Despre cei care mor şi iarăşi se întorc [în trup]; cum că aceasta se întâmplă din dumnezeiască iconomie. De multe ori, cei păcătoşi se cutremură văzând chinurile iadului şi pe diavoli, atunci când încă mai răsuflă; şi astfel se despart de trup.

l. A lui Grigorie Dialogul
Petru:
Cum se tâlcuieşte lucrul acesta care se întâmplă cu mulţi, că sunt răpiţi din trup, ca într-o amăgire, şi, după ce rămân pentru puţin timp neînsufleţiţi, se întorc iarăşi [la viaţă] şi spun că au auzit: „Nu-i acesta cel pentru care s-a dat poruncă să fie adus"?

Grigorie:
Lucrul acesta, Petre, dacă e bine priceput, nu este amăgire, ci e spre învăţătură de minte. Căci îl rânduieşte milostivirea lui Dumnezeu, prin iconomie, ca un preamare dar al milei Lui; [şi e dat] multora pentru ca, ieşind din trup şi întorcându-se din nou în acesta, să vadă chinurile iadului, despre care auzind mai înainte, nu credeau; şi aşa să se teamă.

Un monah, pe nume Petru, s-a alipit de un Bătrân, numit Evasa22, şi vieţuia într-un loc împădurit şi pustiu. Acela i-a povestit că înainte de a veni să şadă în pustie s-a îmbolnăvit şi a murit. Indată, însă, s-a reîntors în trup, zicând că a văzut chinurile iadului şi întinderi nesfârşite cuprinse de foc. In credinţa că i-a zărit şi pe unii dintre stăpânitorii lumii acesteia, spânzuraţi în văpaie. Pe când era dus şi el spre a fi aruncat acolo, spunea că un înger strălucitor s-a arătat pe neaşteptate şi a oprit să fie aruncat în foc. Acesta i-a zis: „Du-te şi ai grijă cum trăieşti de acum încolo, luând aminte la tine însuţi".

De cum a auzit glasul, mădularele au prins încetul cu încetul a i se încălzi, s-a trezit din somnul morţii veşnice şi a povestit toate câte i s-au întâmplat.

Şi, din pricină că a văzut chinurile iadului şi s-a înfricoşat de ele, s-a dat mai apoi pe sine la atâtea postiri şi privegheri, încât chiar de i-ar fi amuţit limba, ar fi grăit vieţuirea lui. Astfel, moartea lui [vremelnică] s-a înfăptuit cu minunata purtare de grijă a lui Dumnezeu, ca să nu moară veşnic.

Din pricină că inima omenească e cuprinsă de grea învârtoşare, uneori înfăţişarea chinurilor poate să o întoarcă spre pocăinţă. Alteori, însă, unora li se face pricină de mai mare osândire. Căci aceştia, după ce au văzut acele cumplite [chinuri], s-au reîntors în viaţa de aici şi au rămas tot neîndreptaţi. Lor nu le mai rămâne nici un cuvânt de apărare.

Nobilul23 Ştefan, pe care şi tu îl ştii bine, mi-a povestit despre el că, odată, când era în Constantinopol pentru o treabă oarecare, s-a îmbolnăvit pe neaşteptate şi a murit. S-a căutat atunci un doctor şi un spiţer ca să-l deschidă şi să-l îmbălsămeze, dar cum n-au fost de găsit în ziua aceea, venind noaptea, trupul zăcea neîngropat. Spunea că a fost dus în locurile iadului şi că a văzut multe, despre care auzind mai înainte, nu credea. Când s-a apropiat de mai marele locului - întâi stătătorul de acolo - nu a fost primit de el. A zis acela: „Am poruncit să fie adus Ştefan fierarul, nu acesta". Iar el s-a întors îndată în trup, în vreme ce Ştefan fierarul, care îi era vecin, a murit chiar în ceasul acela. Aşa a priceput nobilul Ştefan că erau adevărate cuvintele auzite acolo.

In timpul molimei care a cuprins cetatea noastră24 acum trei ani, Ştefan acesta a murit, aşa cum şi tu ştii. După el, din pricina năpastei aceleia aducătoare de moarte, s-a sfârşit şi un soldat. Trupul lui zăcea fără suflare, însă deîndată sufletul s-a reîntors în propriul trup şi a povestit cele văzute, încât acestea au ajuns cunoscute multora.

Zicea de un pod sub care era negură şi pâclă; duhoarea era de neîndurat şi plutea ceaţă, iar dedesupt curgea un râu. Dincolo de pod erau livezi minunate, înverzite, împodobite cu felurite flori şi ierburi bine mirositoare, în care se vedeau cete de bărbaţi înveşmântaţi în alb. Atâta bună mireasmă era acolo încât locuitorii se saturau numai mirosind-o.

Se zidea şi o casă plină de minunată bună mireasmă, care părea făcută din cărămizi de aur, dar a cui era nu a putut afla. Pe malul râului erau mai multe sălaşuri, dintre care de unele se apropia ceaţa şi duhoarea, în timp ce de altele nicicum.

Cei care străbăteau podul erau puşi la încercare: când vroia să treacă vreunul dintre cei nedrepţi, se împiedica şi cădea în râul acela întunecat; dar drepţii, în care nu era greşeală, treceau slobod, fără grijă, şi mergeau în locurile cu bună mireasmă.

Spunea apoi că l-a văzut acolo pe Petre, mai-mare peste slujbaşii bisericeşti25, care se săvârşise cu trei ani mai înainte; era spânzurat cu capul în jos în locurile acelea înfricoşătoare şi legat cu o povară mare de fier. Pe acesta l-a întrebat de ce suferă aşa ceva şi a aflat de la el ceea ce din fapte ştiam şi noi, cei care îl cunoscusem. „Sufăr chinul acesta, spunea, pentru că îndeplineam ceea ce mi se poruncea26 mai degrabă împins de patima cruzimii, decât pentru ascultare".

Spunea că a văzut acolo şi un preot, care, ajungând la pod, l-a străbătut cu tot atâta îndrăzneală, pe cât a vieţuit şi aici fără de prihană.

Zicea de asemenea că l-a văzut şi pe Ştefan, nobilul de care am pomenit. El a venit la pod şi, când a vrut să treacă, a alunecat şi a rămas atârnat de la mijloc în afara podului. Nişte bărbaţi înfricoşători, care ieşiseră din râu, apucându-l de coapse, îl trăgeau în jos. Alţii, cu veşminte albe şi frumoşi la chip, îl trăgeau de braţe în sus. Şi în timp ce se săvârşea lupta aceasta - duhurile bune trăgându-l în sus, iar cele rele în jos - cel care vedea întâmplarea s-a întors în trup şi n-a apucat să afle ce s-a petrecut în cele din urmă cu Ştefan. E limpede că relele trupului se luaseră la luptă cu faptele de milostenie. Prin faptul că era tras de coapse în jos şi de braţe în sus s-a făcut vădit că iubise milostenia, dar de patimile trupeşti nu se îndepărtase cu totul, aşa că prin ele era tras în jos.

Se arată deci prin acest Ştefan că, atunci când, după cum am spus, unora li se arată chinurile iadului, dar după ce se întorc în viaţa de aici nu se îndreaptă, lucrul nu li se întâmplă pentru folos ci spre mai mare osândă. Căci şi el, văzându-le şi întorcându-se în trup, nu şi-a îndreptat viaţa cu totul; şi, după mulţi ani, a ieşit din trup cu asemenea luptă între moarte şi viaţă.

Petru:
Spune-mi, te rog, ce înseamnă lucrul acesta că a fost văzută o casă zidită cuiva cu cărămizi de aur, în locuri minunate cu bună mireasă? Căci mi se pare foarte de râs să credem că în acea viaţă vom avea iarăşi nevoie de asemenea metale.

Grigorie:
Cine cu mintea întreagă ar presupune aşa ceva? Din toate acestea se face doar vădită lucrarea pe care o are aici cel al cărui locaş se zideşte aşa. Pentru că darul luminii veşnice se dobândeşte prin darea de milostenie, se arată într-un chip minunat că cei milostivi îşi zidesc sălaş din aur. De altfel soldatul, care a văzut toate acestea, spunea că cei care aduceau cărămizile de aur la zidirea casei erau bătrâni şi tineri, fete şi copii; de unde se arată că cei care au avut aici parte de milostenie erau văzuţi acolo a fi lucrători.

Petru:
De ce unele case erau cuprinse de ceaţă şi duhoare iar altele nicicum? Ce înseamnă râul şi podul?

Grigorie:
Din chipurile lucrurilor, Petre, cântărim şi însemnătatea lor. Podul pe care a văzut că cei drepţi trec spre locurile minunate vădeşte că strâmtă foarte este calea ce duce la viaţă. Râul urât mirositor care curgea sub pod arată că aici, în fiecare zi, putreziciunea patimilor târăşte în jos cugetul oamenilor trupeşti. Faptul că ceaţa şi duhoarea se apropiau de unele case, iar de altele deloc, înseamnă că mulţi sunt cei care fac fapte bune, dar pofta plăcerilor trupeşti încă le mai atinge cugetul. Şi e lucru drept ca cei care sunt vrăjiţi aici [pe pământ] de duhoarea trupului, să se împărtăşească şi acolo de ceaţă şi duhoare, în vreme ce aceia care şi-au curăţit întru totul inimile de toată plăcerea trupească să nu simtă în lăcaşurile lor ceaţa aceea şi duhoarea27.

De multe ori sufletele, cât încă se află în trup, văd unele chinuri pricinuite de duhurile viclene; unele spre zidirea lor, iar altele spre zidirea celor ce îi ascultă.

Era odată un copil foarte neastâmpărat, pe care îl chema Teodor. Acesta avea un frate monah şi, mai mult de nevoie decât de voie, i-a urmat lui la mănăstire. Dar Teodor era foarte nesupus şi dacă îi spunea cineva vreun [cuvânt] bun pentru mântuirea lui, nu numai că nu voia să-l împlinească, dar nici măcar să-l asculte; cât despre chipul sfintei vieţuiri28, nu se învoia nicicum să îl primească. In timpul molimei29 aducătoare de moarte, boala i-a vătămat coapsa; şi ajungând la ceasul morţii, s-au strâns toţi fraţii [în jurul lui]. Văzându-l că deja se sfârşea - pentru că tot trupul i se răcise şi era fără simţire, rămânându-i doar în piept puţină căldură de viaţă -, se rugau stăruitor pentru el, cerând de la iubitorul de oameni Dumnezeu să-i fie milostiv la ieşirea din trup.

Pe când fraţii se rugau, a început dintr-o dată să strige cu glas mare, curmându-le rugăciunile şi zicând: „Plecaţi de la mine, plecaţi! Căci, iată, am fost dat ca hrană balaurului, dar, pentru că voi sunteţi de faţă, nu mă poate mânca. Capul deja mi l-a înghiţit. Lăsaţi-l în pace, să nu mă chinuiască mai mult şi ceea ce are de făcut, grabnic să facă. Căci de acum i-am fost dat lui de hrană. De ce să rabd zăbava?" Iar fraţii i-au spus: „Pecetluieşte-te, frate, cu semnul cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci". însă acela a răspuns, strigând puternic: „Vreau să mă pecetluiesc, dar nu pot, căci balele balaurului mă împiedică".

Auzind aceasta, fraţii au căzut cu toţii la pământ, rugându-se cu lacrimi, mai puternic şi mai fierbinte, pentru izbăvirea lui. Şi cum stăruiau în rugăciune, bolnavul a strigat cu glas mare: „Mulţumită [se cuvine] lui Dumnezeu! Căci, iată, balaurul care mă înhăţase să mă mănânce a fugit prin rugăciunile voastre şi n-a mai putut sta aici. Acum rugaţi-vă pentru păcatele mele, căci sunt gata să mă întorc şi să las cu totul viaţa lumească". A luat degrabă putere dătătoare de viaţă, iar mai apoi s-a întors cu toată inima către Dumnezeu, schimbat în cuget de chinul cu care fusese pedepsit îndeajuns. Şi astfel a ieşit din trup.

Acesta a văzut pedeapsa de după moarte pentru folosul său. Alţii, aşa cum am spus, pentru zidirea noastră, văd caznele pricinuite de duhurile răutăţii, cât încă mai răsuflă; şi, după ce le vestesc, de îndată îşi dau duhul.

Aşa s-a întâmplat cu un bărbat pe nume Hrisaorios care, după [judecăţile] lumii acesteia, era un om foarte de seamă. însă, pe cât sporea în bogăţie, pe atât se îmbogăţea şi de patimi; semeţ şi mândru, supus voilor trupeşti, se lupta cu râvnă să strângă averi şi era pârjolit grozav de zgârcenie. Binevoind Domnul să pună capăt atâtor rele, a îngăduit să cadă într-o boală de moarte. Iar când a ajuns în ceasul morţii, având ochii deschişi, a văzut duhuri înfricoşătoare şi întunecate stându-i înainte şi trăgându-l cu sila, ca să-l ducă spre zăvoarele iadului. A început aşadar să tremure, să pălească şi, scăldat în sudoare, să strige cu glas mare, cerând răgaz. îl chema cu răcnete puternice şi pline de tulburare pe fiul său Maxim - pe care şi eu l-am cunoscut mai târziu ca monah, când şi eu ajunsesem la rându-mi monah - şi zicea: „Maxime, dă fuga! Niciodată nu ţi-am făcut rău. Primeşte-mă sub ocrotirea ta!"

Maxim s-a apropiat de îndată, răscolit şi cu lacrimi în ochi, şi, împreună cu el, toţi cei din casa lui. însă acestora nu le era cu putinţă să vadă duhurile rele, care îl trăgeau cu sila pe Hrisaorios. Doar bănuiau că sunt de faţă, după mărturia aceluia, din gălbeneala feţei lui şi din groaza pe care o îndura. Pentru că, din pricina fricii.de înfăţişarea lor întunecată, se răsucea de pe o parte pe alta în aşternut. Şi când era culcat pe partea stângă îi vedea pe aceia stând înaintea lui, privelişte pe care nu o putea îndura; când se întorcea la perete, şi acolo îi vedea în faţă. Căzând deci în deznădejde, că nu mai poate fi izbăvit de ei, a prins puteri şi a început să strige cu glas mare: „Măcar până dimineaţă îngăduiţi-mi! Măcar până dimineaţă îngăduiţi-mi!" Şi cu strigătele acestea a ieşit din trup.

De aici se arată limpede că nu pentru el ci pentru noi a văzut acestea, ca, aflându-le, să ne temem şi să ne îndreptăm. Căci ce i-a folosit lui că a văzut duhurile acelea ale răutăţii înainte de moarte şi le-a cerut răgaz, pe care, şi cerându-l, nu l-a primit?

Şi Atanasie, cel care era preot la noi, mi-a povestit că în Iconia, de unde şi acesta se trage, este o mănăstire numită „a Galatenilor". Acolo trăia un monah care era crezut de toţi a avea vieţuire preaînaltă şi deprinderi alese, însă, după cum l-a arătat sfârşitul, era departe de cele ce părea; căci se înfăţişa înaintea fraţilor ca postind împreună cu dânşii, însă mânca pe ascuns de ei. Venind, deci, peste el o boală, a ajuns la ceasul din urmă al vieţii; şi, cunoscând că s-a apropiat de sfârşit, i-a chemat la el pe toţi fraţii din mănăstire. Aceştia s-au adunat cu osârdie, aşteptând să audă ceva însemnat şi mult râvnit de la un asemenea bărbat îmbunătăţit, după cum credeau, care acum se sfârşea. Acela, însă, jelindu-se şi tremurând, le-a spus: „Credeaţi că postesc împreună cu voi, însă eu mâneam pe ascuns. Şi, iată, acum am fost dat ca hrană balaurului; mi-a legat picioarele şi genunchii cu coada, şi-a vârât capul în gura mea şi, sorbindu-mi sufletul, mi-l smulge [din trup]".

Spunând acestea, de îndată a murit, nefiindu-i îngăduit să rămână în viaţă, ca să se poată izbăvi, prin pocăinţă, de balaurul acela. Se arată limpede şi de aici, că numai spre folosul nostru, care auzim [întâmplarea], a văzut aceasta; căci deşi l-a vădit pe vrăjmaşul căruia îi fusese dat, nu a putut să scape de el.

Everghetinos, VOL 1, Sfanta Manastirea Vatoped - Muntele Athos

Cumpara cartea "Everghetinos, VOL 1"

Note:

22 O neconcordanţă între textul latin al Dialogurilor şi traducerea greacă a papei Zaharia: versiunea originală menţionează Evasa drept numele locului în care se nevoia Bătrânul: in loco solitudinis, cui Evasa nomen est (PL 77, 38lC). Este vorba de Ebusus (Ibica de astăzi), una dintre insulele arhipelagului Balearelor din Marea Mediterană (ed. Periv.).
23 In text  illustris, cel mai important titlu al senatorilor Imperiului Roman târziu. Titlul era purtat mai întâi de înalte oficialităţi (praefectus praetorius, urban praetorius), pentru ca mai apoi să se generalizeze pentru toţi membrii Senatului (Dict. Byz.,p. 986).
Cu acest paragraf începe un lung pasaj (până la p. l23) care lipseşte în ediţia princeps.
24 Roma, cetatea sfântului Grigorie. Se face aici aluzie la epidemia de ciumă care a lovit Roma în ianuarie 590 şi a durat vreme de un an.
25 Am evitat traducerea slujitori bisericeşti care ar duce cu gândul mai degrabă la o funcţie sacerdotală (preoţi, diaconi), în vreme ce aici e vorba chiar de slujbaşi-funcţionari bisericeşti, (lat. familia este, printre altele, şi corpul servitorilor-sclavilor dintr-o casă).
26 Loc neclar; în textul traducerii greceşti a Dialogurilor găsim şi următorul pasaj, omis probabil de către Pavel însuşi: (dacă i se poruncea să lovească pe cineva pentru vreo greşeală) (PL 77, 386B).
27 Aici se termină pasajul care nu se regăseşte în ediţiile tipărite al Everghetinos-ului. Paragraful următor este, în acestea, subtitlul celui de al doilea text al temei de faţă.
28 Schima monahală.
29 E vorba din nou de epidemia de ciumă din anul 590.
30 După cum se menţionează mai înainte în povestire, după Cincizecime, apostolului Toma i-a picat la sorţi să vestească Evanghelia în India. S-a întâmplat atunci să se afle în Ierusalim negustorul Amvani, trimis al împăratului Indiei, cu poruncă să găsească zidari pricepuţi. Acestuia i S-a arătat Hristos, ca stăpân al lui Toma, şi i l-a vândut de rob. (v. C. TISCHENDORF, Acta Apostolorum apocrypha, Leipzig l85l, pp. l90-l92).

• Legatura interioara dintre Moartea si Invierea Domnului
  Publicat in : Dogma
• Cu moartea pe moarte calcand
  Publicat in : Religie
• Moartea mea intre Dumnezeu si mine
  Publicat in : Editoriale
• Moartea jertfelnica a lui Hristos, cea mai mare coborare a Lui la noi
  Publicat in : Patimile lui Hristos
• Rugaciune la moartea unuia din soti
  Publicat in : Rugaciuni - Rugaciuni Ortodoxe

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: