Viaţa trecătoare pe care o trăim acum este asemenea mării, iar noi suntem corăbiile. Şi întocmai ca ele, nu înaintăm mereu pe o mare liniştită, ci adesea întâlnim în cale vânturi mari şi furtuni puternice, sminteli, ispite, boli, întristări, nenorociri, prigoane şi felurite primejdii. Dar noi nu trebuie să ne pierdem curajul. Trebuie să fim cutezători, să avem bărbăţie şi credinţă. Iar dacă, în faţa primejdiei, neînfricarea ne părăseşte, ca pe nişte oameni temători şi puţin credincioşi, să strigăm după Hristos precum a făcut Petru, iar El ne va întinde mâna şi ne va ajuta.
Părinţii trebuie să îi înveţe pe pruncii lor de la o vârstă foarte fragedă. Ei trebuie să îi înveţe frica lui Dumnezeu, să le taie pornirile rele şi nedesăvârşirile şi să nu le fie ca nişte slugi sau să le împlinească dorinţele şi poftele cele rele. Copilul mic este precum ceara moale, căreia îi dai ce formă doreşti şi care primeşte orice pecete pui pe ea.
Orice ai scrie pe o foaie albă de hârtie va rămâne întipărit acolo. In acelaşi chip, orice învaţă pruncul când este mic va rămâne întipărit în el până la bătrâneţe... Când pomişorul este încă tânăr, se îndoaie în bătaia vântului. Dacă îl sprijinim punându-i alături un par, devine iarăşi drept. Dacă nu îi punem acel par, şi rămâne cum l-a strâmbat vântul, aşa va fi mereu. Iar dacă vrem să îl îndreptăm după ce a crescut şi are rădăcini puternice, se rupe şi va fi tăiat. La fel este şi cu copiii noştri. Să îi sprijinim în credinţă şi în frica lui Dumnezeu atunci când sunt mici. Să facem îngrădituri ocrotitoare în jurul lor, să îi înconjurăm cu ziduri de învăţături şi pilde bune până ce se înrădăcinează în virtute, iar atunci nu se vor mai teme de nici o primejdie.
Oamenii din ziua de astăzi sunt fără frâu. Laici şi clerici, ca nişte cai scăpaţi din frâu, aleargă spre păcat. Nu mai ţin seama nici de Dumnezeu, nici de moarte, nici de Judecată, de plata faptelor lor - de nimic..., nimic. Nu îi interesează decât lumea materială, trupul, plăcerile, slava. Sunt foarte puţini cei care se preocupă de ceea ce se cuvine, şi poate că pentru aceşti puţini oameni mai îngăduie Dumnezeu lumea.
Creştinii se împart în două grupuri, cei cu carte şi cei fără carte. Majoritatea celor fără carte sunt necredincioşi. Nu ştiu că este Dumnezeu, nu ştiu ce este Dumnezeu şi ce este credinţa. învaţă însă tot felul de poveşti şi atâtea cântece şi dansuri neruşinate! Iar majoritatea oamenilor cu carte sunt cu desăvârşire necredincioşi. Cu puţine excepţii... Ei nu se roagă niciodată şi se ruşinează să îşi facă semnul Crucii.
Ca poporul acesta să se îndrepte, obiceiurile rele şi păcatul trebuie să înceteze.
Calea pe care o urmaţi în viaţă, căsătoriţi sau necăsătoriţi, este voia Domnului. Căci mulţi sunt cei care îşi doresc ceva, în timp ce Dumnezeu îi cheamă altundeva.
Căsătoria este bună, ca şi fecioria. Celibatul este o stare mai bună şi mai înaltă, căci bărbatul necăsătorit se îngrijeşte de cum să îi placă lui Dumnezeu, pe când cel căsătorit se îngrijeşte de cum să placă soţiei şi lumii. Dumnezeu nu sileşte pe nimeni, nici spre căsătorie, nici spre feciorie. Omul trebuie să aleagă una dintre aceste căi. Iar dacă şovăie şi nu ştie care este calea lui, să se roage fierbinte, cu pocăinţă şi evlavie, ca Dumnezeu să i-o arate.
Cu generaţia aceasta plină de rele, duhovnicul trebuie să folosească iconomia, căci dacă ar aplica acrivia (stricteţea), nimeni sau numai puţini dintre cei care vin să se spovedească ar putea fi socotiţi vrednici să primească Sfânta Impărtăşanie. Este însă nevoie de cea mai mare grijă şi dreaptă socotinţă, iar duhovnicul trebuie să se roage fierbinte Dumnezeului şi Tatălui Ceresc, pentru a fi luminat, ca să ştie cum să aplice iconomia.
Omul supus urmează lui Hristos, iar cel mândru, care întoarce vorba cu îndrăzneală, urmează diavolului... Cei care se cheamă creştini trebuie să fie creştini adevăraţi, în cuvânt şi în faptă, nu mincinoşi, creştini numai cu numele.
Cea mai uşoară, mai iute şi mai sigură cale către Ceruri este smerenia. Singura cale sigură aceasta este.
Sunt mândru de haina pe care o port şi o socotesc mai de preţ şi mai frumoasă decât orice alt veşmânt, chiar şi decât mantiile împărăteşti de purpură. Mă socot nevrednic de un veşmânt atât de smerit, preţuit şi sfânt, care a fost cinstit de nenumăraţi Sfinţi Cuvioşi, Cuvioşi Mucenici, Mărturisitori şi Sfinţi. Mă întristează şi îi compătimesc pe acei preoţi care nu mai poartă rasă şi îşi rad barba.
Credinţa îl îndrumă pe om spre teamă. Ce fel de teamă? Teamă de păcat, teamă de a nu-l mâhni pe Dumnezeu. Cel care are această teamă se smereşte. Iar omul smerit are pe Duhul Sfânt în el.
Adevărata fericire nu înseamnă slava lumească şi plăcerile trupeşti. Adevărata fericire este virtutea. Cei care se nevoiesc să dobândească virtutea, să împlinească poruncile Domnului, aceştia sunt oameni cu adevărat fericiţi.
Unii oameni nu se împărtăşesc deloc cu Sfintele Taine, din pricina lipsei de evlavie şi de credinţă. Alţii, din neştiinţă, din puţinătatea credinţei, din nepăsare şi lipsă de dragoste adevărată şi curată pentru Dumnezeu, se împărtăşesc o dată sau de două ori pe an, din obişnuinţă, fără frică, credinţă şi dragoste. Este un lucru trist şi vrednic de mare jale ca preotul să stea în Uşile împărăteşti, invitându-i pe creştini să se împărtăşească, iar nimeni să nu se apropie.
Simţirea adâncă, zdrobirea şi tânguirea inimii, suspinurile, rugăciunile, posturile, privegherile şi lacrimile sunt semne ale adevăratei pocăinţe. Aceasta este pocăinţa nefăţarnică, adevărată. Ea este binefăcătoare, căci îi aduce păcătosului iertarea păcatelor şi îl face prieten cu Dumnezeu.
Pricina [pentru care nu devenim toţi Sfinţi] se află în noi înşine. In primul rând, este reaua noastră voinţă. în al doilea rând, negrija şi trândăvia noastră. în al treilea, lipsa totală sau puţinătatea dragostei pentru Dumnezeu şi cele cereşti. In al patrulea, desăvârşita noastră iubire pentru bani, pentru cele materiale şi josnicia minţii noastre.
Când te ispiteşte vrăjmaşul cu gânduri de necredinţă, să spui din toată inima: „Cred întru totul tot ceea ce crede Biserica, ce spune Hristos în Sfânta Evanghelie, ce au spus Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi. Pe tine nu te cred însă, duh necurat, fiindcă eşti mincinos şi tâlhar."
Dacă cineva zideşte o casă şi nu îi face acoperiş, nu o poate folosi. La fel se întâmplă şi cu omul care dobândeşte toate virtuţile, dar n-are dragoste: casa lui rămâne fără acoperiş şi e cu totul nefolositoare.
Să ne trăim viaţa urmând pilda Sfinţilor şi să îi avem mereu ajutători şi ocrotitori. Să îi urmăm în nevoinţele şi virtuţile lor, îndeosebi în smerenie, credinţă, nădejde şi dragoste.
Omul blând este curăţit de păcat, căci Dumnezeu sălăşluieşte în cei blânzi. Fiind curăţit, el străluceşte cu razele Duhului Sfânt şi dobândeşte dragostea.
Când, în copilărie, citeam Vieţile Sfinţilor, mă simţeam de parcă o rază de lumină dumnezeiască îmi pătrunsese în inimă. Raza îmi umplea inima de dulceaţă, bucurie şi fericire adâncă şi aprindea în ea dorul şi dragostea pentru Dumnezeu şi cele de sus. Atunci, fie că mâneam, fie că mergeam sau vorbeam cu cineva, mintea mea contempla cele cereşti, iar inima îmi era lipită de Dumnezeu.
Părintele Filoteu din Paros
VIEŢI ŞI CUVINTE DE ÎNVĂŢĂTURĂ ALE BĂTRÂNILOR CONTEMPORANI DIN GRECIA, EDITURA SOPHIA
Cumpara cartea "VIEŢI ŞI CUVINTE DE ÎNVĂŢĂTURĂ ALE BĂTRÂNILOR CONTEMPORANI DIN GRECIA"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.