Creştinul desăvârşit are o lumină interioară care arată toate ascunzişurile inimii lui, ajutându-l să-şi cunoască starea sufletului pentru desăvârşirea continuă. Aceasta este chibzuinţă duhovnicească ce testează conformitatea cu poruncile divine şi probează curăţia gândurilor, a dorinţelor, a înclinaţiilor şi a acţiunilor şi dă o direcţie cât mai bună în viaţa creştinului. Cu ajutorul acestei lumini, creştinul vede şi ştie dacă, pe lângă cele duhovniceşti, în el se adună şi cele trupeşti sau nu, de exemplu: dacă alături de milostivire sau de prietenie se adaugă şi dragostea necurată; dacă pe lângă ospitalitate se adaugă şi dorinţa proprie de a se înveseli; dacă pe lângă chibzuinţă se adaugă viclenia; pe lângă dreptate, cruzimea; pe lângă smerenie, lipsa de dorinţă în a sluji aproapelui; pe lângă speranţă, lenevia; pe lângă neprihănire, egoismul sau mânia; pe lângă mărinimie, mândria; pe lângă toate, vanitatea. Creştinul desăvârşit ştie toate acestea şi se străduieşte ca, pe cât este posibil, să despartă cele duhovniceşti de cele trupeşti, pentru ca sufletul,să-i fie curat şi luminat.

Cercetându-se pe sine însuşi, el ştie ce îl împinge cel mai mult către o viaţă duhovnicească: frica de nesfârşitele chinuri, nădejdea în fericirea vieţii veşnice sau dragostea sinceră pentru Dumnezeu şi bine. El ştie acestea şi, adunând virtuţile ca pe nişte ancore, trece cu bine de marea învolburată a vieţii, încredinţând corabia sa Proniei lui Dumnezeu. Ispitindu-se pe sine, acesta ştie de unde îi pot veni ispitele, ca nişte furtuni: de la desfătarea trupului, de la iubirea de arginţi sau de la mândrie, şi dinainte îndreaptă pânzele unde trebuie, ca să nu plutească în furtuna păcatului. Când la lumina judecăţii interioare reiese că pacea lui, ascultarea, modestia, milostivirea, umilinţa nu sunt calităţi naturale, ci dobândite prin efortul minţii, atunci el recunoaşte smerit că, dacă Dumnezeu nu l-ar fi creat astfel, atunci nu s-ar fi mântuit şi, mulţumind Domnului pentru mila pe care i-o arată, păstrează ceea ce i s-a dat în dar, făcând toate lucrurile în starea în care l-a aşezat Domnul. Dar când reiese că victoria asupra înclinaţiilor rele a fost dobândită în urma unor eforturi extraordinare ale minţii şi ale voinţei şi că viaţa aspră a început în urma acestei victorii, atunci creştinul este foarte atent la tot ce i se întâmplă în viaţă, mergând înainte pe calea credinţei şi a faptelor bune, temându-se ca nu cumva, după atâtea eforturi, să cadă din nou şi să rămână doar cu amintirea biruinţei asupra păcatului.

O astfel de experienţă interioară îl face pe creştin mai îngăduitor faţă de sufletele slabe care au drept bogăţie doar credinţa în ajutoarele Mântuitorului. Această atenţie pe care şi-o acordă sieşi, această cunoaştere de sine şi testare a puterilor îi descoperă starea sufletului.

Dar eu, din păcate, nu sunt atent cu mine însumi. Singura mea comoară este sufletul meu, dar şi de acesta nu mă îngrijesc. Nici măcar nu-i cunosc starea, nu ştiu că, dacă sunt leneş în ce priveşte faptele bune, înseamnă că, după cuvintele sfinţilor, nu am în suflet frică de Dumnezeu, şi de aceea fac doar ceea ce vreau eu. Nu ştiu că înrăirea inimii mele şi înrădăcinarea în fapte rele îşi au izvorul în indiferenţa faţă de ceea ce este dumnezeiesc, frumos, măreţ, faţă de credinţă şi de Biserică. Nu ştiu că iritabilitatea şi încăpăţânarea mea îşi au sursa în iubirea de sine. Nu meditez la viaţa mea şi nu fac o socoteală zilnică a gândurilor, a dorinţelor şi a acţiunilor mele. Dacă aş şti mai bine că lipsurile, necazurile, nenorocirile sunt mai de folos sufletului meu decât fericirea continuă, atunci nu aş cârti împotriva lui Dumnezeu, Care conduce cu un bici cu ghimpi; căci, dacă aş fi fost fericit, nu aş fi fost nici măcar cum sunt acum. Dacă aş cunoaşte mai bine necurăţia sufletului meu, nu m-aş mai lăuda cu realizările pe care le am. Dar eu nu mă cunosc. O, Doamne, milostiv fii mie, păcătosului! Judec în faţa Ta ignoranţa mea faţă de mine însumi şi Te rog: ajută-mă cu harul Tău să recunosc amestecul dintre duhovnicesc şi trupesc în mine, să deosebesc pornirile, să prevăd ispitele şi să mă feresc de acestea din timp, să păstrez cele mai bune calităţi naturale ale mele, să dezrădăcinez pornirile şi deprinderile rele şi să desăvârşesc cele duhovniceşti dinăuntrul meu.

Episcopul Porfirie

Spovedania unui pacatos, Editura Sophia

Cumpara cartea "Spovedania unui pacatos"

• Sfintenia lui Dumnezeu si sfintirea omului
  Publicat in : Dogma
• Sfintenia, transparenta lui Dumnezeu in constiinta omului
  Publicat in : Editoriale
• Sfintenia, nebunia normalului intr-o lume anormala
  Publicat in : Duminica Tuturor Sfintilor

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: