Cuvinte despre viata duhovniceasca

Cuvinte despre viata duhovniceasca Mareste imaginea.

Despre faptul că după căderea omului firea oamenilor scoate din sine păcate; dar cum este cu putinţă pentru om să nu păcă- tuiască; şi că nu le-a pus dinainte Dumnezeu oamenilor opţiunea binelui şi a răului, cum gândesc unii.

Omul a auzit după cădere: „Pământ eşti şi în pământ [te vei întoarce]" pentru că te-ai bucurat de pământ şi „spini şi ciulini îţi va răsări pământul" (Fc. 3, 18-19). Aşadar, să nu se minuneze cineva dacă firea oamenilor scoate din sine păcatele, căci, precum pământul, din care a fost luat, preferă prin fire spinii şi ciulinii, tot astfel firea oamenilor scoate din sine, prin fire, păcatele. Şi, precum pământul, prin arare şi multă îngrijire şi cu sudoarea feţei celui ce-l lucrează şi se îngrijeşte de el, aduce roadă grâu şi alte necesităţi pentru mâncare, tot astfel aduce şi omul prin sudori şi osteneli ca roadă virtuţi cuvântătoare şi cele trebuincioase pentru a bine-plăcea lui Dumnezeu. Dar, precum agricultorul nu poate lucra fără unelte şi ploaie din cer, tot astfel nici cinstitorul de Dumnezeu [nu poate] fără harul lui Dumnezeu.

Insă este adevărat că păcatul a intervenit înainte de stricăciune şi moarte, căci stricăciunea şi moartea sunt generate de păcat. Pentru că acel păcat a fost păcat propriu-zis; căci nu era stricăciune când s-a produs şi cel întâi-plâsmuit putea să nu păcătuiască. Dar este învederat tuturor că omul supus stricăciunii şi morţii nu poate să nu păcătuiască, precum orbul să nu se lovească sau şchiopul să nu se împiedice. Căci omul, pentru ca se naste stricacios, este îngrădit cu neputinţa, iar din cauza neputinţei, este îngrădit cu nenorocirea, iar nenorocirea se încheie în moarte. Presupunând că ar veni la bătrâneţi adânci, trupul este nenorocit, puterile care sunt în el pentru hrană şi băutură, cea doritoare, mobilizatoare, asimilatoare şi deosebitoare, se diminuează. Iar trupul moare pentru că nu se hrăneşte sau respinge cele pentru hrană sau nu reţine sau reţine şi nu debarasează cele de prisos. Şi unde este neputinţa şi nenorocirea, cum să nu fie şi păcatul?

Aşadar, omul stricăcios şi muritor nu poate să nu păcătuiască, însă va întreba cineva: „Dacă omul nu poate să nu păcătuiască, pentru ce mai este osândit când păcătuieşte?" Şi va auzi că este posibil ca el să-şi agonisească puterea de a nu păcătui; dar aceasta este agonisită, nu ţine de fire. Căci avea dintru început nepăcătuirea şi, fiindcă a păcătuit nu de vreo silă sau nevoie, şi-a agonisit păcătuirea la firea sa, iar nepăcătuirea, pe care o avea din fire, s-a destrămat. Cu osteneală şi osârdie multă ia lucrul agonisit pentru ca să fie ocupat cu agonisirea nepăcătuirii şi să nu-şi imagineze ca odinioară cele mai presus de sine din prea multa aceea slobozenie şi slavă pe care le avea şi să vrea să devină în chip ruşinos potrivnic lui Dumnezeu, Care l-a făcut. Insă drepţilor de demult acesta le era un lucru foarte greu şi imposibil, adică a nu păcătui.

Suspinele acestora şi lacrimile şi osteneala şi pocăinţa şi invocarea milei lui Dumnezeu au fost suficiente pentru îndreptare: Dumnezeu S-a coborât şi Şi-a dat sângele Său pentru ei. Dar celor noi şi de după Hristos nu le este cu neputinţă să-şi agonisească în Hristos nepăcătuirea. Căci cei ce umblă în Duhul Sfânt nu pot să împlinească pofta trupului pentru că „s-au născut din Dumnezeu" (In 1, 13). Şi sunt osândiţi pentru că au păcătuit, deşi puteau să fie fii ai lui Hristos Dumnezeu în Duhul Sfânt. Şi, lăsând dragostea lui Dumnezeu, au iubit lumea şi cele din lume şi s-au înstrăinat de Dumnezeu, Care chiar pentru aceasta S-a coborât în părţile cele mai de jos ale pământului, ca ei să nu mai poată păcătui întru El. Căci zice fericitul Apostol Pa vel:

„Arătatu-s-a harul cel mântuitor al lui Dumnezeu tuturor oamenilor, învăţându-ne ca, dupa ce lepădăm necredinţa şi poftele lumeşti, să vieţuim în veacul de acum înţelepţeşte, cu bună credinţă şi drept" (Tit 2, 11-12).

