Convorbirea a noua

Convorbirea a noua Mareste imaginea.

Indeobşte noi ne gândim la nemurirea sufletului omenesc şi la moartea lui. Dar nu prea acordam atenţie unui fapt pe care l-am subliniat deja şi asupra căruia am insistat, şi anume ca omul, în integritatea sa, este alcătuit din suflet şi din trup. Omul nu este doar un suflet prins captiv intr-un trup. Aşa se face că, dacă vorbim despre destinul unui om după moartea sa, neapărat trebuie să ne amintim că nu se poate să nu ţinem cont de două lucruri: pe de o parte de sufletul său, iar pe de altă parte de trupul său. Despre trup, dacă îl înţelegem deosebit de omul întreg de odinioară, care se arăta ca părând că nu e nimic alta decât un trup, deci cu privire la trupul separat de suflet putem spune, de bună seamă, că, într-un alt sens, şi acesta este nemuritor.

Pentru că, în ceea ce priveşte omul, de murit moare ceea ce alcătuieşte trupul. Dar, în ceea ce priveşte trupul, acesta nu dispare pur şi simplu. Putem vorbi despre moartea omului, putem spune că trupul şi sufletul s-au despărţit, putem vedea cum trupul se descompune treptat până ce ajunge să nu mai fie un trup omenesc propriu-zis, dar deocamdată nimic din trupul său nu a dispărut încă. Iar lucrul acesta este de ţinut minte, pentru că este foarte relevant pentru ceea ce ţine de starea materiei şi pentru destinul ei veşnic. Prin taina morţii, sufletul şi trupul sunt separate, iar omul întreg încetează de a mai fi întreg, complet. Am insistat până acum asupra faptului că trupul nu se dezintegrează pur şi simplu, că el nu încetează dintr-odată de a mai fi.

Acum trebuie să subliniem şi ceva cu privire la suflet. Sufletul nu se pomeneşte nici el dintr-odată liber, aşa, pur şi simplu, eliberat de trup - ci el este, mai degrabă, lipsit de trup.

Oricât am vorbi despre moarte ca eliberare, oricât am repeta împreună cu Sfântul Apostol Pavel: „Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia?” - oricât am mărturisi că moartea este pentru noi un câştig, de vreme ce, atâta timp cât suntem în trup, suntem într-un fel despărţiţi de Hristos, orice am spune despre moarte pentru a o prezenta ca pe un eveniment pozitiv, pentru a arăta ce efecte creatoare are moartea asupra destinului nostru, tot trebuie să ne amintim că, de fapt, nici una dintre cele două părţi ale omului întreg nu-şi află împlinirea prin taina morţii. Astfel, nu se poate ca moartea să fie înţeleasă, în contextul gândirii şi al experienţei biblice, ca fiind limita ultimă, ultimul eveniment al destinului nostru. Lumea nu se îndreaptă spre un timp când suflete fără de trup se vor bucura într-o lume dumnezeiască.

Când vorbim despre destinul sufletului după moartea omului ca întreg, trebuie să ţinem cont de faptul că aceasta se caracterizează, până la un punct, printr-o carenţă a deplinătăţii, iar lucrul acesta este valabil chiar si în ceea ce-i priveşte pe sfinţii lui Dumnezeu. Iar când sfinţii lui Dumnezeu vorbesc despre moarte ca despre calea care se deschide pentru ei, ca să fie mai aproape de Dumnezeu, de Creatorul lor, ei se referă la moarte ca la un eveniment tragic, care nu poate fi evitat şi care, în sine, rămâne tragic şi neîmplinit. Împlinirea destinului omenesc se află mult dincolo de moarte, mult dincolo de judecată; ea este de aflat în învierea cu trupul. Iar dacă vă aduceţi aminte de Crezul apostolic, care se rosteşte în marea majoritate a bisericilor din Apus, cu siguranţă o să vă reamintiţi că nu se vorbeşte în el despre destinul veşnic al sufletului, ci se mărturiseşte credinţa noastră creştinească în învierea trupurilor. Aceasta este biruinţa lui Dumnezeu, acesta este triumful final al vieţii. Până ce nu am împlinit, până ce nu am dobândit aceasta, ceva lipseşte, ceva rămâne nedesăvârşit.

De bună seamă, am putea să ne întrebăm: Ce sens are să ne mutam dintr-o stare de nedesăvârşire, în altă stare de nedesăvârşire? Daca vă întoarceţi cu gândul la una dintre primele noastre convorbiri, cred că vă veţi aminti că motivul pentru care Dumnezeu l-a oprit pe om să mai mănânce din roadele pomului vieţii este căderea omului, cădere ce s-a făcut pricinuitoare de moarte, cădere ce constă în primul rând în indepărtarea omului de Dumnezeu, în dezintegrarea fiinţei umane, în alterarea armoniei şi a integrităţii sale; si vă veţi mai aminti că decizia lui Dumnezeu are drept scop întreruperea acestei situaţii tragice şi monstruoase, stoparea ei, astfel încât ea să nu devină veşnică.

Moartea vine să întrerupă acest cerc vicios al existentei, doar că si ea, moartea, trebuie să fie depăşită. Iar Scriptura ne învaţă că moartea este cel de pe urmă duşman pe care Hristos, Hristos-Dumnezeu, îl va birui. Astfel, când vorbim despre moarte, trebuie să ţinem cont de faptul că acum integritatea omului este perturbată, astfel încât el se prezintă ca suflet şi trup, ambele existând permanent, dar în categorii diferite: trupul, odată despărţit de suflet, se întoarce şi redevine materie, fără însă a dispărea din existenţa acestei lumi; iar sufletul, smuls afară din trupul său, intră intr-o altă rânduială, unde fie îşi lucrează mai departe mântuirea, fie tragismul stării sale devine din ce în ce mai întunecat.

Vom reveni să discutăm mai în amănunt despre trup când vom vorbi despre învierea trupurilor. Dar ce se întâmplă cu sufletul?

Potrivit învăţăturii ortodoxe de credinţă, după experienţele şi mărturiile trăitorilor mistici, creştinii ortodocşi se roagă pentru cei răposaţi, cu precădere în decursul primelor trei zile după moarte, apoi în cea de a noua zi, pe urmă după patruzeci de zile. De oriunde am începe să socotim sorocul acestor rugăciuni, ai acestor evenimente care sunt doar parţial sub vremi, rezultatul este oricum nepotrivit; cu toate acestea, în soroacele menţionate şi în rugăciunile rânduite sunt câteva noţiuni pline de semnificaţie.

Iar prima dintre aceste noţiuni este următoarea: ne rugăm în decursul primelor trei zile cu o anume căldură, cu intensitate, cu grijă faţă de sufletul celui răposat, pentru că noi credem că despărţirea sufletului de trup este un eveniment tragic, un eveniment asemănător cu despărţirea a doi buni prieteni. Trupul şi sufletul au împărtăşit, în viaţa aceasta pământească, un destin comun; toate impresiile care au format sufletul au fost percepute prin intermediul trupului.

Trupul a fost cel ce a văzut, a mirosit, a gustat, a atins. Trupul a primit impresiile, care ulterior s-au transformat în emoţii. In acelaşi timp, trupul a fost şi un fel de unealtă a sufletului, pentru că prin intermediul trupului săvârşeşte omul binele şi răul deopotrivă. Şi iată, acum, trupul şi sufletul despărţite unul de celălalt. Destinul lor este unul, iar despărţirea aceasta desface acest destin.

Putini sunt aceia care au izbutit să ducă o viaţă duhovniceasca deplină si atât eie prohmdă, încât să se h făcut încă de aici cetăţeni ai Raiului. Aşa se face că mai tot sufletul omenesc, odată intrat in rânduiala aceasta nouă, se confruntă cu realităţi întru totul noi - unele aducătoare de pace, iar altele, de spaimă şi de cutremur.

Imi aduc aminte că am citit despre experienţa unui om cu viată îmbunătăţită, care a fost de fată la moartea unei bătrâne. Din punct de vedere social, luându-ne după ceea ce căutăm de cele mai multe ori in viaţa aceasta, se putea spune că răposata fusese o femeie de succes, dar trăise adeseori adevărate spaime lăuntrice. Acum zăcea acolo, muribundă, şi, pe măsură ce rugăciunea celui de lângă ea devenea mai profundă şi unea cele două suflete - al celui ce se ruga şi al celei ce murea omul care se ruga începu dintr-odată să aibă o serie de viziuni: mai întâi o zări pe bătrână învârtoşată, neînduplecată, hotărâtă să trăiască, nu-şi dădea seama că moartea era atât de aproape; apoi, bătrâna devenind din ce în ce mai conştientă că viaţa i se scurge inevitabil; în fine, aceeaşi bătrână căznindu-se din răsputeri, înfricoşată, luptând pentru viaţa ei.

Şi lupta aceasta fuse lungă, dar, pe măsură ce se lupta, trupul ei devenea din ce în ce mai slab, lumea din jur se făcea din ce în ce mai mică şi mai înceţoşată, pentru că bătrana nu mai putea să perceapă; iar sufletul ei începu să descopere încetul cu încetul lumea nevăzută, care pana atunci îi fusese ecranată de intruziunea violentă a vizibilului, de-a lungul anilor ei de viaţă. Aşa începu să descopere tot mai limpede nevăzutul: mai întâi prin intermediul lucrurilor mici, nebăgate în seamă, şi deci, mai aproape de cele văzute; apoi, printr-o vedere a lumii întunecate, a lumii păcatului şi a răului, cu toate puterile acestuia, o lume a terorii care îşi aroga dreptul de a-l poseda pe cel ce o putea percepe atât de direct, pentru că multe dintre cele ale lumii acesteia se găseau deja în sufletul omului.

Pe urmă, treptat, pe măsură ce moartea câştiga teren, pe măsură ce trupul devenea tot mai lipsit de vlagă, pe măsură ce percepţia celor din afară se tot înceţoşa, veniră si viziunile unor realitaţi mai adânci, mai luminoase, mai dumnezeieşti - îngerii Domnului si realităţile cele cereşti. Şi, în toată această vreme, spaimele şi nădejdea îi frământau sufletul. Spaime de cele deja văzute, de cele ce se înrudeau cu sufletul păcătos, dar şi nădejde, pentru că, de bună seamă, vederea acelei lumini si a frumuseţilor veşnice nu ar fi fost dăruită de nu ar fi fost şi vreo nădejde întru obândirea acelor bunătăţi. Atunci surveni moartea.

Această descoperire a unei noi lumi, de care sufletul are parte în timp ce moare, continuă de-a lungul primelor zile de după moartea omenească. Un alt mistic, care a trăit în secolul al Vl-lea, spunea câ sufletul, cât încă este prin preajma acestei lumi, primeşte îngăduinţa de a-şi aduna amintiri şi impresii de pretutindeni, de prin toate colţurile pământului, de pe oriunde a fost el, astfel încât să se poată înfăţişa la judecată cu tot trecutul său.

De aceea ne rugăm cu stăruinţă pentru sufletul celui răposat, în decursul acestor trei zile, pentru că nu este decât o singură cale prin care putem străbate spre lumea lui Dumnezeu, şi anume prin rugăciune, prin rugăciunea săvârşită cu dragoste, cu milostivire, cu simţul comuniunii - pentru că în Dumnezeu nu este moarte, ci întru El toţi suntem vii, cu toţii ţinem de viaţa cea veşnică. După scurgerea acestor trei zile, aproape identic cu cele deja relatate mai înainte, sufletul este adus pentru prima oară înaintea lui Dumnezeu, pentru a aduce slavă şi închinare şi ca să conştientizeze întru totul că lumea de aici, plină de iluzii şi de amăgiri, nu este, ea, lumea cea adevărată, ci este o lume supusă prinţului minciunii; lumea păcatului nu este lumea reala, ci este o lume aflată sub stăpânirea morţii şi, ca atare, o lume sortită dispariţiei.

De asemenea, sufletul mai conştientizează că alte lucruri, alte noţiuni, care în viata aceasta nu au avut o însemnătate prea mare pentru cel răposat, sunt singurele care există, singurele care rămân valabile.

Apoi, în perioada dintre cea de a treia şi cea de a noua zi, sufletul cunoaşte urmările păcatului, mai precis, cunoaşte moartea şi iadul, pentru ca aceasta este ceea ce produce păcatul: moarte şi iad. Păcatul, ca act de alegere şi săvârşit in virtutea unei libertăţi folosite în mod distructiv, este începutul iadului.

Sufletul are parte de experienţa de a se vedea despărţit de singura lume cu adevărat reală şi de a fi întemeiat cu totul în lumea de care sufletul acela ţine personal, o lume alcătuită din toate lucrurile pe care sufletul şi le-a agonisit, tragic, monstruos, din lumea aceasta.

După care vine din nou o vedere a lui Dumnezeu şi, odată cu aceasta, o nouă experienţă, dar acum este vorba despre o experienţă a sfinţeniei, a vieţii, a unei lumi aflate la marginea unei lumi dumnezeieşti. Aceasta este o experienţă parţial lăuntrică, pentru că nu este om viu care să fie intru totul rău şi supus păcatului - dar ea rămâne o experienţă a ceva de neatins, a lui „s-ar fi putut să fie”.

In Fraţii Karamazov a lui Dostoievski este un scurt capitol despre iad, unde se spune că iadul poate fi rezumat, pe scurt, prin cuvintele: „de-acum e prea târziu” De-acum e prea târziu să mai iubeşti, pentru că toţi oamenii sunt iubiţi şi deci iubirea ta nu mai este de vreun folos; e prea târziu să fii milostiv, pentru că Domnul cel Atotmilostiv îşi revarsă mila Sa asupra tuturor celor ce au trebuinţă de milostivire. De-acum e prea târziu să mai lucrezi virtutea, pentru că virtutea, milostenia, iubirea trebuie deprinse şi împlinite intr-o lume care depinde de milostenia omenească, de dragostea omenească, într-o lume în care a iubi şi a fi milostiv sunt fapte de credinţă, într-o lume în care aceste fapte de credinţă biruiesc amăgirile pe care diavolul le ţese în jurul legilor sale. De-acum e prea târziu, fiindcă de-aici înainte totul este dat pe faţă; e prea târziu să mai crezi, pentru că de-acum toată credinţa s-a împlinit.

In Sfânta Scriptură găsim mai multe fragmente în care se vorbeşte despre Judecată. Cele pe care le-am prezentat până acum sunt doar ca o pregătire a sufletului pentru judecata aceasta, o pregătire menită a face astfel încât judecata să fie nu doar înţeleasă ca fiind dreaptă din partea lui Dumnezeu, ci şi ca ea să fie acceptată de sufletul omului. Vederea răului şi a binelui, vederea de sine, vederea legii celei veşnice şi a destinului, Judecata particulară a sufletului celui răposat şi Judecata de Apoi, cea de Ia sfârşitul veacurilor, toate acestea au fost prevestite de proroci, au fost dezvăluite şi confirmate de Hristos, au fost propovăduite de Apostoli. După cuvintele Sfântului Apostol Pavel, judecata este unul dintre telurile credinţei creştine.

Cu totii vom avea de trecut prin judecată, iar judecătorul va fi Hristos Domnul. Şi cu toţii vom fi judecaţi, toate neamurile, cei mici şi cei mari, cei drepţi şi cei nedrepţi, cei vii şi cei adormiţi.

Toţi oamenii vor veni la judecată, mai puţin aceia care, în decursul acestei vieţi pământeşti, au depăşit măsurile legii şi ale judecăţii şi au ajuns la măsura harului şi a iubirii. Poate fi judecata aceasta dreaptă? Pe ce bază va fi ea tăcută? Oare vom fi cu toţii judecaţi după măsurile Evangheliei, pe care atât de mulţi oameni nici măcar nu le cunosc? Sunt oare mai multe teluri de judecată în înţelepciunea lui Dumnezeu? La Sfântul Apostol Pavel, la dumnezeiescul Ioan, la Sfântul Iacov aflăm răspunsuri la toate întrebările acestea.

In capitolul al doilea din Epistola către romani, versetele 12, 14, 15, citim următoarele: „Câţi, deci, fără lege, au păcătuit, fară lege vor şi pieri; iar câţi au păcătuit în lege, prin lege vor fi judecaţi” ... „Căci, când păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii, aceştia, neavând lege, îşi sunt loruşi lege” ... „Ceea ce arată fapta legii scrise în inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau îi şi apără...”

Iată deci o primă apropiere de un posibil răspuns: păgânii, cei ce nu au cunoştinţă nici de legea Vechiului Testament, nici de cea a Noului Testament, vor fi judecaţi după legea lui Dumnezeu, tainic întipărită în fiecare suflet de om. Legea aceasta a lui Dumnezeu poate fi exprimată prin credinţa noastră biblică în faptul că între Dumnezeu şi om există o relaţie de asemănare si că omul a fose plămădit după chipul lui Dumnezeu.

Cu mult înaintea primului legământ încheiat între Dumnezeu si om - cel dintâi legământ din Vechiul Testament, între Dumnezeu şi Avraam - au mai fost câteva legăminte care uneau pe Dumnezeu şi făpturile Sale. Cel dintâi legământ, numit şi „adamic”, reprezintă legătura dintre Dumnezeu şi om, pentru că Dumnezeu Creatorul l-a făcut pe om astfel încât acesta să fie capabil să-L cunoască pe El, mai precis să-I cunoască voia şi să o împlinească. Ulterior au mai apărut şi alte legăminte, dar acesta este legământul de bază, pentru că el presupune atât abilitatea omului de a cunoaşte voia lui Dumnezeu în inima sa şi în conştiinţa proprie, cât şi capacitatea omului de a cunoaşte voia lui Dumnezeu observând lumea creată.

Acestea două reprezintă bazele cunoaşterii lui Dumnezeu şi ale credinţei de care aveau parte oamenii înainte de legământul cel dintâi. Cei aflaţi sub legea Vechiului Testament, aşa după cum arată Sfântul Apostol Pavel în versetele pe care le-am citat mai sus, vor fi judecaţi după lege, după legea lui Moise, iar creştinii vor fi judecaţi după Evanghelie.

Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, in capitolul al doisprezecelea al Evanghelici sale,versetul 48, spune: „Cine Mă nesocoteste pe Mine şi nu primeşte cuvintele Mele are judecător ca să-l judece: cuvântul pe care l-am spus, acela îl va judeca în ziua cea de apoi.”

Cuvântul Domnului Iisus Hristos, acesta va sta înaintea noastră şi ne va judeca. Evanghelia ne învaţă că Hristos nu a venit în lume pentru ca să judece lumea, ci pentru ca să o mântuiască. Dar, în acelaşi timp, putem spune despre El la fel după cum aflăm în Vechiul Testament cu privire la Noe, că dreptatea lui a fost deopotrivă mântuire pentru unii şi osândă pentru alţii. Dat fiind faptul că prin El am cunoscut lumina, cei ce prefer întunericul vor cădea; de asemenea, dat fiind faptul că prin El ni s-a descoperit adevărul, cei ce aleg amăgirea şi stăpânirea amăgitorului vor cădea; cum prin El avem parte de iubirea desăvârşită a lui Dumnezeu, cei ce aleg să se pună împotriva iubirii cad.

Insă El este izbăvirea noastră, pentru că, în afară de El, mântuire nu este. Vom reveni asupra acestor lucruri mai în amănunt. Cuvântul lui Hristos, aşadar, ne va fi nouă spre judecată. Dar cum trebuie să înţelegem aceasta? Să fie oare că vom fi pur şi simplu confruntaţi cu diverse porunci sau pilde sau sfaturi sau îndemnuri ale lui Hristos şi că vom fi judecaţi în funcţie de cum le vom fi împlinit sau nu? Ori va fi altfel? Vă aduceţi aminte, probabil, de cuvântul Sfântului Apostol Iacov, care spune: „Pentru că cine va păzi toată legea, dar va greşi într-o singură poruncă, s-a făcut vinovat fată de toate poruncile” că, dacă încălcăm o singură poruncă, am încălcat legea şi deci suntem răspunzători pentru aceasta la tel după cum se poate spune despre cineva că, dacă a trecut un rău peste un pod sau peste altul şi a ajuns în cealaltă parte, unul ca acesta oricum nu se mai află în Pământul Făgăduinţei, ci a trecut intr-un ţinut al sclaviei şi al trădării.

Dar mai este un alt fragment, în care Domnul Hristos, înainte sau în timp ce spală picioarele ucenicilor Săi, spune: „Acum voi sunteţi curaţi, pentru cuvântul pe care vi le-am spus” Nu este vorba despre nici o putere magică legată de cuvântul acesta, ci este vorba despre o putere profund umană. Cuvântul nu judecă, nu este cuvântul unei legi exterioare, pentru că legea Noului Testament nu este un criteriu extern. Tot aşa, cuvântul nu ne izbăveşte, nici nu ne judecă mecanic, ca printr-o magie. Cuvântul ne izbăveşte şi ne judecă, pentru că prin cuvântul lui Hristos noi avem parte de descoperirea obiectivă, limpede şi clară, nu doar a voii lui Dumnezeu, ci si a firii celei adevărate a omului.

Dacă ii întoarcem spatele lui Dumnezeu şi îi refuzăm poruncile, noi, de fapt, refuzăm integritatea fiinţei noastre umane, ne refuzăm propria fire, ca oameni.

Mitropolitul Antonie

Fragment din cartea "Despre lucrurile de pe urma", Editura Sophia

Cumpara cartea "Despre lucrurile de pe urma"

Pe aceeaşi temă

14 Ianuarie 2021

Vizualizari: 466

Voteaza:

Convorbirea a noua 5.00 / 5 din 1 voturi.

Cuvinte cheie:

sfaturi duhovnicesti

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE