După ce în Rai strămoşii noştri au călcat porunca lui Dumnezeu, printre pedepsele la care a fost supus omul este şi blestemul pământului. „Blestemat va fi pământul pentru tine, i-a zis Dumnezeu lui Adam. Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale! Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului! In sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta". (Fac. 3,17-19).

Acest blestem stăruie până astăzi asupra pământului, cum poate vedea oricine. Pământul n-a încetat să producă neghină, chiar dacă aceasta nu-i foloseşte de hrană nimănui. Pământul este stropit cu sudoare şi adesea cu sângele ţăranului care cu preţul unei munci istovitoare face să rodească grâul pentru pâinea cea de toate zilele.

Pedeapsa pronunţată de Dumnezeu are şi un înţeles duhovnicesc, într-adevăr, hotărârea dumnezeiască de a-l pedepsi pe om se împlineşte atât pe plan spiritual cât şi pe plan material. Sfinţii Părinţi înţeleg cuvântul „pământ" în sens de „inimă".

Datorită blestemului ce l-a lovit, pământul nu încetează să producă, de la sine, din pricina firii sale căzute, spini şi palămidă; la fel inima, înveninată de păcat, nu conteneşte să nască din ea însăşi, din cauza firii sale corupte, simţăminte şi gânduri păcătoase. La fel cum nimeni nu se îngrijeşte să semene sau să planteze neghină, ci firea pervertită o produce în mod spontan, la fel gândurile şi sentimentele păcătoase sunt concepute şi cresc de la sine în inima omului. Dacă pâinea materială se obţine prin sudoarea frunţii, la fel grâul ceresc care ne oferă viaţa veşnică cere o muncă obositoare a sufletului; apoi, printr-un efort şi mai mare se seceră, se face propriu pentru consum şi se păstrează.

Grâul ceresc este Cuvântul lui Dumnezeu. Munca de semănare a Cuvântului lui Dumnezeu în inimă cere un asemenea efort încât este numit „nevoinţă ascetică". Omul este sorocit să se hrănească cu osteneală din pământ şi să-şi mănânce pâinea în sudoarea feţei (Fac. 3, 18-19). Aici prin cuvântul „pământ" trebuie înţeleasă înţelepciunea trupească prin care omul despărţit de Dumnezeu se conduce de obicei în timpul vieţii pământeşti; povăţuit de aceasta, este supus la nesfârşite îngrijorări şi frământări privind lucrurile trecătoare, la nesfârşite suferinţe şi decepţii, la o neîncetată tulburare. Doar slujitorul lui Hristos se hrăneşte în timpul vieţii pământene cu pâinea cerească prin sudoarea frunţii, luptându-se continuu împotriva înţelepciunii trupeşti şi muncind fără oprire la cultivarea virtuţilor.

Pentru cultivarea pământului este nevoie de diferite utilaje din fier - plug, grapă, hârleţ - cu ajutorul cărora solul este întors, afânat; la fel inima noastră, sălaşul simţămintelor şi înţelepciunii trupeşti, are nevoie de a fi lucrată prin post, prin priveghere, îngenuncheri şi alte nevoinţe trupeşti, pentru ca simţămintele trupeşti şi pătimaşe ce o stăpânesc să cedeze locul simţămintelor duhovniceşti, iar influenţa gândurilor trupeşti şi pătimaşe să-şi piardă puterea irezistibilă pe care o au asupra celor ce neglijează asceza.

Cine ar avea ideea să semene într-un pământ nelucrat? Pur şi simplu ţi-ai pierde sămânţa, fără niciun rost, ba chiar ar fi periculos. Asemenea este omul care, înainte de a-şi fi înfrânat pornirile trupeşti ale inimii sale şi gândurile trupeşti ale minţii, printr-o nevoinţă trupească potrivită, s-ar apuca de rugăciunea minţii şi de cultivarea poruncilor lui Hristos în inimă. Nu numai că ar face un efort nefolositor, ci s-ar expune riscului de a suporta o tulburare psihică, de a cădea în orbirea duhovnicească şi în năluciri drăceşti, de a-şi atrage mânia dumnezeiască, la fel ca omul ce s-a prezentat în cămara de nuntă fără îmbrăcămintea necesară (Mt 22,12).

Un teren bine lucrat, afânat, dar lăsat nesemănat, va produce o cantitate de neghină dublă. Aşa, o inimă lucrată prin nevoinţă trupească, dar care n-a asimilat poruncile evanghelice, va produce din abundenţă neghina mândriei, a orgoliului şi a desfrâului. Cu cât un teren este mai bine arat şi afânat, cu atât este mai capabil să producă neghină stufoasă şi plină de sevă. Cu cât mai intensă este nevoinţă trupească a călugărului care neglijează poruncile Evangheliei, cu atât va fi mai mare părerea de sine.

Un ţăran care are utilaje agricole bune şi diverse şi care este mândru de ele, dar nu le foloseşte pentru a-şi cultiva pământul, nu face decât să se amăgească, fără a trage vreun folos; la fel ascetul care posteşte, priveghează şi face si alte nevoinţe, dar nu se conduce după lumina Evangheliei, se înşeală, întemeindu-şi speranţele pe nevoinţele sale ascetice. El nu va aduna niciun fruct, nu va secera nicio bogăţie duhovnicească. Omul care se apucă să-şi lucreze Pământul fără a se folosi de utilaje agricole, va depune o muncă grea şi nu va avea rezultate. La fel păţeşte cel ce pretinde că poate dobândi virtuţile fără nevoinţe ascetice; el va lucra fără folos; îşi va pierde timpul care nu se mai întoarce, îşi va irosi puterile fizice şi psihice şi nu va câştiga nimic din toate acestea. Omul care-şi lucrează mereu pământul şi nu seamănă nimic, nu va secera nimic. Aşa şi cel ce se ocupă doar de asceza trupului pierde posibilitatea de a se ocupa de asceza sufletului, de a semăna în inima sa poruncile evanghelice care, la vremea lor, ar produce roade duhovniceşti.

Asceza trupească este necesară pentru a face ogorul inimii apt de a primi seminţele duhovniceşti şi de a produce roade de acelaşi fel. Abandonarea sau neglijarea nevoinţelor ascetice face ogorul impropriu pentru a fi semănat şi a rodi. A exagera şi a-ţi pune toată nădejdea în nevoinţele tale este tot atât de periculoasă, dacă nu mai mult, ca abandonarea lor. Părăsirea nevoinţelor ascetice trupeşti îl face pe om asemănător cu un animal, dând frâu liber şi oferind câmp de acţiune patimilor trupeşti, dar exagerarea lor îl face asemenea dracilor, căci ele favorizează şi întăresc predispoziţia spre patimile sufleteşti. Cei care slăbesc asceza trupească ajung stăpâniţi de lăcomia pântecului, de desfrânare şi mânie în formele lor grosiere. Cei care practică o asceză trupească excesivă, cei ce n-au dreaptă judecată sau îşi pun în ea toate speranţele, cu gândul că-şi fac merite în faţa lui Dumnezeu, cad în mândrie, în părere de sine, în orgoliu, în împietrire, în dispreţ faţă de semeni, bârfindu-i şi judecându-i, în pizmă, în ură, în hulă, în schismă, în erezie, în orbire duhovnicească şi în năluciri drăceşti.

Cântărite la adevărata lor valoare, practicile ascetice sunt instrumente pentru obţinerea virtuţilor. In schimb, trebuie să ne ferim de a socoti aceste instrumente drept virtuţi, pentru a nu cădea în orbire sufletească şi a nu ne păgubi de progresul duhovnicesc printr-o falsă apreciere a faptelor creştineşti.

Asceza trupească este necesară chiar şi sfinţilor, care au devenit temple ale Duhului Sfânt, pentru ca nu cumva trupurile lor scăpate din frâu să se întoarcă la mişcările pătimaşe, la sentimente şi gânduri urâte, atât de nepotrivite cu un templu duhovnicesc al lui Dumnezeu, templu „nefăcut de mână omenească". Despre acest lucru mărturiseşte însuşi Sfântul Apostol Pavel: „Imi chinuiesc trupul meu şi îl supun robiei; ca nu cumva, altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic" (1 Cor. 9, 27).

Sfântul Isaac Şirul spune că renunţarea la post, la priveghere, la liniştea singurătăţii şi la alte nevoinţe trupeşti - folositoare pentru viaţa duhovnicească - în favoarea plăcerii şi odihnei, îi întunecă chiar şi pe bătrâni şi pe îmbunătăţiţi.

Sfantul Ignatie Briancianinov

Fărâmiturile ospăţului, Editura Renasterea

Cumpara cartea "Fărâmiturile ospăţului"

• Despre nevointele trupesti si sufletesti
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: