aflat de faptele lui care au ieşit la lumină şi l-a ascultat şi pe demonizat, a îngenuncheat, s-a închinat şi a zis celorlalţi preoţi şi poporului:

- Dacă v-aş fi ascultat şi aş fi dat crezare cuvintelor voastre, aş fi judecat pe acest mare Sfânt. De aceea, toţi preoţii care l-aţi judecat, timp de trei ani sunteţi opriţi de la Sfânta Liturghie şi de la celelalte slujbe, deoarece cu puţin de nu m-aţi atras şi pe mine.

O altă întâmplare asemănătoare este şi cea care urmează: o femeie de neam evreu a venit la un călugăr şi i-a cerut ajutor:

- Părinte, ajută-mă şi du-mă la o mănăstire ca să mă mântuiesc. Călugărul, mergând cu ea s-o ducă într-un loc, femeia sărmană a întâlnit pe drum un copil orfan care plângea şi l-a luat şi pe acesta cu ea. Impreună cu femeia şi cu copilul, călugărul a mers la o mănăstire. Mai târziu femeia s-a sfinţit, iar copilul a devenit omul lui Dumnezeu. Lumea a început bârfele, anume că monahul avea copilul cu acea femeie, dar el n-a dat nici o importanţă şi s-a întors la schit. Inainte de apleca din viaţă, el a mers din cetate în cetate şi a ajuns în vecinătatea locului unde ieşiseră aceste cuvinte despre el, şi toţi au alergat ca să-l vadă, de curiozitate, şi le-a zis:

- Vă rog să-mi aduceţi puţini cărbuni ca să tămâiem. Şi au adus cărbunii şi el a întins mâna şi le-a zis:

- Puneţi-i aici, în mâna’ mea. Şi au pus cărbunii aprinşi în mâna lui şi tămâia, şi a început să-i tămâieze pe oameni, fără ca mâna lui să ardă, şi le-a zis:

- Oameni buni, aşa cum cărbunii n-au ars mâna mea, nici dorinţa trupului nu mi-a pârjolit niciodată sufletul şi trupul.

Acest fapt i-a făcut pe toţi să se pocăiască şi să-şi ceară iertare, şi după aceea monahul i-a îmbrăţişat şi a plecat. Ei nu mai aveau nevoie de filosofii şi predici.
Gândiţi-vă cât de folositoare sunt aceste exemple! Sfintele Evanghelii, învăţăturilor apostolilor, ale sfinţilor, episcopilor, preoţilor, propovăduitorilor ne poruncesc: „Nu judecaţi”. Osândirea este un păcat înfricoşător, să nu credeţi că este mic, căci Hristos ne-a spus: Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi (...), căci cu măsura cu care măsuraţi, cu aceea vi se va măsura (Matei 7, 2).

Dumnezeu-Tatăl a dat judecata Fiului, El judecă lumea, şi omul vine cu de la sine putere şi Ii ia locul. Hristos, Fiul lui Dumnezeu, n-a judecat-o pe desfrânată, în timp ce noi o facem. Acela a acoperit-o, a iertat-o, a binecuvântat-o, noi însă scoatem atât de uşor din gură cuvinte de osândă când vedem ceva, fără să cercetăm deloc.

Un om sfânt, bătrânul meu, îmi spunea: „Fiul meu, cel care nu judecă pe fratele lui are chipul omului mântuit”. Adică, lipsa judecăţii este dovada şi trăsătura unui om mântuit, neprihănit şi pregătit pentru împărăţia lui Dumnezeu. El îşi stăpâneşte bine limba şi aceasta înseamnă că este stăpân pe sine şi face voia lui Dumnezeu. Care este, însă, rădăcina osândirii şi de unde porneşte? Sfântul Apostol Pavel ne spune că ea plecă din mândrie şi egoism, este păcatul ce grabnic ne împresoară (Evrei 12, 1). In orice situaţie, în orice moment ne-am găsi, dacă gura vorbeşte şi cugetul lucrează, iar noi devenim foarte întinaţi. Ii judecăm pe ceilalţi din cauza egoismului nostru mare, pentru că dacă eu mă consider pe mine bolnav, voi putea să vorbesc despre celălalt bolnav şi să-l osândesc ca pe unul cu neluare aminte? Să luăm exemplu practic din spitale, căci toţi am mers acolo, sau ca bolnavi, sau ca vizitatori. Cei care v-aţi internat aţi auzit vreodată pe vreun tovarăş de suferinţă să vă judece pentru că sunteţi bolnavi? Nimeni nu vorbeşte, nu se gândeşte, nu judecă pe unul că este bolnav de ochi, iar altul de spate ş.a., pentru că toţi suferă şi se compătimesc unii pe alţi. Unuia îi este milă de celălalt şi n-auzi că-l osândeşte pentru boala lui.

In afara spitalului însă toţi vorbim, osândim pe fratele nostru, ne considerăm pe noi înşine mai presus de ceilalţi şi nu greşim niciodată. Astfel, tu vezi paiul din ochiul fratelui tău, iar la bârna din ochiul tău nu iei seama.

Mântuirea este un lucru foarte serios, dar, totodată, şi ceva foarte simplu, pentru că prin lucrurile simple ne mântuim. Spun că este serios, .pentru că dacă nu luăm aminte şi nu ne îngrijim de sufletul nostru, ne vom chinui veşnic, iar mintea noastră nu poate să priceapă, cu lucrarea ei, sensul veşniciei. Aici, când suntem bolnavi şi suferim, alergăm la medici, la calmante şi încercăm cu orice chip să ne izbăvim. De multe ori, bolile îndelungate ne „sfredelesc” mintea cu gândul sinuciderii, cu toate că ştim că slăbiciunea acesta este ceva care se va încheia într-o zi. Ne-am gândit oare că putem să mergem în iad veşnic împreună cu diavolii? Să ştiţi că dacă am vedea un diavol, n-am mai putea să trăim. De aceea, Dumnezeu nici nu îngăduie vreodată omului să-l vadă cu ochii trupeşti, pentru că, instantaneu, inima ne-ar sta pe loc, de frică. Dar atunci, cum vom fi în întuneric, în chinuri, împreună cu ei? Este înspăimântător! Şi din neglijenţă, din neluare amine, din uitare putem s-o păţim. De aceea, subiectul este foarte serios şi trebuie zi şi ’ noapte să ne rugăm, să îngenunchem, să plângem, să-L rugăm pe Dumnezeu să ne lumineze. Să ne trezească mintea şi sufletul, şi să ne dăm seama de răul pe care l-am făcut, ca să ne tânguim aici, şi să plângem acum păcatele noastre.

Deci să ne pregătim să înfruntăm moartea, fără ca conştiinţa să ne osândească dur, pentru că iar vom cădea în greşeli. Nu vom fi ca porumbeii albi, şi aceste păcate vor fi cele care ne vor trage la fund. Dacă vom avea drept contragreutate, în celălalt taler al balanţei, faptele bune, atunci păcatele mici vor fi depăşite, pentru că pe celelalte grele le-am curăţit deja prin Taina Sfintei Spovedanii, şi au dispărut. Au rămas acelea pe care le poate avea şi un om Sfânt. Şi un gând şi o stare de mânie înseamnă păcat, dar „din amăgire nu se va ridica sfinţenia omului”. Adică, există păcate atât de uşoare care nu afectează sfinţenia uni om, ci pur şi simplu sunt îngăduite de Dumnezeu ca să-l ţină în stare de smerenie. Aceasta, pentru că nici o virtute nu se încheie cu desăvârşirea, şi la fel pocăinţa. Toate sunt nedesăvârşite, deschise, pentru că suntem oameni şi-n orice moment este posibil să cădem. Aşadar, fiilor, unde vedeţi că ceva şchiopătează, că nu merge bine, administraţi medicamentul 'pentru vindecare, adică rugăciunea în genunchi şi cererea cu lacrimi: „Doamne, ajută-mă, îndreaptă-mă, în acest lucru, în celălalt...”. Această stare ne va ajuta să nu adăugăm păcate şi greşeli de moarte şi să ne asigurăm sufletul păstrându-l sănătos, curat şi pregătit pentru viaţa de veci. Amin.

Staretul Efrem Filotheitul

Fragment din cartea "Ne vorbeste Staretul Efrem Filotheitul. Mestesugul mantuirii", Editura Egumenita

Cumpara cartea "Ne vorbeste Staretul Efrem Filotheitul. Mestesugul mantuirii"

 

Pe aceeaşi temă

20 Ianuarie 2021

Vizualizari: 351

Voteaza:

Cel dintai dintre voi fara de pacat sa arunce cu piatra 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

iertarea iubirea

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE