Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea (Luca6, 31). Iată ceea ce toţi comentatorii Noului Testament au numit „Legea de aur a moralei creştine". Textul este inclus în Predica de pe munte - ea însăşi un rezumat mai larg al învăţăturii Sale - şi se află exact aşa şi în Evanghelia după Matei (7,12).

Să ne oprim puţin asupra conţinutului acestor cuvinte, nu atât pentru că ar fi greu de înţeles, ci tocmai dimpotrivă, pentru a le constata simplitatea. Sunt simple ca adevărul! Şi cât de bine se potrivesc oricui le-ar întâlni! Şi cât de uşor de înţeles sunt pentru oricine! Nu e nevoie de licenţe şi doctorate în nici o disciplină, nici măcar în teologie, ca să fie pe înţeles. Sunt pe măsura învăţatului, ca şi pe a analfabetului. Nimeni nu s-ar putea plânge că sunt grele, că nu sunt pentru mintea lui. Spre a le înţelege nu avem nevoie decât de o minte sănătoasă. Căci toţi ştim ce vrem să ne facă nouă oamenii.

Vrem să ne urască? Vrem să ne facă rău? Vrem să ne vorbească de rău? Vrem să ne pârască? Vrem să ne târască prin tribunale? Niciodată! Toţi vrem ca oamenii să ne facă numai bine. Vrem să fim iubiţi. Vrem să fim ajutaţi. Cuvântul Mântuitorului are în vedere atât de mult interesele noastre, încât nu e posibil să nule înţelegem şi pe ale altora, aşa cum le înţelegem pe ale noastre. Ne ia pe noi înşine drept măsură a modului cum trebuie să ne purtăm cu altul. Cum vrem să se poarte alţii cu noi, aşa să ne purtăm şi noi cu dânşii.

Mântuitorul a adus în lume noutatea iubirii. Sfatul acesta e de fapt o altă formă de exprimare a unui alt principiu: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Matei 19, 19; 22, 39; Romani 13, 9; Galateni 5, 14). De aceea a zis: Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiţi unii pe alţii precum v-am iubit şi Eu pe voi (Ioan 13,34).

Dar de ce era porunca aceasta nouă! Era nouă fiindcă în Vechiul Testament nu era tot aşa. Mântuitorul însuşi precizează: Aţi auzit că s-a zis: să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău (Matei 5, 43). Mântuitorul face un pas mai departe decât preceptul din Vechiul Testament, ridicându-l cu o treaptă mai sus, căci zice: Nu numai să iubiţi pe cei ce vă iubesc, dar să iubiţi chiar pe vrăjmaşii voştri, să binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, să faceţi bine celor ce vă urăsc şi să vă rugaţi pentru cei ce vă nedreptăţesc şi vă prigonesc (Matei 5, 44).

Trebuie să recunoaştem că nu e un sfat uşor de urmat şi că ne pune la mare încercare. Teoretic îl înţelegem şi chiar îl admitem, dar când e vorba de pus în practică ni se pare, dacă nu imposibil, cel puţin nedrept. Să nu luăm lucrurile uşor şi să nu trecem pe lângă acestea ca şi cum ar fi bune, dar nu pentru noi. Suntem aici în faţa unui: ori-ori! Ori facem precum ne învaţă Iisus şi suntem creştini, ori nu facem, şi nu suntem creştini.

Cred că aceasta ar trebui să ne dea foarte mult de gândit. Dacă înţelegem şi admitem că Iisus a venit să îndrepte lumea, s-o facă mai bună, s-o schimbe din adâncuri, să schimbe adică adâncurile inimilor, atunci n-o putea face decât recomandând ceea ce a recomandat. Numai aşa se poate. Vrem să-L ascultăm? Vrem să devenim oameni noi sau îi admirăm teoretic învăţătura, dar rămânem la omul vechi?

După toate semnele ne aflăm cam în situaţia din urmă. De aceea lumea mai arată încă aşa cum arată. Nu alţii, nu cei care nu-L admit sau nu cred în Iisus îi împiedică împlinirea visului Său de transformare a omenirii, ci în primul rând cei care se zic „ai Lui", creştinii.

Atâta vreme cât nu ne vom reconsidera părerea şi practica vieţii cu privire la acest precept, al iubirii, nu sunt şanse reale de biruinţă a creştinismului în noi. De altfel, de aceea au şi apărut prin Apus unele aşa-zise curente care afirmă că ne aflăm deja într-o „eră post-creştină", în care creştinismul a fost uitat, trădat, lăsat în urmă, demodat. Creştinii vor îndreptăţi sau vor dezice aceste afirmaţii?

Mântuitorul îşi şi demonstrează sfatul pe care îl dă, adică acela de a nu răsplăti răul cu rău. Aşa face şi Dumnezeu, spune El: Căci El porunceşte soarelui Său să răsară şi peste cei răi, şi peste cei buni, şi dă ploaie şi peste cei drepţi, şi peste cei nedrepţi. Şi din nou accentuează diferenţa în care trebuie să se situeze creştinii, şi nu pur şi simplu pentru că aşa vrea El, învăţătorul, ci pentru că aşa e logic, dacă vrem să intrăm în modul divin de gândire. Şi iată demonstraţia: Căci de iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce plată vi se cuvine? Au nu fac tot aşa şi vameşii? Şi de uraţi sănătate numai prietenilor voştri, ce lucru mart faceţi? Au nu şi păgânii fac aşa? (Matei 5, 46-47).

Dragostea ta îl bucură pe cel ce te iubeşte, dar acela crede că i se cuvine, pe când dragostea care ar răsplăti vrăjmăşia ar pune altfel problema. Cel pe care-l iubeşti când te urăşte nu te va putea urî mai mult şi, încetul cu încetul, îşi va modifica şi el sentimentele. Cel puţin când avem în vedere oameni normali. Aşa că dreptatea e de partea Mântuitorului şi a poruncii Sale, cu adevărat noi. Porunca Sa e logică prin adâncimea ei, nu prin aparenţa de echivalenţă pe care o stabilea Legea Veche.

Ne aflăm deci, incontestabil, în faţa unui uriaş pas mai departe decât iubirea poruncită de Vechiul Testament, care răspunde exclusiv iubirii. Să întârziem câteva clipe asupra situaţiei din Vechiul Testament, aceea care L-a nemulţumit pe Mântuitorul şi la care a socotit că trebuie să intervină cu o modificare.

In Vechiul Testament se spune: Ochi pentru ochi, dintre pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior, arsură pentru arsură, rană pentru rană, vânătaie pentru vânătaie (Ieşirea 21, 24-25). Iată şi texte din cartea Levitic: De va lovi cineva un om şi va muri, acela să fie omorât... De vapricinui cineva vătămare aproapelui său, aceluia să i se facă ce a făcut el altuia. Frântură pentru frântură, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte; cum a făcut el vătămare altui om, aşa să i se facă şi lui (Leviticul 24, 17-20). Iată şi în Deuteronom: Să ceri suflet pentru suflet, ochi pentru ochi, dintre pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior. Cu răul pe care-l va face cineva aproapelui său, cu acela să i se plătească (Deuteronomul 19, 21).

In Levitic, Moise e drept cel puţin într-o privinţă: Aceeaşi judecată să aveţi şi pentru străin, şi pentru băştinaş, zice el (Leviticul 24, 22), dar în Exod e discriminatoriu: De va lovi cineva pe robul său în ochi sau pe slujnica sa în ochişi-l va pierde, să-i lase liberi ca despăgubire pentru ochi (Ieşirea 21, 26). Aşadar robul nu mai avea dreptul să scoată ochiul stăpânului! Robul nu mai era „cineva", nu era om! El se alegea doar cu o despăgubire! Probabil că unii dintre bieţii robi erau uneori bucuroşi să li se facă vătămări, ca să-şi capete libertatea!

Iată deci ce anume a vrut Mântuitorul să îndrepte. Să instaleze legea iubirii în locul legii răzbunării. Trebuie să ne mărturisim însă nouă înşine că în inima şi în mintea noastră socotim totuşi că Legea Veche era dreaptă şi mulţi dintre noi, în faptă, dacă nu în teorie, suntem încă rămaşi la nivelul Legii acesteia, care se numea în Vechiul Testament Legea talionului, adică dreptul la răzbunare echivalentă.

