Cand, trecand printr-un pustiu, intalnesti un copac sau vreo alta planta pe solul nisipos sau pietros, nu poate sa nu ti se faca mila de ea. Are o infatisare jalnica. Lipsa de substante hranitoare din pamant si din aer o vlaguieste. Ea se usuca si se ofileste in mod vizibil si, prin infatisarea ei, pare sa-i spuna deslusit fiecarui trecator: "Mi-e rau aici, luati-ma de aici si saditi-ma in alta parte".
Cu totul alte simtaminte trezeste un copac care creste langa un curs de apa, intr-un pamant umed si roditor. Acesta este plin de viata si, bucurandu-se de toata indestularea, prin toate partile organismului sau pare sa cante o cantare de multumire Semanatorului tuturor fiintelor, pentru posibilitatea de a se adapa din plin din sevele hranitoare raspandite peste tot in jurul sau.
Nu sunt oare adesea, fratilor, si suflete omenesti aflate in aceste situatii? Da! Adesea si ele mor de foame si se chinuiesc, ca intr-o temnita fara aer, de lipsa a ceea ce le poate hrani si oferi multumire. Si acest lucru este deseori in totala contradictie cu aspectul vizibil de indestulare al acelor oameni! Crestinismul - sfanta noastra credinta - sau Sfanta Biserica sunt menite chiar de Dumnezeu sa fie locul de linistire si de hranire implinitoare a sufletelor omenesti... Dar nu toata lumea se afla in el, iar dintre cei ce se afla, nu toti se folosesc cum se cuvine de tot ce ne propune el. Si aici se afla multe suflete care se vlaguiesc si se istovesc din simplul motiv al lipsei de cugetare.
Priviti cum se intampla. Planta, rasarind din pamant, isi primeste hrana din pamant si din ceea ce se afla in jurul ei; dimpotriva, sufletul, creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, fiind de provenienta cereasca, se poate hrani numai cu stihiile cerului, provenite din Dumnezeu si indreptate spre suflet, sau destinate lui. Astfel, planta are nevoie de lumina, fara lumina se ofileste. Si sufletul are nevoie de lumina - de lumina cereasca. Este un adevar dumnezeiesc, care este oferit din belsug in Biserica, tuturor celor ce vor sa asculte; este oferit si prin citirea cuvantului lui Dumnezeu, si in predici, si in cantarile bisericesti, si in toate randuielile si tipicurile Bisericii, si in scrierile Sfintilor Parinti, si intr-o multime de carti mantuitoare. Doritorii se adapa de aici din belsug cu lumina adevarului dumnezeiesc si se veselesc de stralucirea lui. Dar nu toti fac asa si nu toti cei ce par a fi purtatori ai adevarului lui Dumnezeu il cuprind cu adevarat in sufletul lor. Exista oameni care isi pierd zilele si noptile studiind vreo stiinta - matematica, fizica, astronomie, istorie si altele -, crezand ca-si hranesc sufletul cu adevarul, dar sufletul lor se vlaguieste si se chinuieste. De ce ? Din pricina ca nu se afla adevar acolo unde ei il cauta ! Nu spun ca stiintele n-ar putea cuprinde adevarul, ci ca adesea ele il izgonesc, inlocuindu-l cu iluzii sau cu presupuneri potrivnice adevarului. Dar sufletul nu-l poti insela, cum nu poti insela pe un om infometat, dandu-i o piatra in loc de paine. De aceea sufletul se chinuieste!
Dar acestea - stiintele - inca par preocupari serioase. Dar ce sa mai zicem de cititorii impatimiti ai publicatiilor noastre periodice ? Priviti cu cata stradanie se zbate un tanar, sau uneori chiar unul mai putin tanar sa obtina cat mai repede banalul numar al vreunei reviste lunare, cu cata nestapanire se arunca sa devoreze, cum se zice, prada obtinuta ! Nu-i mai arde nici de mancare, uita uneori si de somn... Si care-i folosul ? ! Doua-trei fraze reusite, cateva fantezii mincinoase, cateva presupuneri inselatoare, si atat... Restul nu-i bun de nimic. Iar sufletul ramane nemultumit. Luam o alta carte, apoi alta ... mereu, acelasi lucru... Te doare sufletul!
Incepem conversatiile... Mereu, acelasi lucru, pentru ca atat subiectele conversatiilor, cat si modul lor de tratare sunt preluate din aceleasi carti... Adaugati la aceasta mediocritatea ocupatiilor si a relatiilor de zi cu zi si veti intelege ca, daca am descoperi acel auz care aude vocea sufletului, am deslusi un strigat amar: „Scoateti-ma afara din aceasta inchisoare !... Ma inabus aici! Dati-mi sa privesc macar o clipa lumina lui Dumnezeu !". Asa si este. Dar cine-l asculta ?! Vedeti, aici nu este de bon ton sa hranesti sufletul cu adevarul lui Dumnezeu !... Si sufletul se chinuieste. Si macar dac-ar trebui sa mearga departe dupa acest adevar ! Dar nu, el este aici, insa nu vor sa-si deschida ochii ca sa-i primeasca lumina. Intra in biserica, asculta ce se canta, ce se citeste si se face aici si vei vedea lumina adevarului lui Dumnezeu. Deschide Evanghelia sau macar tine in maini aceasta carte dumnezeieasca si deja se va bucura sufletul tau. Iar scrierile parintilor - nu avem destule acum, in traduceri accesibile mturor ? Si alte carti ziditoare de suflet si tiparituri periodice duhovnicesti, cate nu avem ?! Dar noi nu cunoastem toate aceste comori ale adevarului dumnezeiesc, n-am auzit nici de titlurile lor! Frati si parinti! Ce fel de crestini suntem, cand nici nu ne atingem de cartile in care este explicat crestinismul, in schimb citim cine stie ce aiureli ? Si ne chinuim sufletul intr-un intuneric inabusitor - noi, fiii zilei si ai luminii, cum ne numea Sfantul Apostol!
Mai adaug vreo doua ganduri. Planta, ca sa traiasca si sa creasca, are nevoie de aer. Fara aer, moare. Si sufletele au nevoie de aer ceresc... Acesta este, cum v-am spus nu o singura data, intregul spirit eclezial sau toate dumnezeiestile ierurgii ale Bisericii... Numai aici sufletul isi gaseste propria atmosfera, in afara ei se inabusa. Asa cum se vlaguieste un tuberculos, la fel se vlaguieste sufletul in afara Bisericii, in aparent vastele si flexibilele obiceiuri ale lumii... Iata de ce. Acela care nu stie decat de baluri si de teatre, de plimbari la serate, tablouri vivante", scamatorii si altele asemenea, cand ramane singur cu el insusi, sufletul aceluia tanjeste si sufera de dor!... Si sufletul ii spune arunci: "Ma sufoc... Ia-ma de aici si du-ma acolo unde aerul este intotdeauna curat si cerul este senin".
Planta are nevoie de umezeala: de seva, pe care o absoarbeprin radacini si o conduce in tulpina, formandu-se prin transformarea precipitatelor ei. Si pentru suflet este nevoie de o anume transformare a precipitatelor sevelor duhovnicesti. Aceasta are loc prin faptele bune facute in fiecare zi sau prin implinirea poruncilor, a acelora pe care ni le pun in fata intamplarile din cursul obisnuit al vietii noastre. Asa cum seva din planta sau hrana din trupul nostru, ramasa neprelucrata, doar ne ingreuneaza, fara sa ne aduca nici un folos, la fel, toate puterile duhovnicesti, primite de suflet - adevarul lui Dumnezeu, Sfintele Taine, dumnezeiestile ierurgii si altele - doar vor ingreuna sufletul atat aici, cat si la vesnica judecata a constiintei si a lui Dumnezeu, daca sufletul nu le va prelucra, transformandu-le, prin fapte bune, in propriul lui sange duhovnicesc. Iata de ce sunt bolnave, suferinde si tanjesc sufletele celor cufundati numai in griji lumesti sau numai in treburile de la serviciu sau, si mai rau, in lucruri patimase, iar a face vreo fapta buna nici nu le trece prin minte. Cu toate ca nu pierd nicio particica hranitoare pentru suflet, ea se ofileste tot mai mult. Nu vreau sa spun ca treburile de la serviciu si cele ale traiului zilnic - grijile de familie, negustoria, feluritele tranzactii si intreprinderi - ar fi pagubitoare de suflet... Nu. Nu ele insele sunt pagubitoare, ci pagubitor este a ne ocupa numai de ele, neglijand faptele bune, cat si preocuparea cu ele nu intru slava lui Dumnezeu, ci pentru anumite scopuri individualiste. Asa cum sevele trupului nostru se transforma in sange viu prin unirea cu oxigenul din aer, la fel toate treburile, si cele de la serviciu, si cele ale traiului zilnic se pot transforma intr-o stihie hranitoare de suflet, daca le vom inchina lui Dumnezeu ! Iar cand nu facem asa si nici fapte bune nu avem, atunci cu ce sa se hraneasca sufletul ?! Iata ca atunci sufletul tanjeste si se vaita, spunandu-i omului in chip deslusit: "Muta-ma din acest pamant uscat si argilos si rasadeste-ma in ogorul lui Dumnezeu, pe ogorul faptelor bune, cerute de poruncile lui Hristos".
Asta-i tot! Dar, fratilor, pe toate acestea le cunoasteti! Stiti ca sufletul, luminat din belsug de lumina adevarului lui Dumnezeu, pastrat in aerul curat si ceresc al rugaciunilor si al ierurgiilor Bisericii si intarit cu hrana bogata a faptelor bune, este asemeni unui copac rasadit langa ape izvoratoare, care-si va da rodul la timpul cuvenit, si frunza nu-i va cadea. Iar un alt suflet, lipsit de toate acestea, se aseamana cu o planta nobila tinuta, cu cruzime, intr-un loc fara lumina, fara aer curat si fara umezeala, si care se vlaguieste ! Le stiti pe toate acestea. "Fericiti sunteti, daca le faceti. De ce, omule, iti tiranizezi sufletul, robindu-te, orb si fara socotinta, zbuciumului vietii lumesti ?!
Multi cred ca pustia sau lacasurile de insingurare sunt locuri uscate, care nu ofera nimic hranitor pentru suflet. Dar priviti faptele Sfantului Ioan, deschideti Scara lui si cititi orice din ea si veti vedea cata viata si putere era in el! Pustia epuizeaza numai trupul, dar sufletul il hraneste din belsug cu felurite bunuri ceresti. Lumea vi se pare bogata, dar ea ingrasa numai trupul, dar sufletul il epuizeaza prin infometare, neoferindu-i o cat de mica particica hranitoare. Chivernisiti-va viata dupa aceasta deosebire, toti cei ce vreti sa va cresteti sufletul ca sa devina un pom viu, vrednic de a fi rasadit in raiul ceresc. Amin.
Sfantul Teofan Zavoratul
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.