- De ce oamenii nu aleg calea vieţii duhovniceşti? De ce nu trăieşte în ei Duhul Sfânt? De ce aleg viaţa fără Domnul? Oamenii nu simt evlavie, nu cred în sfinţi, în Hristos, în Biserică. De ce vor să trăiască după voia proprie, nu după voia Domnului, Care a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa"? Care este pricina?
- Nu e uşor să dai un răspuns. Ideea este că nu putem iubi o persoană pe care nu o cunoaştem. La fel şi oamenii nu-L iubesc pe Dumnezeu pentru că nu îl cunosc. Iar dacă nu îl cunoaştem pe Dumnezeu, atunci şi viaţa noastră este lipsită de sens. Căci telul vieţii este unirea cu Dumnezeu. Fie că o ştim sau nu, am fost creaţi tocmai pentru a fi în comuniune cu El. Iar dacă nu îl cunoaştem, nici nu năzuim spre El, nu-L vom căuta, vom merge în altă direcţie.
In lăuntrul fiecăruia dintre noi există o sete continuă după ceva. Intotdeauna căutăm ceva, întotdeauna vrem ceva. Căutăm fericirea, dar nimic şi nimeni nu poate să ne satisfacă. Această năzuinţă, această sete este chiar dorinţa primordială de unire cu Dumnezeu, pe care El a zidit-o în om. După ce Adam şi Eva au păcătuit, dorinţa nu a dispărut, dar şi-a pierdut ţinta cea adevărată. Ea a încetat să mai fie îndreptată către Dumnezeu, s-a concentrat asupra altora, asupra „eului" nostru. Această dorinţă există în noi întotdeauna, dar nu găseşte împlinire până când cineva nu o va îndrepta spre Dumnezeu. Până atunci, aspiram către alte lucruri, nu către ceea ce ne face fericiţi, ci către ceea ce ne distruge. Este vorba şi despre „eul" nostru, şi despre lume, şi despre oameni. Şi, bineînţeles, nu putem potoli cu nimic setea noastră de a fi fericiţi, cu nimic, în afară de Dumnezeu.
Mereu căutăm ceva, tindem să obţinem anumite lucruri, dar nu putem pur şi simplu să le folosim, ci le întrebuinţăm spre rău, le distrugem şi pe ele, şi pe noi. în dorinţa de a avea din ce în ce mai mult, oamenii devin robii lucrurilor. Toată această nebunie se întâmplă din cauză că nu îl cunoaştem pe Dumnezeu. Atunci când începem a-L cunoaşte, totul se schimbă.
Astfel, aceia dintre noi care îl cunosc pe Dumnezeu trebuie să-i îndrume pe cei care nu-L cunosc.
Aici este sensul. Ii învăţăm cum să dobândească libertatea. Nu robia, ci libertatea. Atâta vreme cât depindem de patimile noastre, suntem robi. îl omorâm pe omul cel vechi pentru a-i da viaţă celui nou.
Aţi întâlnit vreodată un om paşnic, liniştit, şi vorbind cu el să îţi vină să spui: „Vreau să semăn cu el. Nu ştiu de ce simt asta, dar aş vrea să devin la fel"? Chiar fără a discuta lucrurile în profunzime, prin intuiţie, înţelegem că el are o oarecare integritate, iar noi - nu. Când cineva se apropie de Dumnezeu, acest lucru le aduce folos tuturor. Tuturor!
Cred că, în calitate de creştini, trebuie să ducem o adevărată viaţă creştină. Tocmai în virtutea acestui fapt vom putea schimba lumea care ne înconjoară, nu prin discuţii, poveţe. Dacă nu avem o viaţă creştină, toate celelalte nu au o importanţă deosebită. Ziua de duminică se sfârşeşte, încuiem biserica, plecăm la casele noastre şi până duminica viitoare ne purtăm cum vrem; aşa nu se va schimba nimic. Dar nici noi înşine nu ne vom schimba. Nici noi, nici oricine altcineva.
Cum îl cunoaştem pe Dumnezeu? Ştiţi voi asta? Domnul Iisus Hristos spune: De Mă iubiţi, păziţi poruncile Melem. „Dacă Mă iubiţi, iubiţi-vă unii pe alţii, slujiţi unii altora." Şi mai departe, în Epistola Sfântului Apostol Ioan, El spune: Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! pentru că „Eu v-am poruncit să îl iubiţi pe aproapele."
Deci cum să-L cunoaştem pe Hristos? Pe calea împlinirii poruncilor Lui. Unde îl întâlnim? Pe cărarea slujirii unii altora.
Noi însă credem că putem să-I facem pe plac lui Hristos, dar şi nouă înşine. Că îl putem iubi pe Dumnezeu, dar totodată să nu avem grijă de nimeni. Că putem trăi şi aşa, că a împlini toate poruncile dumnezeieşti nu e obligatoriu, că n-are rost să devenim sfinţi şi, chipurile, îl vom cunoaşte şi aşa. Dar aşa ceva nu se poate. Incercăm să făurim nişte teorii religioase care, după cum ni se pare, ne vor duce la Dumnezeu, însă ele nu funcţionează. După care suntem nedumeriţi: „Sunt de acord cu toate acestea, însă unde este Dumnezeu? Pe El, pe El însuşi, pe El ca Persoană, tot nu L-am cunoscut. Cred în asta şi în aia, dar unde este Domnul?" însă este aici. Flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau. „Nu aţi vrut să ştiţi unde sunt, dar iată că Eu eram."
Vă iubesc nu pentru anumite calităţi ale voastre, ci pentru că sunteţi o persoană datorită lui Hristos. El este în voi şi îl iubesc pe El în voi. Da, şi pe voi ca oameni vă iubesc şi nu vă resping, însă existaţi ca persoane tocmai datorită faptului că în voi este Dumnezeu. Prin iubirea faţă de voi realizez iubirea mea pentru El.
Arhimandritul loachim Parr
Fragment din cartea "Cand cei doi devin una", Editura Egumenita
Cumpara cartea "Cand cei doi devin una"
-
Viata duhovniceasca
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Viata duhovniceasca si familia
Publicat in : Credinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.