Fără îndoială nu e uşor să urci la bunătatea recomandată de Mântuitorul, când ţi se face rău. Teoretic ne declarăm de acord cu învăţătura Sa, dar dacă e vorba să trecem la aplicarea ei, de îndată descoperim că ne e aproape imposibil. Pornirea noastră, când cineva ne face rău, e să-i răsplătim şi noi cu rău. Şi păcătuim. Mântuitorul ne cere un mare efort de autodepăşire. Tocmai de aceea a venit El, ca să ne îndrume şi să ne ajute să încercăm această autodepăşire. E aproape supraomenească, dar suntem chemaţi să devenim desăvârşiţi (cf. Matei 5,48). Chiar Dumnezeu pe care îl descoperea Moise îndemna la desăvârşire: Să-Mi fiti sfinţi (Leviticul 20, 26).

Chemarea la desăvârşire şi la sfinţenie nu e uşor de împlinit. E mult mai comodă mediocritatea. Unii confundă mediocritatea cu „calea de mijloc", cea recomandată de sfinţii trăitori ai virtuţilor creştine. Sunt lucruri total diferite. „Calea de mijloc" e evitarea exceselor care ne pot face rău. De pildă, evitarea postului excesiv, care ar duce la îmbolnăvirea trupului şi la mândrie, adică la îmbolnăvirea şi a sufletului. Tot un exces care ar face rău ar fi eliminarea totală a postului, care ar duce la îmbuibare şi lenevire, rău pentru trup şi rău pentru suflet. A fi pe calea de mijloc e a fi pe calea înţelepciunii, a echilibrului, a bunului-simţ.

Mediocritatea e mulţumirea cu jumătăţile de măsură, cu imprecizia, cu lipsa de ţel şi de caracter. Mediocrul e fără aripi şi fără spaţiu de zbor. Se mulţumeşte cu ce nu are şi nici nu ştie ce i-ar mai trebui. Cel modest se mulţumeşte cu ce are şi ştie că ce nu are nici nu i-ar trebui de fapt. Mediocrul nu are personalitate. De aceea nici nu ştie că ar mai putea creşte. El nu pricepe nici chemarea la sfinţenie, nici îndemnul la desăvârşire. Mediocrul nu are ambiţii, nici măcar în sensul cel rău, de cel bun să nu mai vorbim.

Tendinţa firească a oamenilor întregi e spre mai mult, spre mai bine, spre mai frumos. Tinderea spre desăvârşire nu e invenţie artificială a Mântuitorului, o recomandare lipsită de realism. S-o verificăm prin cel mai la îndemână mijloc. Când un copil merge pentru prima oară la şcoală, învăţătorul e pentru el cel mai mare om din lume. Intrebat ce vrea să se facă, va zice: „învăţător". Când mai târziu vede şi aude la televizor artişti sau jucători de fotbal, doreşte să se facă artist sau jucător de fotbal. Dar nu oricum. Intrebat „Ca cine?", va spune întotdeauna numele celor mai buni, ale celor mai lăudaţi. Nu va dori să ajungă ca cei mai slabi.

De ce să fie atunci nepotrivit îndemnul: Fiţi desăvârşiţi şi încă: precum şi Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârşit estel Deci la nivelul Celui mai Mare! Fiecare tânăr care intră într-o mănăstire vrea să ajungă sfânt. Dacă nu intră cu gândul acesta, degeaba intră. Va rămâne un mediocru.

Legile fixate de Moise erau aspre. Ale Mântuitorului sunt grele, pentru că vin în conflict cu felul nostru de a gândi dreptatea. Iată însă că nu vin în conflict cu felul nostru de a gândi desăvârşirea. Legile lui Moise erau aspre şi chiar crude, dar probabil pentru vremea aceea erau necesare. Din enumerarea pedepselor cu moartea, care ocupă un întreg capitol în Leviticul (capitolul 20), putem deduce că moralitatea se afla la cel mai scăzut nivel posibil în vremea aceea. Incesturile şi alte rele erau racile de toate zilele. Numai pedepsirea drastică şi radicală, cu moartea, va fi putut să le curme. Că altfel, în alte împrejurări, vedem că Moise însuşi aprecia iertarea, când nu era legată de păcate capitale. De pildă, generozitatea lui Iosif faţă de fraţii săi care l-au vândut e povestită ca un episod pozitiv (cf. Facerea 37-50).

Şi în cartea lui Tobit din Vechiul Testament se spune: Ceea ce urăşti tu însuţi, aceea nimănui să nu faci (Tobit 4, 15), dar acestea erau, se vede, atitudini sporadice. Legea talionului era legea fundamentală. Şi poate că şi ea trebuie înţeleasă, pentru vremea ei, ca pozitivă, în sensul ca limita răzbunarea la dimensiunea răului: ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte, nu moarte pentru ochi, om pentru animal, sau, pentru că unul a omorât, să i se omoare toată familia, tot tribul. Moise a găsit şi astfel de obiceiuri. Prorocul Natan i-a povestit lui David că un bogat, pentru a-şi ospăta un vizitator, în loc să taie una din oile sale a tăiat unica oaie a unui sărac. Şi care a fost decizia lui David? Omul care a făcut aceasta este vrednic de moarte. Iar pentru oaie să se întoarcă împătrit (II Regi 12, 1-6). Deci patru pentru una şi, în plus, şi condamnarea la moarte. Pe lângă aceasta, Moise ne apare ca un mare milostiv cu Legea talionului! Probabil de aici s-a inspirat şi hotărârea lui Zaheu vameşul de a întoarce împătrit celor pe care îi nedreptăţise, lu-ându-le impozite mai mari (cf. Matei 19, 8), dar de moarte Mântuitorul n-a vorbit, ci de mântuire şi iertare.

Sau iată o dispoziţie din Ieşire: De va fura cineva un bou sau o oaie şi le va junghia sau le va vinde, să plătească cinci boi pentru un bou şi patru oi pentru o oaie (Ieşirea 22, 1).

Dacă privim din această perspectivă dispoziţiile lui Moise şi reglementarea pedepselor, în sensul egalităţii lor cu infracţiunile, ele apar mai blânde, dar iată că Mântuitorul vine cu ceva şi mai blând, cu o lege morală menită nu numai să pună rânduială în viaţa socială, prin pedepse, ci să deschidă oamenilor calea spre desăvârşire prin decizii personale, individuale, prin decizii de conştiinţă. El ştia că numai acestea pot asigura o viaţă socială şi pot împlini ceea ce Dumnezeu a dorit de la început: desăvârşirea şi sfinţirea omului. Acest lucru i l-a spus şi lui Moise, şi Moise l-a însemnat în Levitic: Sfinţiţi-vă pe voi înşivă şi veţi fi sfinţi, căci Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfânt (Leviticul 20,7). Dar Moise, pentru vremea sa, n-a găsit mijloacele cele mai adecvate ca să realizeze acest ideal. De aceea abia Iisus a înlocuit Legea talionului.
Răul îl biruieşti nu cu răul, ci cu binele, şi numai cu binele poţi să schimbi sufletul celui care ţi-a făcut rău. Căci dacă nu-i schimbi sufletul îl pedepseşti, dar nu-l îndrepţi. Şi când îi va veni bine, îţi va face din nou rău.

Se povesteşte că unul din marii preşedinţi ai Statelor Unite, Abraham Lincoln, în momentul când trebuia să fie ales preşedinte avea un opozant foarte puternic, care mergea din oraş în oraş şi ţinea cuvântări împotriva lui, vorbindu-1 de rău, aşa cum se obişnuieşte în confruntările electorale, Lincoln a reuşit totuşi să capete cele mai multe voturi şi să fie ales preşedinte. Când şi-a alcătuit guvernul, pe cine credeţi că a ales ca ministru de război în cabinetul său? Tocmai pe acest om care îl blamase în chip infam în tot timpul campaniei electorale. Prietenii l-au întrebat: „De ce ai făcut aceasta?" El a răspuns: „Cum poţi să-ţi biruieşti un duşman altfel decât făcându-ţi-l prieten?"

Intr-adevăr, dacă stăm şi ne gândim bine, cea mai mare biruinţă pe care poate s-o obţină cineva în relaţiile cu oamenii e ca dintr-un duşman să-şi facă un prieten, încercaţi! Nu e uşor, dar e cu adevărat o mare victorie. Acum ştim caree mijlocul prin care poţi face dintr-un duşman prieten. Nu e altul decât tratându-l cu iubire, cu iertare, cu înţelegere. Cu speranţa că se va îndrepta, acordându-i un avans de încredere. Căci dragostea pe care o investim în alţii, şi mai ales în cei care ne voiesc şi ne fac răul, nu este altceva decât o investiţie de speranţă, că vom transforma sufletul făcătorului de rău într-un suflet făcător de bine.

Aceasta şi este legea pe care ne-a adus-o Mântuitorul Iisus Hristos: Să ne iubim unii pe alţii, să-i iubim pe vrăjmaşii noştri, să-i iubim pe cei care ne fac rău, pe cei care ne urăsc. Şi mai este un aspect pe care trebuie să-l scoatem în evidenţă. Porunca cere şi de la noi o transformare, cere ca şi noi să devenim oameni noi, dacă vrem să obţinem din alţii oameni noi. De altfel, în momentul în care cineva investeşte iubire în altcineva care i-a făcut rău, în momentul acela el cel dintâi a obţinut o victorie asupra sa însuşi. Se trezeşte alt om. Din omul pornit să se răzbune, se descoperă om bun, gata să creadă în celălalt, în ciuda evidenţelor de până atunci, care îl mânau spre alte sentimente.

Lucrurile pot părea simple expuse astfel, dar există totuşi şi un anumit grad de complicaţie în ele. Aş vrea să stăm de vorbă puţin asupra complicaţiei care se poate ivi. De ce? Pentru că mulţi dintre noi ne putem pune întrebarea: Ce ne facem cu cei care ne fac mereu rău? Dacă noi îi tratăm creştineşte, numai cu iubire, iar ei răspund mereu numai cu rău, nu cumva încurajăm răul? Nu cumva încurajăm dezordinea socială? Nu cumva îi încurajăm pe cei care, suflete negre având, trăiesc numai din ură şi din răzbunare?

Cum trebuie să ne purtăm, ca să respectăm şi porunca Mântuitorului, dar să satisfacem şi simţul nostru de dreptate şi să salvăm şi ordinea din societate? Ca să lămurim această problemă, căci ea trebuie lămurită, va trebui să apelăm la alte câteva texte din Sfânta Scriptură.

Mântuitorul zice: Să-l iubeşti pe aproapele tău cape tine însuţi şi să iubeşti şi pe vrăjmaşii tăi. Şi mai zice: Ce vrei să-ţi facă ţie oamenii, fă-le şi tu lor. Da, dar acelaşi Iisus Hristos mai spune: Dacă însă îţi va greşi fratele tău, mergi şi-l mustră între tine şi el singur, şi de te va asculta, ai dobândit pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, mai ia împreună cu tine pe unul sau doi, cape spusa a doi sau trei martori să se sprijine orice cuvânt. Şi de nu-i va asculta nici pe ei, spune-l Bisericii, iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş (Matei 18,15-17). Şi Sfântul Pavel spune: Vă rugăm, fraţilor, să mustraţi pe cei ce trăiesc în neorânduială (I Tesaloniceni 5, 15, v. şi Tit 2, 15; 3, 10).

Să ne aducem aminte şi de ceea ce a făcut Iisus cu zarafii din templu. I-a tratat cu iubire? Cu iertare? Dimpotrivă. A luat biciul şi i-a alungat din templu, pentru că transformaseră casa lui Dumnezeu în casă de neguţătorie. Sau să ne aducem aminte ce s-a întâmplat, după cum ni se istoriseşte în Faptele Apostolilor, cu Anania şi Safira. Din cauză că au minţit, făcând în faţa apostolilor o declaraţie falsă de bunuri; în momentul în care toate bunurile se depuneau la picioarele apostolilor de bunăvoie, şi ei de bunăvoie au spus că le vor depune, dar i-au înşelat pe apostoli şi comunitatea, însuşindu-şi o parte din suma obţinută din vânzarea bunurilor lor, ce s-a întâmplat? Au murit. Au fost pedepsiţi cu moartea (cf. Fapte 3, 1-11). Sau să ne aducem aminte ce spune Sfântul Pavel despre doi care se lepădaseră de credinţa cea adevărată: Himeneu şi Alexandru. După mai multe sfătuiri, Sfântul Pavel i-a dat Satanei, nu i-a mai tratat cu iubire (cf. I Timotei 1, 19-20).

Aşadar pe mincinosul care nu se îndreaptă, pe cel ce se leapădă de credinţă şi nu revine, pe cel care face răul cu premeditare şi cu perseverenţă şi care după insistenţe nu vrea să se îndrepte, pe acela nu mai este cazul să-l iubim? Şi atunci nune aflăm în faţa unei contradicţii între legea iubirii şi între cealaltă, care-i tratează pe aceştia cu dreptate şi îi condamnă? Am putea spune că lor li se aplică în continuare Legea Vechiului Testament?

Cum ieşim din această contradicţie? Iată cum. E simplu. Legea iubirii, porunca iubirii ni se adresează nouă personal, fiecărui individ în parte. In relaţiile personale cu alţii trebuie să opereze numai iubirea, dar atunci când cineva îţi greşeşte nu ţie, ci greşeşte lui Dumnezeu, prin lepădarea de credinţă, de pildă, când greşeşte societăţii prin faptul ca fură, că minte ş.a.m.d., faţă de acesta Sfânta Scriptură ne povăţuieşte să ne purtăm după dreptate şi după lege.

Prin urmare, noi înşine, în problemele care ne privesc pe noi, în relaţiile noastre personale cu aproapele, în acestea trebuie să operăm întotdeauna cu dragoste, cu iertare, în speranţa că acela se va îndrepta. Pe cel care însă face rău cu premeditare, pe cel care face rău aproapelui, pe acesta, în numele legilor pământeşti, care tot de Dumnezeu sunt puse, trebuie să-l chemăm la ordine spre a nu perpetua răul.

Dar chiar şi pentru acesta ni se indică încercări de aducere la rânduială prin sfătuire între patru ochi, apoi cu martori şi apoi în comunitate. Eu însumi sunt, în oficiul meu, pus uneori în adevărate dileme de către unii preoţi. Imi cer să-i iert când sunt reclamaţi. „Nu spune Scriptura să iertăm?, îmi zic. Nu spune Scriptura să iubim?"

Acestora le răspund: Dacă mi-aţifi greşit mie, eu v-aş ierta, dar dacă aţi greşit unui sat întreg şi vine satul şi vă reclamă, atunci eu nu pot să vă iert, pentru că m-aşface vinovat faţă de satul pe care l-aţi jignit. Nu pot să iert jignirea adusă altora. Eu trebuie să iau o măsură ca să liniştesc lucrurile în satul respectiv. Dacă voi nu sunteţi capabili să aduceţi liniştea, atunci trebuie s-o aduc eu, ji atunci nu mai operez cu titlu personal, ci operez în numele datoriei mele spirituale de a ţine ordinea morală în parohie, şi vă chem la ordine şi vă şi pedepsesc. Dacă mi-aţifi greşit mie, atunci v-aş putea ierta. Nu are de suferit nimeni, daca vă iert, pentru că mi-aţi greşit numai mie, dar dacă vă iert eu pentru că aţi greşit obştii creştine, atunci obştea creştină are de suferit în continuare. Dacă nu vă puteţi împăca cu cei cărora le-aţi greşit, e semn că veţi continua a face răul care tulbură parohia. în acest caz, nu e de competenţa mea să iert. Dacă printr-o faptă bună fac rău altora, fapta mea nu e bună.

Asta este ieşirea din această dilemă. Procedăm cu iubire când am fost afectaţi noi de răul cuiva, dar ne folosim de dreptate şi de legile bisericeşti care sunt puse la dispoziţia noastră de către Biserică, atunci când răul făcut afectează Biserica. Altfel, convieţuirea socială şi bisericească n-ar fi posibilă. Dacă iert pe cel care-mi greşeşte mie, nu mai suferă nimeni pentru aceasta, dar suferă altcineva dacă eu aş ierta pe cei care nu mi-au greşit mie, ci altcuiva, de pildă unei obşti creştineşti.

Trebuie însă să mai adăugăm ceva. Dacă cel iertat sau pe care suntem gata să-l iertăm pentru o greşeală făcută nouă personal rămâne insensibil, atunci ce facem? Cu acesta procedăm după regula stabilită de Sfântul Pavel. în cele din urmă îl dăm judecăţii Bisericii. Iertarea se justifică în speranţa că va curma răul. Noi să iertăm, dar pentru ceea ce continuă cel ce a făcut răul, deşi iertat, să-1 spunem Bisericii. Să transferăm răspunderea pe seama colectivităţii. Principiul însă să rămână. Să iertăm. Căci e mai mare mila decât jertfa (Matei 9, 13), iertarea decât pedeapsa. Fiţi milostivi (Luca 6, 36), căci milostivii sunt fericiţi de Dumnezeu şi vor avea parte de milă (cf. Matei 5, 7).

Dincolo de ceea ce îi dăruim noi celui pe care îl iertăm, îi arătam lui Dumnezeu că merităm şi noi iertare din partea Sa, pentru că nu se poate să lase Dumnezeu să fim noi mai buni ca El! Iată un text foarte potrivit jn această privinţă, din Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Să ne iubim aşadar unii pe alţii, şi vom fi iubiţi de Dumnezeu. Să fim cu îndelungă răbdare întreolaltă, şi va fi şi El cu îndelungă răbdare faţă de păcatele noastre. Să nu răsplătim răul cu rău, şi nu vom primi după păcatele noastre. Căci iertarea greşelilor noastre o aflăm în iertarea fraţilor. Iar mila lui Dumnezeu e ascunsă în milostivirea noastră faţă de aproapele. De aceea a zis Domnul: Iertaţi şi se va ierta vouă (Luca 6, 37). Şi iarăşi: De veţi ierta oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru cel din ceruri va ierta vouă greşelile voastre (Matei 6, 14). Sau: Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor mântui (Matei 5, 7). Sau: Cu ce măsură veţi măsura, cu aceea se va măsura vouă (Matei 7, 2). Iată, ne-a dăruit nouă Domnul şi ne-a dat nouă putere veşnică de a ne face fii ai Lui. Ştiu că, chiar şi după această convorbire a noastră, în minţile şi inimile multora dilema la nivelul personal va mai rămâne: cum să iertăm, când dreptatea cere să pedepsim? Dreptatea se cere restabilită. Noi socotim acest lucru ca fiind cel mai firesc. Altfel se compromite dreptatea şi se instaurează anarhia. Se încurajează făcătorii de nedreptate. Cel nedrept trebuie făcut să înţeleagă că a fost nedrept. Şi nu poate fi făcut altfel să înţeleagă decât dacă suferă şi el răul pe care l-a făcut altora! Aşa gândim noi.

Gândim, oare, bine? Să ne fi propus Iisus o utopie, contrazicând o lege şi un sentiment natural? Să nu fi ştiut El că ne propune o imposibilitate, dacă e într-adevăr imposibilitate? Nu cred. A ştiut foarte bine ce spune. Şi a ştiut ce putem gândi despre ceea ce a spus. Dar n-a socotit că judecata şi simţirea noastră sunt îndreptăţite. De ce? Pentru că în fond răsplătirea răului cu rău nu reinstaurează dreptatea şi nu rezolvă problema răului, ci înmulţeşte răul. Cred că nouă ne e permis doar să ne mângâiem cu faptul că dreptatea se va face totuşi: A Domnului este răzbunarea (Deuteronomul 32), text citat şi de Sfântul Pavel când îndeamnă: Nu vă răzbunaţi voi singuri (Romani 12, 19; Evrei 10, 30).

Dar Iisus n-a apelat nici măcar la aceasta. El a iertat şi L-a rugat chiar pe Tatăl să nu Se răzbune: lartă-le lor, că nu ştiu ce fac (Luca 23,34), iar Sfântul Pavel ne îndeamnă: Să avem şi noi gândirea lui Hristos (I Corinteni 2, 16). Sfântul Vasile cel Mare, într-o omilie despre milă şi dreptate, iese din dilemă, îndemnând: „Să unim mila cu dreptatea." Şi se explică: „Să dobândim toate cu dreptate, dar să le sacrificăm pentru milă." Adică, chiar dacă suntem porniţi să cerem şi să facem dreptate, s-o cerem, dar de îndată s-o sacrificăm şi să facem loc milei, dragostei, acelei dragoste care merge până la dragostea de vrăjmaşi. A face dreptate devine astfel sinonim cu a face milă. Şi invers.

La grea încercare suntem puşi. Adevărata victorie trebuie s-o obţinem nu împotriva celor ce ne fac rău, ci mai ales împotriva noastră înşine. în cazul că am dori răzbunarea, cel mai aproape de noi care face răul, neîmplinind porunca lui Hristos, am fi în primul rând noi înşine. Cum ne tratăm pe noi în cazul acesta? Cerem pentru noi dreptate sau iubire, iertare, milă? Iată o temă de adâncă meditaţie, care poate arunca o lumină nouă asupra întregii dileme!

MITROPOLITUL ANTONIE PLĂMĂDEALA
TÂLCURI NOI LA TEXTE VECHI, EDITURA SOPHIA

Cumpara cartea "Talcuri noi la texte vechi"

• Ce este dreptatea dumnezeiasca si cum se aplica aceasta?
  Publicat in : Credinta
• Cateva ganduri despre dreptatea lui Dumnezeu
  Publicat in : Editoriale
• Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea omeneasca
  Publicat in : Religie
• Mila si dreptatea dumnezeiasca
  Publicat in : Credinta
• Dreptatea divina sau judecata particulara
  Publicat in : Dogma