Iubirea adevărată este ca flacăra unei lumânări. Oricât de multe alte lumânări ai aprinde de la aceea, ea rămâne neschimbată. Nu se împuţinează defel. Şi fiecare lumânare nou-aprinsă arde cu o flacără la fel de vie ca şi celelalte.
Vreau ca cei din preajma mea să simtă că au loc să respire, nu că se sufocă. Nu chem pe nimeni la mine. Pe nimeni nu ţin cu sila lângă mine. Pe nimeni nu alung de la mine. Cine vrea să vină vine, cine vrea să rămână rămâne, iar cine voieşte să plece pleacă. Nu socotesc pe nimeni a fi următor sau susţinător al meu.
Nu mă tem de moarte. Iar aceasta, desigur, nu pentru ceea ce am lucrat eu, ci deoarece cred în mila lui Dumnezeu.
Să vorbiţi mai mult lui Dumnezeu despre copiii voştri decât copiilor despre Dumnezeu. Sufletul adolescentului este într-o stare de libertate neînfrânată. De aceea îi vine greu să primească diferite sfaturi. Aşadar, decât să-l povăţuiţi neîncetat şi să-l mustraţi în repetate rânduri, mai bine lăsaţi lucrurile în grija lui Hristos, a Preacuratei şi a Sfinţilor, rugându-i să îl înţelepţească.
Să nu uitaţi de rugăciune! La masă, dimineaţa, după-amiază şi seara. Cu deosebire, pentru nimic să nu părăsiţi rugăciunile de seară, oricât de obosiţi aţi fi. Este o chestiune de jertfire de sine şi îndeosebi de dragoste. Când o persoană iubită vă sună la telefon noaptea târziu, cum de puteţi vorbi ore întregi, în ciuda oboselii, fără ca acest lucru să vă supere, ci chiar făcându-vă plăcere?
Purtaţi-vă cu copiii voştri ca şi cum ar fi nişte mânji, strângând uneori zăbala, alteori lăsându-i mai liberi. Atunci când căluţul zvârle din copite, fără să dăm drumul frâului, îl mai desfacem, cad altminteri se va rupe. Insă când mânzul este liniştit, strângem frâul şi îl ducem unde vrem noi.
Părinţii ar trebui să îşi iubească copiii ca pe nişte fii, iar nu ca pe nişte idoli. Adică, să îi iubească aşa cum sunt şi nu cum ar dori ei să fie -asemenea lor.
Omul care se teme de Dumnezeu nu se mai teme de nimic altceva.Sufăr şi mă chinuiesc cumplit atunci când văd calea pe care merge poporul grec, care este tot mai dezelenizat, descreştinat, decolorat, dezrădăcinat şi îşi pierde tot mai mult identitatea.
In viaţa conjugală, înfrânarea de la unirea trupească izvorâtă numai din dragostea de Dumnezeu este desăvârşită, este vrednică de „excepţional". Când cei doi se împreunează, fără a împiedica zămislirea de prunci, este „foarte bine". Iar când se înfrânează numai ca să evite zămislirea copiilor, sunt la „bine". Oricum, toate categoriile sunt peste medie, iar o faptă ca acestea poate fi încuviinţată numai dacă ambii soţi au căzut de acord asupra ei, iar nu când numai unul a dorit-o. In acest caz, ea devine păcat.
Pe Fiul Său L-a trimis Dumnezeu să mântuiască lumea, nu ne-a trimis pe noi. Trebuie să privim mai întâi la sufletul nostru şi, dacă putem, hai să ajutăm cinci sau şase oameni de lângă noi.
Cel necăsătorit are drepturi şi îndatoriri. După ce se căsătoreşte, el are puţine drepturi şi foarte multe îndatoriri. Insă când vin copiii, nu mai are nici un drept, ci numai îndatoriri.
De ce se pun la maşini anvelope de cauciuc goale pe dinăuntru? Pentru a putea ceda, ca să intre puţin înăuntru la fiecare piatră sau groapă întâlnită în cale, şi astfel să treacă de toate obstacolele. Dacă roţile ar fi tari, rigide, maşina nu ar putea înainta. Ea s-ar desface în bucăţi după ce a mers puţin, din pricina vibraţiilor provocate de micile denivelări ale drumului. La fel stau lucrurile şi când cedăm în faţa celorlalţi membri ai familiei. Lăsând de la noi, depăşim multe probleme şi înaintăm duhovniceşte.
Când oamenii ne nedreptăţesc, Dumnezeu ne îndreptăţeşte.
Dumnezeu îngăduie ca oamenii sporiţi duhovniceşte să sufere] pentru ca ei să fie curăţiţi şi de cea mai mică urmă de patimă şi să primească o cunună şi mai mare în ceruri. Şi, mai mult, de vreme ce El a îngăduit ca însuşi Fiul Său iubit să sufere şi să moară pe cruce, ce să mai spunem de acei oameni care, oricât de sfinţi ar fi, tot au pete şi sunt într-o anumită măsură murdari din pricina păcatului?
Durerea ne curăţeşte. Omul este cu adevărat om în durere. In bucurie el se schimbă, devine altcineva. însă când suferă devine ceea ce este el cu adevărat. Şi aceasta este, prin excelenţă, calea prin care omul se apropie de Dumnezeu. El îşi dă seama de slăbiciunea sa. De multe ori, când se află în slavă şi bucurie, omul se simte „buricul pământului", sau, dacă vreţi, centrul universului. „Nu mai există nimeni în afară de mine!" In durere şi mâhnire, omul se simte ca o furnică neînsemnată în univers, simte că depinde întru totul de altcineva, şi atunci caută ajutorul lui Dumnezeu şi doreşte ca Acesta să-i fie alături. Aceia dintre noi care am suferit dureri sufleteşti sau trupeşti ştim că niciodată nu ne-am rugat atât de fierbinte, atât de bine şi de îndelung, ca atunci când am fost pe pat de boală sau când ne-a încercat o foarte grea întristare sufletească. Pe câtă vreme atunci când avem totul, uităm de rugăciune, de post şi de multe altele. De aceea îngăduie Dumnezeu durerea.
Nu staţi pironiţi în faţa televizorului... Păziţi-vă de mijloacele de orbire în masă.
Noi nu am venit aici (la mănăstire) pentru lucrul de mână, sau pentru grădini, sau pentru clădiri. Căci ne putem mântui sufletul şi fără acestea. Noi pentru suflet am venit aici. Şi pentru a-L mântui pe acesta, trebuie să petrecem ziua fără de păcat, cu blândeţe, pravilă şi rugăciune.
Eu am jertfit tot înainte chiar de a avea ceva. Am jertfit un post de profesor la Universitate, cel de prim-secretar al Sfântului Sinod, de director al unei frăţii misionare. Am jertfit păstorirea, ca preot paroh, a unei biserici mari, precum şi scaune episcopale... Tot ceea ce am este un mic epitrahil, pentru a spovedi zece suflete. Nimic altceva!
Nu există mulţumire mai mare pentru mine decât aceea de a sta ceasuri întregi în scau-nul Sfintei Spovedanii, împăcându-l pe om cu Dumnezeu.
Preoţi căsătoriţi şi necăsătoriţi, să nu uităm că suntem trimişi ai lui Iisus Cel blând şi smerit cu inima. Am fost chemaţi să sporim în smerenie, nu să ne certăm pentru întâietate în Sfântul Altar.
Clericii, îndeosebi cei celibatari, trebuie să fie aleşi dintre cei de vârstă matură, cu o educaţie deosebit de bună, cu adâncă evlavie, moralitate sclipitoare, caracter minunat şi o formare duhovnicească desăvârşită: toate acele lucruri care se dobândesc prin strădanie şi luptă, rugăciune şi studiu, post şi priveghere, îndurând de bunăvoie sărăcia şi greutăţile şi lipsindu-te de multe. Căci nevoinţa nu este exclusiv privilegiul sau îndatorirea monahilor, ci este pentru toţi credincioşii, şi cu deosebire pentru clerici, mai ales cei celibatari. Biserica Ortodoxă este profund ascetică şi nu este loc în aceasta pentru cei care nu iubesc nevoinţa şi sunt prieteni ai luxului şi ai confortului.
Preotul este absolutul întrupat, expresia celor neschimbătoare, nestrămutate şi neclătite, trâmbiţa Cerurilor, chipul nestricăciunii, piatra de hotar a veşniciei. Fie ca el să rămână pururea neschimbat, chiar şi în înfăţişare, ca o aducere-aminte şi un simbol al vremurilor şi al adevărurilor neschimbătoare pe care le reprezintă.
Preoţia este un foarte mare dar făcut de Dumnezeu omenirii. Prin ea Domnul îşi revarsă harul în lume.
Mi se pare curată hulă [întristarea unui arhimandrit pentru că nu fusese ales episcop]. Dacă te gândeşti că trupul tău pieritor poate să ia pâine şi vin şi, prin pogorârea Duhului Sfânt, să le prefacă în Trupul şi Sângele lui Hristos, că ţi s-a dat puterea de a-i face pe fiii lui Adam părtaşi Crucii şi învierii lui Hristos prin Sfântul Botez şi că ai primit puterea de a-ţi pune mâinile şi epitrahilul pe capul celui mai mare păcătos şi să-L scoţi de la Spovedanie cu sufletul alb, curat; gândindu-te la toate acestea, cum este cu putinţă să te socoteşti învins? Pentru că nu ai putut purta mitră? Domnul să aibă milă de noi!
Am făcut o înţelegere cu Dumnezeu: eu îmi voi goli buzunarele, făcând milostenie, iar El mi le va umple. Domnul nu a încălcat niciodată această înţelegere. O voi călca eu oare? Să nu fie vreodată!
Ah! Cinstiţi părinţi, aflaţi cât de mult mi-am zdrobit voia! Două lucruri am iubit în viaţă: să citesc şi să scriu, şi am fost lipsit de amândouă, iar în aceasta sunt asemenea celui care pierde cea mai mare bucurie pe care o are în lumea aceasta. Când citesc Sfânta Scriptură sau pe Sfinţii Părinţi, las pământul în urma mea şi mă înalţ la Ceruri.
Iar în ceea ce priveşte scrisul, iertaţi-mă pentru ceea ce voi spune... mă îmbăt ca de vin. Văd că unii, când vor să scrie ceva, şterg, scriu, iar şterg, iar scriu... Eu nu izbutesc să-mi aştern gândurile îndeajuns de repede pe hârtie, căci parcă mă potopesc fulgi de zăpadă. Stiloul meu parcă este înaripat. Insă, în ciuda acestei priceperi în ale scrisului şi a dorinţei mele de a studia, mă lipsesc de amândouă şi mă aşez să răspund la telefonul care sună neîncetat, pentru a găsi rezolvare ba la o problemă, ba la alta. Sau, alteori, spovedesc ore în şir, şi nu numai oameni învăţaţi, ci şi pe cei simpli şi neştiutori de carte. Spunând aceasta, nu aşez Taina Spovedaniei mai prejos decât scrisul. Ci vreau să spun că voia lui Dumnezeu a fost ca eu să spovedesc credincioşii şi nu să citesc şi să scriu, deşi acestea din urmă mă încântă foarte tare.
Cât de viclean este diavolul! El le şopteşte tinerilor care au izbutit să se unească în căsătorie creştină: „Mult mai bine ţi-ar fi dacă ai merge la mănăstire şi ai trăi bucuriile duhovniceşti, cereşti, departe de grijile vieţii de familie care te doboară şi te ţintuiesc la pământ!" Iar celor ce au intrat în monahism, dorindu-şi viaţa de feciorie în Hristos, le spune la ureche: „Mult mai bine ţi-ar fi dacă te-ai căsători şi ţi-ai face casa biserică a lui Dumnezeu, trăind bucuriile vieţii conjugale, departe de chinurile nevoinţei şi de singurătatea ce te deprimă!" Iar dacă cel căsătorit s-ar călugări, sau monahul s-ar căsători, le-ar spune apoi exact invers. Toate acestea, pentru a-L azvârli pe om în deznădejde şi a-l smulge de pe calea mântuirii. Căci şi căsătoria binecuvântată şi fecioria în Hristos sunt căi spre mântuire.
Matematica lui Dumnezeu este cu totul alta decât cea omenească. Pentru noi, doi plus doi fac patru. Pentru Domnul, doi plus doi poate să dea cinci, cincisprezece sau orice alt rezultat.
Inima mea are uşi pe care numai se intră. Nu se mai iese. Oricine intră rămâne înăuntru. Orice ar face acel om, eu îl iubesc la fel cum l-am iubit întâia dată când mi-a pătruns în inimă. Mă rog pentru el şi fac tot ce pot pentru mântuirea lui.
Pentru mine, iadul cel mai înfricoşător este să îmi dau seama că am întristat o persoană iubită.
PĂRINTELE EPIFANIE
VIEŢI ŞI CUVINTE DE ÎNVĂŢĂTURĂ ALE BĂTRÂNILOR, EDITURA SOPHIA
Cumpara cartea "VIEŢI ŞI CUVINTE DE ÎNVĂŢĂTURĂ ALE BĂTRÂNILOR"
-
Parintele Epifanie Teodoropulos
Publicat in : Parinti -
Parintele Epifanie Teodoropoulos
Publicat in : Parinti
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.