- De multe ori avem parte de purtări urâte din partea semenilor noştri. Cum trebuie să acţionăm?

- Mereu trebuie să avem iubire, spunea părintele Porfirie, şi să nu avem nici cel mai mic gând rău pentru aproapele. Niciodată nu trebuie să ne înfuriem pe semenul nostru, ci să trimitem mereu dispoziţie de iubire către toţi.

Povăţuia să avem iubire, blândeţe, pace, ca să-l ajutăm pe semenul nostru atunci când este cuprins de răutate. Să nu vorbim despre viaţa altuia. Să nu ne mâniem pe hulitori, ci să ne rugăm pentru ei. Celor care ne obosesc şi ne îngreunează să le oferim iubirea desăvârşită a lui Dumnezeu şi să tăcem. Infrânarea limbii, tăcerea, iubirea tainică, toate acestea ne fac să strălucim înaintea semenilor noştri.

Atunci când un frate de-al nostru este stăpânit de răutate, nu trebuie să-l judecăm, ci dacă este cu putinţă, să-l îndreptăm. Nu trebuie să judecăm pe nimeni. Nu trebuie să judecăm după însuşirile exterioare.

„Prin judecarea aproapelui, afirma părintele Porfirie, omul poate merge la pierzanie, iar prin înţelegerea şi ajutarea aproapelui se va mântui. Pe păcătos trebuie să-l întâmpinăm cu dragoste şi respect faţă de libertatea lui. Dacă o rudă de-a noastră aruncă o vază de pe masă şi aceasta se sparge, de obicei ne mâniem. Dacă în clipa aceea critică, printr-un gest de smerenie sufletească, arătăm înţelegere şi justificăm dauna produsă, câştigăm şi sufletul nostru şi pe cel al fratelui nostru. Şi aceasta este întreaga noastră viaţă duhovnicească: o mişcare de smerenie în încercarea supărărilor, a egoismului".

Părintele, urmându-L pe Dumnezeu, respecta absolut libertatea omului, chiar şi atunci când ticălosul om o foloseşte distrugându-se pe sine prin călcarea poruncilor dumnezeieşti. Observa de asemenea că răul începe din gândurile rele.

„Atunci când te amărăşti şi te mânii, fie şi doar cu gândul, spunea el, strici atmosfera duhovnicească, împiedici Sfântul Duh să acţioneze şi-i îngădui diavolului să crească răul. Tu mereu să te rogi, să iubeşti şi să ierţi, izgonind de la tine orice cuget rău".

Trebuie să tăcem, să fim îndurători şi mai ales să ne rugăm, trăind în iubirea lui Dumnezeu. Atunci suntem de folos şi celorlalţi. Dumnezeu prin harul Său curăţeşte mintea lor şi-i încredinţează că-i iubeşte.

Când omul crede că Dumnezeu îl iubeşte, sufletul i se deschide, înfloreşte. Atunci sufletul se umple cu iubire dumnezeiască, fiindcă „acolo unde lipseşte păcatul, prisoseşte harul".

Celălalt, de obicei, nu e atent la cuvintele noastre, ci „se umple de harul lui Dumnezeu, care se revarsă" spre el. Acest har al lui Dumnezeu îl reflectăm ca într-o oglindă spre ceilalţi. Cu cât suntem oglinzi mai bune, cu atât vom reflecta mai bine lumina nezidită a lui Dumnezeu, cu atât mai mult vom trăi întru Hristos şi cu atât mai mult vor înţelege asta şi cei din jurul nostru.

Cu cât mai profund trăim faptul că „Dumnezeu este iubire", cu atât mai bine îi încredinţăm şi pe ceilalţi, pe cei „aflaţi într-o ţară îndepărtată", că Dumnezeu îi iubeşte. Atunci există nădejde şi pentru ei să se întoarcă, şi chiar să ne întreacă. Oricât de tare ar fi stăpâniţi în trecut de păcat, după aceea întorcându-se cu aceeaşi putere, vor vrea să urce spre Dumnezeu.

IEROMONAH SAVA AGHIORITUL

Vindecarea sufletului în învăţătura părintelui Porfirie, Editura Egumenita

Cumpara cartea "Vindecarea sufletului în învăţătura părintelui Porfirie"

• Raul ca irealitate
  Publicat in : Editoriale
• Raul are multe fete
  Publicat in : Editoriale
• Binele, raul si liberul arbitru
  Publicat in : Religie