Una dintre obligatiile crestinilor este nu numai de a fi dospeala sau aluatul din framantatura, ci si sabia care desparte intunericul de lumina, adevarul de greseala, moartea de viata, pe Dumnezeu de satana. Este obligatia de a fi o piatra de poticnire, un scandal, o provocare permanenta, o afirmatie constanta ca noi, crestinii, nu cautam imparatia celui rau, nu acceptam o armonie intemeiata pe apostazie, nu dorim o dreptate care sa sfideze justitia divina, un adevar care sa se lepede de adevarul personal al lui Dumnezeu, care ne-a spus: Eu sunt Adevarul!

Suntem chemati sa fim acea lucrare divina prin care Dumnezeu Se descopera pe Sine lumii si, ca atare, destinul nostru nu poate fi decat destinul lui Hristos. Da, Hristos ne-a spus: Cel ce crede in Mine va face si el lucrurile pe care le fac Eu si mai mari decat acestea va face, ceea ce este absolut adevarat: suntem chemati, intru puterea lui Hristos si intru puterea Duhului Sfant, sa desavarsim o lucrare in care actiunile Lui au fost decisive, dar nu finale.

Trebuie sa fim o marturie a prezentei Dumnezeului Celui viu in lume, a transcendentei dumnezeirii. Cel Vesnic a devenit prezent si se afla in mijlocul nostru: Dumnezeu este in noi si lucreaza prin noi, dar masurile Lui nu sunt masurile noastre, pentru ca masura Lui este taina a dumnezeirii. In acelasi timp, Dumnezeu Se reveleaza pe Sine intr-un mod incredibil, pe care omul nu l-ar fi putut inventa: El Se reveleaza pe Sine in Hristos, Care ne pare noua lipsit de aparare, vulnerabil, lasat prada rautatii oamenilor. inconjurat de ura, respins, dispretuit, batjocorit, torturat si rastignit, Iisus moare din aceasta cauza, dar biruinta Lui consta in insasi aceasta umilire a Lui.

Cele tocmai afirmate se leaga de imaginea pe care ne-a lasat-o Hristos atunci cand spunea urmatoarele: Pentru ei Eu Ma sfintesc pe Mine insumi? Nu stiu exact care dintre cei doi termeni e mai corect - "Eu Ma jertfesc pe Mine insumi" sau „Eu Ma sfintesc pe Mine insumi", intrucat cuvantul grecesc e prea bogat in sensuri pentru a fi redat printr-un singur echivalent in traducere. Este vorba despre un act capital de sfintire, de consacrare, care nu I se poate aplica decat lui Dumnezeu, pentru ca acest act de sfintire/jertfire nu numai ca este Dumnezeu insusi, dar exprima si faptul ca Iisus Omul are o singura vointa si o singura viata cu Dumnezeu si in Dumnezeu - acesta fiind un act prin care cele doua vointe sunt unite in mod desavarsit, doua firi care nu pot fi despartite. Cele doua firi fiind inseparabile, Iisus, Cuvantul Iui Dumnezeu, asculta de vointa lui Dumnezeu-Tatal si vegheaza interioritatea faptelor Lui, apoi continua sa actioneze si sa lucreze in lume pentru a implini voia Parintelui ceresc, desprinsa din adancul de taina al gandirii dumnezeiesti.

Hristos Domnul Se sacrifica pe Sine. Sacrificarea sinelui, in acest context, inseamna a-ti varsa sangele sau a-ti impune limite in favoarea cuiva; acesta este felul in care ne jertfim noi intotdeauna arunci cand facem un lucru oarecare pentru aproapele nostru, dar jertfirea de sine inseamna, de fapt, sfintire de sine, consacrarea, oferirea sau daruirea de bunavoie a sinelui. Nu spunea Hristos: Eu imi pun viata Mea, ca iarasi sa o iau. Nimeni n-o ia de la Mine, ci Eu de la Mine insumi o pun? El Se daruieste pe Sine pentru noi si moare pentru noi.

Care este atitudinea noastra intr-o astfel de situatie? Nu cumva atitudinea noastra este o impletire de imagini dezordonate si succesive? Nu este ea alcatuita din aceste imagini care ne vor ajuta sa ne facem drum, in unitatea prezentei lui Dumnezeu, mereu contemporana cu fiecare dintre noi, spre multitudinea de cai prin care se exprima aceasta prezenta a Lui deplina, integrata intr-o varietate de situatii? Mai mult, nu cumva rolul nostru consta in a face o desavarsita ascultare de El, nu in sens mecanic, ceea ce ar insemna a auzi niste ordine si a le indeplini, ci in sensul de a pastra adancul fiintei noastre in duh de ascultare, adica a dori sa facem o ascultare atenta, incordata, alerta, plina de vitalitate - pentru a auzi si a exprima ceea ce percepem?

Aceasta ascultare se afla in armonie cu ceea ce cauta lumea, deoarece Sfantul Duh nu lucreaza numai in Biserica, ci pretutindeni in lume, cu o putere si o forta deosebit de impresionante. In zilele noastre, Dumnezeu este Cel care judeca Biserica dupa tot ce se petrece in jurul ei: dupa persecutii, proteste, ateism - El respingand caricatura pe care-o oferim noi oamenilor spre venerare in chip de Dumnezeu... Nu incape indoiala, trebuie sa invatam sa ne asumam responsabilitatea pentru pacatele trecutului si sa nu ne lamentam pe masura ce ni le recunoastem, ci sa vedem in ele judecatile Domnului - dar mai ales sa ne straduim sa intelegem adevarul vesnic al lui Dumnezeu in situatiile date.

Eu nu va pot da retete, va pot indica insa trei elemente demne de luat in seama, ca o concluzie a observatiilor mele:

Contemplarea launtrica nu este un mod de viata, ci o atitudine fata de Dumnezeu. Inseamna a sta dinaintea Lui intr-o tacere profunda: este vorba despre dubla, reciproca prezenta a omului in fata lui Dumnezeu si a lui Dumnezeu in fata omului.

Rugaciunea se cere analizata in aspectul ei activ, uman, in tensiunea ei fata de Dumnezeu, cu rezultatele ei cele mai evidente, dintre care as sublinia simtul launtric de orientare spre Dumnezeu, prezenta Lui in sufletul nostru si, in cele din urma, situatia lumii in care traim. Am in vedere aici rugaciunea lumii adresata Domnului, articularea strigatului intregii lumi catre El, Dumnezeul Cel Viu. In mod cert, acesta este un exercitiu ascetic cerut de vocatia umana.

Activitatea este al treilea element pe care doresc sa vi-l impartasesc, dar, asa cum spuneam mai inainte, aceasta actiune trebuie sa fie o lucrare a lui Dumnezeu efectuata prin intermediul nostru, in calitate de instrumente ale Lui. Sa invatam mai intai sa ascultam, sa auzim, sa-L vedem si sa-L intelegem pe Dumnezeu, intelegand in acelasi timp lumea si pe aproapele nostru. Dupa aceea, sa actionam nu numai potrivit intelepciunii omenesti, ci, mai presus de orice si in primul rand, in virtutea intelepciunii divine revelate in Sfanta Scriptura, in viata si in poruncile dumnezeiesti - intrucat Biserica Primara a subliniat cu putere ca acestea formeaza calea de a-L cunoaste pe Dumnezeu si de a actiona in lume in numele Lui.

Daca incercam sa vietuim in Dumnezeu sincer si cinstit si sa-I traim prezenta in lume, cred cu tarie ca El ne va invata sa-I facem voia in fiecare situatie: caile pot fi diferite, opuse, incompatibile... Daca veti citi Vechiul si Noul Testament, veti vedea ca nu exista nici reguli, nici precepte in acest sens - si cu atat mai putin retete. Exista doar raspunsuri divine care se contrazic intre ele, deoarece, ori de cate ori Dumnezeu Se confrunta cu un segment de timp care-I pune intrebari si probleme, El Se apropie de situatia respectiva cu vesnicia intreaga.

Mitropolitul Antonie de Suroj

Extras din lucrarea "Dumnezeu si omul", Ed. Sophia

• Interviu cu Arhiepiscopul Antonie de Suroj
  Publicat in : Interviuri
• Pre-selectia pentru Inauntru
  Publicat in : Religie
• Inocentizand spre Vama
  Publicat in : Religie
• Rugaciunea
  Publicat in : Dumnezeu si omul

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: