Mintea, fiind pururi în mişcare, are nevoie propriu-zis de un obiect cu care să se ocupe fără sfârşit. Acest obiect trebuie să fie el însuşi nesfârşit, nehotărnicit. Ca atare, el trebuie să fie acel Unul care are în El totul. Căci dacă ar fi unul dintre multe, n-ar putea fi nemărginit. In acest caz mintea ar trebui să treacă veşnic de la unul la altul şi niciodată nu şi-ar găsi un obiect pe măsura mişcării ei nehotărnicite. Deci niciodată nu s-ar putea odihni cu mişcarea ei nesfârşită în Cel nesfârşit. Desigur, între odihnă şi mişcarea nesfârşită pare o contradicţie. Dar acestea se împacă atunci când mintea pătrunde în Cel nesfârşit. Atunci ea a ajuns şi în mişcarea ei nehotărnicită, şi în odihna ei.

Nesfârşirea mişcării şi-a găsit nesfârşitul de la care nu mai trebuie să treacă la altceva; în El şi-a găsit odihna. A ajuns în acea mişcare stabilă, sau stabilitate mobilă, de care a vorbit Sfântul Grigorie de Nyssa. Acest „obiect" nu mai e obiect propriu-zis. Căci obiectul e posedat de înţelegere, deci e limitat. „Obiectul" infinit al minţii e subiect: e Subiectul suprem dumnezeiesc. In general, un subiect e înţeles cu adevărat de un alt subiect; numai între ele se realizează o înţelegere. Pentru că numai prin subiectul celălalt se înţelege un subiect pe sine însuşi, fiind ajutat de acela să se înţeleagă. Obiectul nu poate fi înţeles prin el însuşi. (Filocalia 8, nota 722, p.400)

E aceeaşi întemeiere foarte convingătoare a necesităţii tăcerii în clipele când mintea se simte într-o relaţie nemijlocită cu Dumnezeu ca Persoană. Unitatea simplă, dar vie şi indefinit de bogată a oricărei persoane se ascunde când omul iese din vraja experienţei ei directe, susţinută de reciproca atenţie a celor doi. Cuvântul destramă vraja, destramă realitatea cea mai esenţială, sau trăirea în ea, ca în basmele unde voinţa de a comunica altora în cuvinte taina persoanei iubite o face pe aceea să plece definitiv. Dar atunci se naşte întrebarea: în ce mai constă importanţa cuvântului?

Cuvântul rostit este introducere la Cuvântul-Persoană. Se poate vorbi până se ajunge la experienţa nemijlocită a persoanei, la comuniunea directă cu ea. Dar odată ajunşi acolo trebuie să tăcem. Trebuie să experiem Cuvântul-Persoană în plinătatea lui prin tăcerea în care persoana noastră întreagă prinde, ca un cuvânt atotcuprinzător, persona cealaltă. Mulţimea de cuvinte ne ţine într-o lume de coji fără viaţă, într-o aparentă realitate. Realitatea esenţială este persoana. Dar în persoana noastră trăim numai chipul, chipul cel mai esenţial al realităţii plenare şi ultime care este Persoana dumnezeiască, mai bine zis comuniunea treimică de persoane. (Filocalia 8, nota 868, p.492)

Numai călăuzită de Duhul lui Dumnezeu, unit cu Cuvântul, mintea nu se umple de idei greşite sau de năluciri cu privire la înţelesul lor. Căci Cuvântul lui Dumnezeu este totodată Raţiunea adevărată şi supremă. Câte erezii nu s-au născut prin interpretarea subiectivă a Scripturii şi câte explicări necreştine nu s-au dat lumii? Ca şi Sfântul Maxim Mărturisitorul, Calist Catafigyotul vede atât în creaţie cât şi în Scriptură raţiunile şi înţelesurile aceluiaşi Cuvânt al lui Dumnezeu, sau ale aceleaşi unice şi supreme Raţiuni. In lucrurile lumii şi în faptele şi învăţăturile Scripturii ni se adresează cuvintele aceluiaşi unic Cuvânt personal; prin raţiunile lor se vede aceeaşi unică Raţiune.

Dar numai Duhul cel unit cu Cuvântul ne ajută să vedem raţiunile zidirii şi Scripturii ca raţiuni ale aceluiaşi Cuvânt personal sau Raţiuni ipostatice; adică raţiunea noastră personală, făcută după chipul Raţiunii personale supreme, poate judeca drept, în conformitate cu Raţiunea supremă, şi poate sesiza lucrurile şi învăţăturile Scripturii ca cuvinte reale ale Cuvântului personal numai pentru că Duhul Sfânt, ca Duh personal, întăreşte caracterul nostru personal, întărind în noi conştiinţa că ne aflăm, prin creaţiune şi Scriptură, într-o relaţie cu Persoana supremă a Cuvântului.

Vistieria dinăuntrul nostru sunt Duhul şi Cuvântul lui Dumnezeu, primiţi la Botez (vezi Marcul Ascetul, Despre Botez, în Filocalia Românească 1), dar pe Ei îi aflăm prin împrospătarea dialogului nostru cu Cuvântul în Duhul prin rugăciune. (Filocalia 8, nota 893-894, p.509-510)

Am mai spus şi mai înainte că lucrarea Duhului atrage mintea la sine. Acum adaug că lucrarea Duhului se va uni cu mintea atât de mult încât se vor face un duh şi că mintea ajutată de har vine de la sine la contemplare. De la sine înseamnă că lucrarea harului care s-a unit cu mintea nu opreşte mişcarea spontană a minţii, ci o întăreşte. Dar o întăreşte spre vederea lui Dumnezeu. Spontaneitatea întărită a minţii înseamnă întărirea caracterului personal al omului. Persoana omului se întâlneşte în lucrarea sa în care s-a întipărit şi pe care a întărit-o lucrarea Duhului, cu Duhul însuşi. Omul îşi însuşeşte lucrarea Duhului, Duhul îşi face proprie lucrarea omului, încât lucrează împreună ca un fel de unitate bipersonală. Lucrarea e una, dar teandrică, unitatea lucrătoare e una, dar bipersonală. Fiecare persoană şi lucrare este interpreta celeilalte. Prin persoana umană lucrează Persoana Duhului, dar fără ca persoana umană să înceteze a lucra. Dimpotrivă, e făcută mai lucrătoare, dar lucrează lucrând totodată Duhul prin ea, în lucrarea ei. (Filocalia 8, nota 895, p.510)

Duhul garantează obiectivitatea vederii minţii, sau a înţelegerii drepte a raţiunilor lumii şi ale Scripturii şi deci şi dreapta teologhisire sau cuvântare cu Dumnezeu. Căci el ţine mintea pe linia dreptei judecăţi, fiind unit cu Cuvântul sau cu Raţiunea supremă şi întărind pe văzător în calitatea lui adevărată de persoană. Contemplarea se face în tăcere. Dar după aceea, ceea ce este contemplat este comunicat altora prin teologhisire sau cuvântare de Dumnezeu. (Filocalia 8, nota 897, p.511)

Din sute şi mii de note referitoare la tema noastră scrise de Părintele Dumitru Stăniloae (1903-1993) am reţinut numai câteva cu caracter ilustrativ. Sunt note la lucrarea lui Calist Catafygiotul, Despre unirea dumnezeiască şi viaţa contemplativă, tradusă de Părintele Stăniloae şi publicată în Filocalia 8, Bucureşti, 1979, p.397-527.

Părintele Dumitru Stăniloae
Erminia Duhului, Editura Bizantina

Cumpara cartea "Erminia Duhului"

 

• Parintele Dumitru Staniloae
  Publicat in : Religie