Harul lui Dumnezeu, care s-a arătat, poate să înveţe numai pe cei ce au ales să fie instruiţi de el, instruindu-i să se supună Celui ce Şi-a însuşit obiceiurile care se cuvin oamenilor, adică bunătatea, calmul, îndurarea, compătimirea, dreptatea, prietenia, măsura, deosebirea, cuminţenia, curăţia, îndelunga-răbdare, răbdarea răului, comuniunea, mila, iubirea de oameni, milostivirea, dăruirea, corectitudinea, îngăduinţa, dispoziţia cea bună. Mânia şi irascibilitatea sunt [potrivite] faţă de toate cele potrivnice celor de mai sus; pofta şi dorinţa - faţă de cele bune pentru suflet, iar faţă de cele fireşti şi necesare sunt în mod neuniform, cu măsură şi după lege.

Căci, precum s-a dat trupului dorinţă, ochi şi lumină ca să vadă şi să se hrănească din pământ, tot astfel s-a dat şi sufletului credincios minte şi lumina Domnului nostru Iisus Hristos ca să privească şi să se hrănească cu mâncarea din cer, cunoaşterea îndurărilor lui Dumnezeu, compătimirea şi dragostea şi smerenia de bunăvoie a coborârii Lui până la Cruce şi moarte. Căci acestea sunt însuşirile acestei vietăţi cuvântătoare, pe când însuşirea unei vietăţi necuvântătoare este a dori numai hrana pământească. Aşa încât cel ce se foloseşte de dorirea sufletului pentru cele trupeşti şi pământeşti este fie fără de minte, fie dobitocesc. Iar dacă este fără de simţire faţă de acest rău, este mort; numai lui Hristos Ii este cu putinţă să-l învieze pe acesta. Căci cel ce cugetă la ziua [Domnului] (Rom. 14, 6) va avea parte în schimb de pedagogia harului, fără de care nu este cu putinţă şi nu are cum să fie om.

Pentru ca, după ce a ajuns şi este om, să nu fie înscris, nici să fie dus cu cei ce nu au devenit şi nu sunt [oameni] şi să fie aflat că este fiară ori lup, ori urs, ori şarpe, ori mistreţ, ori asin. Cu unele să fie asemenea în privinţa  părţii poftitoare, iar cu altele sălbatic în privinţa părţii irascibile. Pe unii ca aceştia îi cuprinde judecata gheenei. Prin urmare, ar fi avut un mic răspuns dacă ar fi fost osândiţi că au păcătuit ca oameni simpli. Dar, fiindcă sunt oameni şi dumnezei în Hristos, care şi-au agonisit nepăcătuirea prin comuniunea şi împărtăşirea de El, dar ei nu vor aceasta, cum nu vor fi vrednici de mare osândă? Căci n-au vrut să fie ai lui Dumnezeu, ci ai lor. Pentru aceasta, când le va străluci luminarea pocăinţei, cei ce au căzut în păcate după botezul cel curat al lui Hristos trebuie să ceară nu numai iertare pentru cele greşite, ci să ia şi libertatea lui Hristos de la El ca să nu mai poată păcătui. Pentru că „tot cel ce face păcatul nu este rob al lui Hristos, ci rob al păcatului", nu poate rămâne în veac în casa lui Dumnezeu Tatăl. Iar „dacă Hristos ne va elibera" ca Fiu al lui Dumnezeu, „cu adevărat liberi vom fi" (In 8, 34-36). Despre aceasta spune şi Apostolul Pavel: „Staţi în libertatea cu care ne-a eliberat" (Gal. 5, 1).

Cei ce păcătuiesc sunt robiţi demonilor precum unii neamurilor. Iar liberatorul acestor robiţi este Hristos, pe Care L-a trimis Dumnezeu şi Tatăl ca „izbăvire poporului Său" (Lc. 1, 68), precum este scris. Cel ce-şi înfăptuieşte mântuirea sa de căpetenie este priceput şi chibzuit. Căci cel ce-şi neglijează mântuirea sau o trece cu vederea sau nu o pricepe, acesta va cugeta cu răgaz că altceva este bine şi celor mulţi va părea că este chibzuit după înşelarea părerii lor . Pentru că puţini au vederea pătrunzătoare în această privinţă.

Prin urmare, nimeni să nu creadă că Dumnezeu cel sincer şi bun a pus oamenilor în faţă binele şi răul, plăcerea şi înfrâ- narea, dreptatea şi nedreptatea, aşa încât aceştia să aleagă binele ca nişte cuvântători - căci acest lucru nu este drept să se spună nici despre Dumnezeu, dar nici despre omul cel adevărat şi sincer - şi că a adus oamenilor ispite şi lupte pentru primejdie şi cădere, dacă nu chiar toate, măcar unele! Să nu creadă aceasta vreunul dintre cei cinstiţi cu pricepere! Pentru că şi însăşi prima poruncă dată primului [om] în rai nu avea acest mod, ci omul a fost plăsmuit sfânt, dumnezeiesc, desăvârşit în toate privinţele, cu suflet înţelegător şi cu trup, primind din gura lui Dumnezeu binecuvântarea: „Creşteţi!", dar şi: „înmulţiţi-vă!" (Fc. 1, 28). Iar creşterea nu ar fi fost spre mai rău, ci cu totul spre mai bine, nici înmulţirea spre rău, ci spre bine. Căci Cel ce l-a plăsmuit şi l-a binecuvântat este bun şi de la cel Bun toate sunt bune. Dumnezeu este necuprins cu mintea în vecii vecilor, iar firile cuvântătoare, care progresează şi cresc în cunoaşterea lui Dumnezeu au şi ele o măsură a înţelegerii şi nu au cum să treacă dincolo de ceea ce li s-a hotărât pentru că nu este posibil. La fel cum ochiul nostru simţit are o măsură a vederii pământului, mării şi hăului cerului şi nu spunem din cauza aceasta că este nedesăvârşit.

Aşadar, Adam este desăvârşit pentru ca să ia seama cu evlavie, sfială şi mulţumire la Cel Nevăzut şi mai presus de desăvârşire, după cum se cuvine celui făcut faţă de Cel ce l-a făcut, Care-i dăruieşte cele mai presus de el oricând şi după voie. Dar Adam era nedesăvârşit tată de îngeri, nu faţă de sine, precum şi îngerii sunt [nedesăvarşiţi] faţă de Dumnezeu, nu faţă de ei. Deoarece acesta a fost avântat, nu evlavios şi nu s-a ruşinat să ia cunoştinţa cea mai presus de sine, a fost lipsit pe drept de puterea aceea prin care a fost zidit să privească bine cele dumnezeieşti după cum se cuvine omului şi în chip plăcut lui Dumnezeu. Deci de aceea pătimeşte acum,
după ce a ajuns neputincios, şi înţelege cu silire, cu osteneală şi truda în chip obscur cumva pe acelea a căror cunoaştere şi contemplare n-a iubit s-o aibă fără osteneală. Dar nu pătimesc toţi, ci foarte puţini; cei care sunt ai lui Dumnezeu şi îşi caută mântuirea. Iar cei mulţi, cărora nu le pasă deloc de această oportunitate, lăsând slobodă cu totul întreaga lor putere văzătoare către cele pământeşti, s-au înjugat cu răutăţile şi cu răul şi cu plăcerea.

Aşadar, binele şi răul este pus oamenilor de către Dumnezeu în faţa ochilor, însă le este pus după cădere. Pentru ca sa fie vii, dacă vor alege binele, după ce s-au înhămat la trudă. Iar dacă renunţă la trudă, vor muri cu moarte veşnică, adică cu despărţirea de Dumnezeu. Căci cei ce ridică jugul şi povara, aceştia sunt aşa precum cei mustraţi pedagogic de Tatăl şi Stăpânul lor şi poartă mustrarea cu mulţumire, făcând milostiv faţă de ei pe Tatăl şi Stăpânul lor, şi II vor primi înapoi în casele lor. Iar casă a lui Dumnezeu este cea care cuprinde dumnezeirea Lui şi este inaccesibilă numai pentru păcătoşi şi demoni. Pentru că [Dumnezeu] este neapropiat tuturor, dar apropiat numai pentru cei cu cuget bun.

Sfantul Simeon Noul Teolog

24 de cuvinte despre viata duhovniceasca, Editura Doxologia

Cumpara cartea "24 de cuvinte despre viata duhovniceasca"

Pe aceeaşi temă

12 Februarie 2018

Vizualizari: 343

Voteaza:

Cuvinte despre viata duhovniceasca 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE