In vremea noastra se rareste jertfa

“Copiii sunt o mare bataie de cap”, mi-a spus o femeie ce le avea pe toate, dar care se ingreuia sa aiba copii. Atunci cand o mama gandeste asa, ea este o femeie netrebnica, pentru ca de obicei mamele au dragoste. Pe o fata, inainte de a face familie, se poate ca mama ei s-o destepte la ora 10 dimineata. Dar din clipa in care va deveni mama si va trebui sa-si alapteze copilul, sa-l spele, sa-l curete, nu doarme nici noaptea, pentru ca porneste motorul[1]. Atunci cand omul are duh de jertfa nu murmura, nu se ingreuiaza, ci se bucura. Lucrul cel mai important este ca cineva sa aiba duh de jertfa. Daca acea femeie ar fi spus: “Dumnezeul meu, cum sa-Ti multumesc? Nu mi-ai dat numai copii, ci si multe alte bunuri… Cati oameni nu au nimic si eu am atatea case, am avere de la tatal meu, barbatul meu are salariu mare, scot inca doua salarii de la chirii si nu ma chinuiesc! Cum sa-Ti multumesc, Dumnezeul meu? Nu am fost vrednica de lucrurile acestea”. Daca ar fi gandit astfel, plictiseala ei ar fi plecat, fiind inlocuita cu slavoslovia. Chiar si numai daca ar fi multumit lui Dumnezeu ziua si noaptea, ar fi fost destul.

– Parinte, jertfa aduce bucurie?

– O, ce bucurie! Aceasta bucurie a jertfei, astazi n-o gusta oamenii. De aceea sunt chinuiti. Nu au idealuri in ei insisi, se ingreuiasa sa traiasca. Nobletea duhovniceasca, lepadarea de sine sunt puterea care il pune in miscare pe om. Daca nu exista aceasta putere, omul se chinuieste. Mai demult, la sate, unii mergeau noaptea sa deschida fara zgomot vreun drum, fara sa-i vada cineva, ca sa fie iertati atunci cand vor muri. Acum rar mai intalnesti acest duh de jertfa. Am vazut si acolo, in Sfantul Munte, la o procesiune pe monahi, cum treceau pe langa niste rugi si isi agatau camilafcile lor in ele. Dar nimeni nu-i rupea ca sa inlesneasca si pe ceilalti. Toti se plecau, ca sa nu se agate. Faceau metanie la rugi? Macar de ar fi fost Rugul cel Sfant, s-ar fi potrivit! Dar fiecare spune: “Lasa s-o rezolve celalalt si eu sa-mi fac treaba mea”. Dar de ce sa n-o faci tu, caci tu i-ai vazut primul? Asa fac mirenii care nu cred in Dumnezeu. Ce sa fac cu o astfel de viata? Mai bine sa mor de o mie de ori. Scopul este ca fiecare sa se gandeasca la celalalt, la durerea celuilalt.

Lumea si-a pierdut controlul. A plecat marimea de suflet, jertfa de la oameni. V-am spus de cateva ori in ce situatie eram atunci cu hernia acolo la Coliba… Atunci cand cineva suna clopotelul la poarta, ieseam sa le deschid, chiar si prin zapada. Daca cel ce venea avea probleme serioase, atunci nici nu mai simteam durerea mea, desi mai inainte eram cazut la pat.Il serveam cu o mana si cu cealalta imi tineam hernia. Cat timp vorbeam nici nu ma sprijineam, desi ma durea tare, ca sa nu inteleaga acela ca ma doare. Atunci cand pleca, cadeam jos gramada de durere. Si aceasta nu pentru ca mai inainte imi trecuse durerea, ca ma facusem bine ca prin minune, ci il intelegeam pe celalalt si astfel uitam de durerea mea. Minunea se savarseste atunci cand participa cineva la durerea celuilalt. Totul este sa-l simti pe celalalt ca pe fratele tau si sa te doara pentru el. Durerea aceasta il misca pe Dumnezeu si El savarseste minunea. Pentru ca nu exista nimic altceva care sa miste pe Dumnezeu ca nobletea, adica jertfa.Dar in vremea noastra este rara nobletea, pentru ca a intrat iubirea de sine, interesul. Rar se afla un om sa spuna: “Sa dau randul meu celuilalt si lasa sa mai intarzii eu”. Putine sunt sufletele acestea binecuvantate care se gandesc la celalalt. Chiar şi la oamenii duhovniceşti există un duh potrivnic, duhul nepăsării.

Binele este bine, dar numai atunci când cel ce îl face jertfeşte ceva din sine: somn, odihnă etc. De aceea a spus Hristos: “din sărăcia ei…”[2]. Atunci când sunt odihnit şi fac binele, aceasta nu are valoare. Dar atunci când sunt obosit şi când cineva îmi cere, de pildă, să-i arăt drumul şi o fac, atunci are valoare. Sau când sunt sătul de somn şi merg să stau noaptea cu cineva care are nevoie de ajutor, nici aceasta nu are mare valoare. Dacă-mi place şi vorba, pot să fac aceasta ca să mă bucur de tovărăşie, să mă destind puţin. Dar dacă sunt obosit şi fac o jertfă ca să ajut pe cineva, simt o bucurie paradisiacă. Atunci mă bombardează binecuvântarea lui Dumnezeu!

Când cineva se îngreuiază nu numai să facă o slujbă cuiva, ci chiar să facă o treabă pentru el însuşi, unul ca acesta se oboseşte în odihnă. Insă unul care ajută se odihneşte în osteneală.

Cel care are duh de jertfă, dacă ar vedea, de pildă, pe cineva care nu are putere trupească lucrând şi ostenindu-se, îi va spune: “Stai puţin să te odihneşti”, şi va face el treaba aceluia. Cel slab se va odihni trupeşte, iar celălalt va simţi odihnă duhovnicească. Orice ar face cineva, s-o facă cu toată inima sa. Altfel nu se schimbă duhovniceşte. Orice se face din inimă, nu oboseşte. Inima este ca un motor care se încarcă. Cu cât lucrează mai mult, cu atât se încarcă mai mult. Vezi, şi drujbele, atunci când taie vreo buturugă moale, fac Vru... şi se opresc, iar când taie vreuna sănătoasă, se zoresc, se încarcă şi lucrează. Şi nu numai când dăm, dar şi când trebuie să luăm ceva,să nu ne gândim la noi înşine, ci să căutăm totdeauna ce odihneşte pe celălalt suflet. Să nu existe înlăuntrul nostru nesaţiu, să nu avem gândul că suntem îndreptăţiţi să luăm oricât vrem şi să nu rămână nimic pentru celălalt.

– Părinte, iarăşi e vorba de duhul jertfei.

– Dar în viaţa duhovnicească toată esenţa este aici. Dacă ai şti ce bucurie simte omul atunci când se jertfeşte! Nu-şi poate exprima bucuria ce o simte. Din jertfă iese bucuria cea mai înaltă. Numai atunci când omul se jertfeşte, se înrudeşte cu Hristos, pentru că Hristos este Jertfă.Omul trăieşte de aici raiul sau iadul. Cel care face binele se veseleşte, deoarece este răsplătit cu mângâierea dumnezeiască. Iar cel care face răul suferă.

Odihna mea se naşte atunci când il odihnesc pe celălalt

– Părinte, dacă cineva n-a gustat bucuria jertfei, cum poate ajunge la jertfă?

– Dacă se pune în locul celuilalt. Când eram în armată, adesea locul de tragere era plin cu apă; bateriile la aparatul de transmisie trebuiau schimbate şi aceasta era foarte greu, pentru că linia era încărcată. Eram ud până la mijloc, mantaua era leoarcă. Însă preferam să fac singur treaba aceasta ca să nu se chinuie alţii. Şi mă bucuram că o făceam. Comandantul îmi spunea: “Când faci tu treaba sunt liniştit, dar mi-e milă de tine. Spune şi altuia să meargă”, “Nicidecum, aceasta mă bucură, domnule comandant”, îi spuneam. In companie mai era un transmisionist, dar în incursiuni nu-l lăsam să care nici bateria, nici aparatul de transmisie, deşi erau grele, ca să nu se primejduiască. Acela mă ruga: “De ce nu mi le dai şi mie?”. “Tu ai femeie şi copii”, îi spuneam. “Dacă te omoară pe tine, voi da răspuns lui Dumnezeu”. Şi astfel Dumnezeu ne-a păzit pe amândoi, n-a îngăduit să murim nici eu, nici el.

Pentru un om sensibil este mai de preferat să moară din dragoste, ca să-l protejeze pe aproapele său, decât să stea nepăsător sau să-i fie frică şi după aceea să fie înjunghiat mereu de conştiinţa sa toată viaţa. Odată, în timpul războiului răzvrătiţilor, atunci, în timpul incursiunilor, răzvrătiţii ne încercuiseră în afara unui sat şi militarii voiau să arunce sorţi, cine să meargă în sat pentru provizii. “Voi merge eu”, am spus. Dacă ar fi mers cineva fără experienţă sau neatent, se poate să-l fi omorât şi după aceea aş fi avut remuşcări. “Mai bine să mor eu”, m-am gândit, “în loc să moară altul şi apoi să mă omoare pe mine conştiinţa mea în toată viaţa. Cum voi suferi după aceea? Conştiinţa îmi va spune: «Il puteai salva. De ce nu l-ai salvat?»”. Posteam şi eram flămând.., dar să trecem peste aceasta. Atunci şi comandantul îmi spune: “Şi eu prefer să mergi tu, căci prinzi şi păsările din zbor, dar să mănânci, ca să prinzi putere“. Am luat arma şi am pornit. Răzvrătiţii m-au luat drept unul de-al lor şi m-au lăsat să trec. Am mers în sat, am urcat într-o casă cu etaj. O bătrână ce locuia acolo mi-a dat provizii şi m-am întors înapoi la companie.

Atunci, iarna, în zăpadă am simţit cea mai mare bucurie. Mi-aduc aminte că m-am trezit într-o noapte, pe când ceilalţi dormeau. Zăpada acoperise corturile. Mă duc, iau aparatul de transmisie, îi scot zăpada din găuri şi văd că funcţiona. Alerg la comandant şi-i spun aceasta. În noaptea aceea am scos cu cazmaua din zăpadă 26 de îngheţaţi.

Eu n-am făcut nimic pentru Hristos. Dacă 10% din cele ce le-am făcut în armată le-aş fi făcut pentru Hristos, acum aş fi făcut minuni! De aceea, mai târziu, când am devenit călugăr spuneam: “In armată atâta m-am chinuit pentru Patrie, dar acum ce fac pentru Hristos?”. Adică faţă de greutăţile pe care le-am îndurat în armată, în călugărie mă simţeam a fi ca un fiu de împărat – indiferent dacă aveam sau nu posmag. Pentru că în incursiuni ştii ce post făceam? Mâncam zăpadă. Ceilalţi alergau şi aflau câte ceva de mâncare. Eu însă cu aparatul de transmisie în spate nu mă puteam mişca. Odată, treisprezece zile n-am mâncat, numai o pâine militară şi o jumătate de hering ne-au împărţit. Apă beam din urmele animalelor. Şi nici nu era curată, de ploaie, ci cu nămol. Odată am băut o… portocaladă! Eram sleit de sete. Am văzut o urmă de animal plină de apă verde şi am băut, am băut… După aceea în călugărie şi gângănii să fi avut apa, mi se părea o mare binecuvântare. Cel puţin semăna cu apa. Odată, într-o după-amiază s-a tăiat linia telefonică. Era decembrie 1948. Zăpada era mare. La ora 4 după-amiază vine ordin să mergem în sat, la două ore distanţă, să reparăm linia şi apoi să ne întoarcem iarăşi la cazarmă. Dar ziua nu mai avea nici două ore de lumină. Iar militarii erau morţi de oboseală şi nu aveau curaj să pornească. Şi unde să afli linia cu atâta zăpadă!

– Nu ştiaţi. Părinte, drumul şi unde era linia?

– Drumul îl ştiam cam pe unde este, dar ne-ar fi prins noaptea. In sfârşit, mi-au dat o grupă şi am pornit. La început, în cazarmă, am deschis drumul cu lopata aruncând zăpada, ca să-l mulţumim pe comandant. După aceea spun: “Să mergem, pentru că trebuie să ne şi întoarcem”. Mergeam eu înainte, deoarece ceilalţi cârteau mereu.

“Grecia nu moare niciodată, ci murim noi”, îmi spuneau. Şi repetau mereu aceleaşi cuvinte. Înaintam, mă afundam în zăpadă, mă trăgeau afară; iarăşi mă afundam, şi iarăşi mă scoteau. Aveam şi o sabie pe care o înfigeam în pământ ca să cercetez terenul. Trebuia să controlez mereu. Mergeam înainte, “Inaintaţi!, le spuneam; pe aici nu trec animale ca să rupă firul. Numai în gropi, unde firul este în aer, acolo să controlăm“. In cele din urmă am ajuns la un sat care avea terase şi, fiindcă vântul viscolise zăpada, nu dis-tingeai nimic. Când am ajuns la terase, am căzut în adâncul unui troian. Ceilalţi s-au trudit mult până ce m-au scos. Apoi, încet-încet cu toţii am coborât de pe o terasă pe alta – nu mă întreba cum! – şi seara târziu am ajuns în sat. In nişte gropi am aflat firul rupt, l-am legat şi am putut comunica cu căpitanul. “Să vă întoarceţi“, ne-a spus căpitanul. Dar cum să ne întoarcem? In afară de faptul că era noapte, cum să urcăm terasele? Le coborâsem de-a rostogolul. Unde să afli drumul? “Dar cum să ne întoarcem acum pe un asemenea urcuş? – îi spun. La coborâre, în sfârşit, am coborât! Să ne întoarcem mâine dimineaţă prin cealaltă parte a satului, ocolindu-l”.

“Nimic”, spune căpitanul, “în seara aceasta“. Din fericire l-a auzit un aghiotant pe căpitan şi l-a rugat să ne lase să rămânem noaptea aceea în sat, şi astfel am rămas. La o casă ne-au dat două-trei cergi[3] şi deoarece m-a lovit o durere în spate – căci aşa cum mergeam înainte şi deschideam cărarea în zăpadă, devenisem tot lac de transpiraţie – celorlalţi le-a fost milă de mine, căci într-un fel eu am tras greul, fiind cel ce mersesem înainte, şi m-au pus la mijloc ca să mă încălzesc. Atunci am mâncat numai o bucată de pâine militară. Dar în toată viaţa mea nu-mi aduc aminte să fi simţit o bucurie mai mare.

Am fost nevoit să vă spun acestea, ca să înţelegeţi ce înseamnă jertfa. Nu v-am spus toate acestea ca să mă aplaudaţi, ci ca să înţelegeţi de unde iese bucuria duhovnicească. După aceea la Biroul de Transmisiuni unul îmi spunea minciuni: “Vine tatăl meu şi trebuie să mă duc să-l văd. Te rog, stai puţin în locul meu”. Altul: “A venit sora mea” – şi nici nu-i era soră. Un altul, oarecare, îmi spunea altceva, şi eu stăteam mereu în post pentru unul şi pentru altul şi mă jertfeam. După aceea măturam, făceam curăţenie, deoarece acolo, în compania de Transmisiuni, era interzisă intrarea altora. Nici măcar vreun ofiţer de la altă companie nu putea intra înăuntru, pentru că era vreme de război. Nu puteam lua femeie să facă curăţenie. Luam aşadar mătura şi curăţăm peste tot. Acolo am învăţat să mătur. “Aici este o slujire”, îmi spuneam; “este într-un anumit mod un loc sfinţit, nu este frumos să fie neorânduială”. Nu aveam obligaţia să mătur şi nici nu ştiam să mătur. Nu cumva am pus vreodată mâna pe mătură acasă? Şi să fi vrut s-o iau, sora mea m-ar fi omorât în bătaie cu ea. Ceilalţi îmi spuneau “femeie de serviciu“, sau “veşnica victimă”. Dar nu luam în seamă vorbele lor. Şi nici nu făceam acestea ca să aud vreun mulţumesc. Ci le făceam de la mine, pentru că le simţeam ca pe o necesitate şi mă bucuram.

– Părinte, nu vă veneau deloc gânduri de-a stânga? Nu spuneaţi de pildă: “Celălalt se plimbă, nu se duce să-şi vadă sora”.

– Nu, nu-mi trecea prin minte nici un gând de acest fel. Din clipa când celălalt îmi spunea: „Te rog, dacă poţi, stai puţin”, primeam fără să murmur. Altul îmi cerea bani şi-mi spunea că îi trebuie, chipurile, pentru copiii lui, dar el nu numai că nu-i trimitea la copii, ci cerea şi de la femeia lui bani, ca să cheltuiască pentru sine. Ai înţeles? Nici nu făceam acestea ca să-mi spună “bravo”, ci o simţeam ca o nevoie. Fiindcă nu ieşeam afară, ceilalţi profitau de aceasta şi lăsau în seama mea toată treaba. Făceam toate treburile din companie. Şi mai erau şi o grămadă de semnale de transmisiuni. Toate staţiile sunau mereu. Devenisem o ruină. O perioadă de timp am avut mereu 39° temperatură, dar n-am spus nimănui nimic. După aceea am căzut din cauza suprasolicitării. Am leşinat şi m-au aruncat pe o targa. “Haide, Benedicte[4]“, îi auzeam spunând, “să mergem cu targa la reparaţie capitală, acolo unde se repară maşinile stricate!”. Şi m-au dus la spital. Iar acolo eram părăsit. Cine să-mi dea vreo atenţie?

Toti căutau de răniţi. Simţeam însă o bucurie, acea bucurie ce izvorăşte din jertfă. Pentru că odihna mea se naşte atunci când îl odihnesc pe celălalt.

Pe cât uităm de noi înşine, pe atât îşi aduce aminte Dumnezeu de noi

Cel care se jertfeşte şi are credinţă în Dumnezeu, nu se pune la socoteală pe sine însuşi. Atunci când omul nu cultivă duhul de jertfă se gândeşte numai la sine şi vrea ca toţi să se jertfească pentru el. Dar cel ce se gândeşte numai la sine, unul ca acesta se izolează şi de oameni, se izolează şi de Dumnezeu – izolare îndoită – şi prin urmare nu primeşte harul dum-nezeiesc. Unul ca acesta este un om netrebnic. Dacă ati şti câte greutăţi are cel ce se gândeşte numai la sine! Nimeni nu-l va sprijini la vreo nevoie. Şi desigur, nici sprijin dumnezeiesc nu va avea. După aceea va căuta peste tot ajutor. Adică se va chinui căutând ajutor de la oameni, dar ajutor nu va afla.

Dimpotrivă, cel ce nu se gândeşte la sine, ci mereu se gândeşte la alţii, în înţelesul cel bun, la unul ca acesta se va gândi mereu Dumnezeu şi apoi se vor gândi la el şi ceilalţi oameni. Cu cât uită de sine, cu atât îşi aduce aminte Dumnezeu de el. Iată, într-o viată de obşte un suflet mărinimos se jertfeşte, se dăruieşte. Credeţi, oare, că ceilalţi nu văd jertfa acestuia? Se poate ca ceilalţi să nu se gândească la acest suflet ce se dăruieşte în întregime şi nu se cruţă pe sine? Se poate ca Dumnezeu să nu se gândească la unul ca acesta? Mare lucru! Aici vede cineva binecuvântarea lui Dumnezeu, felul în care lucrează Dumnezeu.

Omul dă examene în greutăţi. Aici se vede dacă are dragoste adevărată, jertfă. Şi când spunem că cineva are jertfire de sine, înţelegem că în clipa primejdiei nu se socoteşte pe sine, ci se gândeşte la ceilalţi. Vezi că şi proverbul spune: „Prietenul la nevoie se cunoaşte”. Dacă, de pildă, acum ar cădea bombe – Doamne, fereşte! – s-ar vedea cine se gândeşte la celălalt şi cine se gândeşte la sine. Cine a fost învăţat să se gândească numai la sine, la o greutate tot la sine se va gândi, iar Dumnezeu nu-l va băga în seamă pe acest om. Dacă de acum nu se gândeşte cineva la sine, ci se gândeşte la ceilalţi, şi la primejdie se va gândi la alţii. Atunci se vor arăta cei care au jertfă adevărată şi cei care sunt iubitori de sine.

Dacă omul nu începe de acum să facă vreo jertfă, să-şi jertfească o dorinţă, un egoism, cum va ajunge să-şi jertfească viata sa într-o clipă grea? Dacă acum se gândeşte la osteneală şi caută să nu se ostenească putin mai mult decât altul în vreo treabă, cum va ajunge la starea să alerge ca să moară el şi să nu fie omorât aproapele lui?Dacă acum pentru lucruri mici se gândeşte la sine, atunci când i se va primejdui viata sa, cum se va gândi la celălalt? Atunci va fi mai greu. Vor veni ani grei şi, de pildă, dacă pe vecinul său, având acela temperatură, îl va vedea căzând în drum, îl va lăsa şi va pleca. Şi va spune: “Mă duc să mă odihnesc, ca să nu cad şi eu”.

In război, viata ta este în cumpănă cu a celuilalt. A alerga unul ca să-l scape pe celălalt este o dovadă de nobleţe. Atunci când nu există jertfă, fiecare caută să se scape pe sine însuşi. Şi este un lucru constatat: cel care în război caută numai cum să se scape, îşi află obuzul. Se duce, chipurile, să se păzească şi îşi sparge capul. De aceea nimeni să nu caute să scape, mai ales când aceasta este în defavoarea celorlalţi. Imi aduc aminte de o întâmplare din războiul cu albanezii. Un soldat avea o placă de piatră ca să-şi protejeze capul. Intre timp, trebuind să meargă puţin mai departe, a lăsat-o jos. Imediat vecinul său se duce şi i-o ia. Işi spuse: “Acum este o ocazie bună ca s-o iau eu”. Dar în aceeaşi clipă, tac!, cade un obuz peste el şi îl zdrobeşte. Acesta vedea focurile de arme şi a luat acea placă să scape; nu s-a gândit la celălalt care urma să se întoarcă să-şi ia placa. S-a gândit numai la sine şi şi-a justificat oarecum fapta sa: “Dacă celălalt s-a dus puţin mai încolo, pot să-i iau placa”. Da, a plecat, dar placa era a lui. Un altul, cât timp a durat războiul, încerca să fugă de luptă. Pe nimeni nu lua în seamă. Ceilalţi ajutau, acesta stătea acasă. A căutat să scape de război până în ultima clipă, când lucrurile se agravaseră. Mai târziu, când au venit englezii, s-a dus la cazarmă, s-a prezentat la Zerba şi, deoarece avea cetăţenie americană, a aflat prilej şi a fugit în America. Dar îndată ce a ajuns acolo, a murit. Femeia lui, sărmana, spunea: “A fugit să scape de Dumnezeu!”. Acesta a murit, în timp ce alţii care au fost şi în război au trăit.

Cei care mor cu bărbăţie nu mor

Imi aduc aminte că în armată toţi soldaţii aveau un scop comun. Eu am încercat ceva, dar jertfă exista şi la ceilalţi, indiferent dacă credeau sau nu în cealaltă viată. “De ce să moară celălalt? Este familist“, spuneau şi mergeau aceia într-o incursiune primejdioasă. Jertfa ce o făceau aceştia avea mai mare valoare decât jertfa ce o făcea un credincios. Cel credincios credea în dreptatea dumnezeiască, în răsplata dumnezeiască, în timp ce aceia nu ştiau că jertfa pe care o făceau nu se pierde şi că vor primi răsplată pentru ea în cealaltă viată.

In timpul ocupaţiei germane, atunci cu Dabachi[5], italienii au arestat mai mulţi tineri ofiţeri greci, i-au băgat într-un vapor şi i-au înecat. După aceea, pe primii pe care i-au prins, i-au chinuit ca să mărturisească despre cei care au arme. Acolo să vedeţi ce jertfă au făcut nişte mireni! In Konita, lângă casa noastră, acolo unde acum au zidit Biserica Sfântului Cosma Etolul, mai înainte era o geamie. Ii închideau în geamie şi îi băteau toată noaptea cu biciul, care avea la capetele lui bile cu ghimpi sau cu cabluri jupuite, de capetele cărora legau bucăţele de plumb. Iar această sârmă de otel crăpa şi jupuia pielea. Şi ca să nu se audă strigătele acelora, cântau sau puneau muzică. De aici a ieşit zicala “bătaie cu muzică”. Ii spânzurau cu capul în jos şi, sărmanii, vărsau sânge pe gură, dar nu vorbeau, căci se gândeau: “Dacă noi mărturisim”‘ – ştiau pe cei care aveau arme – “după aceea îi vor bate pe fiecare în parte ca să mărturisească”. De aceea primii au spus: “Să murim noi, ca să le dovedim că alţii nu au arme”. Erau şi unii care pentru o oca sau cinci ocale de făină spuneau că, de pildă, cutare are două arme. Lumea era înfometată şi se vindeau unii pe altii. Atunci şi unii italieni dintr-un batalion alcătuit din copii lepădaţi, ca nişte barbari şi-au arătat ura lor. Luau copiii mici şi-i puneau goi pe soba încinsă şi-i tineau acolo să se ardă. Şi îi ardeau, ca părinţii lor să mărturisească dacă ei sau alţii au arme. „Nu am, nu am”, spuneau cei mari, iar aceia le ardeau copilaşii. Vreau să spun că deşi aceia erau mireni preferau să moară, ca ceilalţi să nu mănânce bătaie sau să fie omorâţi. In felul acesta au salvat multă lume. Datorită acelor viteji s-a păstrat neamul nostru.

Cei care mor cu bărbăţie nu mor. Dacă nu există eroism, nu se face nimic. Şi să ştiţi că cel credincios este şi viteaz. Makriianis[6], sărmanul, ce a suferit! Şi în ce ani!

– “Imi fumegau ochii”, spune undeva, Părinte.

– Da, îi fumegau ochii. Datorită încordării şi neliniştii ce-o avea, ochii lui parcă scoteau aburi fierbinţi. Se afla în acea stare şi din durere şi dragoste se jertfea mereu. Nu se gândea la sine şi nu se socotea pe sine niciodată. Nu se temea că o să-l omoare atunci când se lupta pentru patrie. Makriianis trăia experienţe dumnezeieşti. Dacă ar fi devenit călugăr, cred că n-ar fi ajuns departe de Marele Antonie. Făcea 3.000 de metanii în fiecare noapte şi avea şi răni. I se deschideau rănile şi îi ieşeau intestinele afară când făcea metanii, după care le băga înapoi. Trei metanii de ale mele fac cât una de-a lui. Uda pământul cu lacrimile lui. Noi, dacă am fi fost în locul lui, am fi mers la spital ca să ne îngrijească. Ne vor judeca mirenii!

Cel ce nu se socoteşte pe sine primeşte putere dumnezeiască

– Părinte, v-aţi primejduit vreodată în război?

– O, numai o dată sau de două ori? Mă gândesc acum cât de mult m-a ajutat Dumnezeu şi mă cutremur. Atunci nu mă gândeam la aceasta. Mai ales la moarte nu mă gândeam deloc. Atunci când eşti hotărât să mori, nu te temi de nimic. Hotărârea pentru moarte echivalează cu mii de închisori. Moartea este o asigurare, în război companiile sfinte au ca steag capul de mort; sunt hotărâţi să moară. Cel care nu se socoteşte pe sine, pentru binele altuia sau pentru binele obştesc, primeşte înlăuntrul său putere dumnezeiască. Şi să vedeţi, dacă cineva se mişcă din spirit de jertfă, Dumnezeu îl acoperă. Imi aduc aminte, odată eram întăriţi în spatele unei stânci. Eu am săpat o groapă şi m-am ascuns puţin. Vine unul şi-mi spune: “Să intru şi eu”. Vine altul şi-mi spune şi acela: “Să intru şi eu”. I-am lăsat să intre, deoarece mi-au cerut-o şi am rămas eu afară. Seara, când au căzut mai multe proiectile, un proiectil mi-a trecut razant cu capul. Purtam glugă, nu aveam cască. “Băieţi”, am strigat, “m-a lovit proiectilul!”. Pun mâna pe cap, nu văd sânge; o pun din nou, nimic. Proiectilul a trecut razant cu capul şi mi-a ras părul din fată până-n spate, făcându-mi o cărare de 6 cm lăţime.

Voi n-ati trecut ani grei, ocupării, n-ati văzut război, duşmani etc. – şi mă rog să nu vedeţi – şi nici nu înţelegeţi mai nimic despre acestea. Insă aceşti ani sunt ca o oală care fierbe şi şuieră. Este nevoie de o obişnuinţă cu viata grea, de vioiciune, de bărbăţie. Dacă se va întâmpla ceva, căutaţi să nu vă afle complet nepregătite. Să vă pregătiţi de acum, ca să puteti înfrunta o greutate. Ce a spus Hristos? Nu a spus: ‘Fiţi gata”[7]? Astăzi, când trăim în nişte ani atât de grei, cu atât mai mult trebuie să fim de trei ori mai pregătiţi. Nu este numai moartea năpraznică cea pe care va trebui s-o înfruntăm, ci sunt şi alte primejdii. Să alungăm aşadar aranjarea[8] noastră. Să lucreze mărimea de suflet. Să existe duh de jertfă.

Acum văd ceva care este aproape să se întâmple, dar se amână mereu. Numai amânări mici. Cine le face? Oare nu Dumnezeu amână ceea ce trebuie să se întâmple? Hai încă o lună, două… Situaţia aşa merge[9]. Dar deoarece nu ştim ce ne aşteaptă, pe cât puteti, să cultivaţi dragostea. Acesta este lucrul cel mai important dintre toate: să aveti între voi dragoste adevărată, frăţească, nu mincinoasă. Atunci când există interesul cel bun, durerea, dragostea, omul totdeauna lucrează corect. Bunătatea, dragostea sunt putere. Pe cât puteti, să aveţi discreţie şi să nu vă deschideţi oricui. Unul va spune celuilalt şi acela altuia, şi ce va ieşi? Se poate ca şi dintr-o prostie să faceţi rău şi apoi să vă daţi cu capul de perete. Să fi văzut discreţie în armată! Dacă erai în primejdie să fii prins, prima treabă era să distrugi datele secrete. Rupeai datele bucăţele ca să le înghiţi. O dată când m-am aflat în primejdie le-am înghiţit. Pentru că, de le-ar fi găsit răzvrătiţii, ar fi aflat că în cutare loc se află armata, că are nevoie de hrană etc. şi ar fi transmis ei semnale în folosul lor la centru şi atunci ar fi venit aviaţia şi le-ar fi aruncat lor alimentele iar armata ar fi bombardat-o. Ai înţeles? S-ar fi dat ei drept armată. Dacă te prindeau şi erai transmisionist, îti scoteau unghiile cu cleştele, ca să mărturiseşti secretele. Şi preferai să ti se scoată unghiile, decât să trădezi.

Unuia i-au ars subsuorile ca să le dea o scrisoare, dar nu a dat-o, a rămas paralizat. N-a mărturisit şi de aceea s-a făcut mărturisitor. Chiar şi femeile care duceau documente secrete, ascunse în samare, erau hotărâte să moară.

Moartea în război ispăşeşte multe păcate, pentru că fiecare se jertfeşte să-i apere pe ceilalţi. Cei care îşi jertfesc viata lor din dragoste curată, ca să-i protejeze pe semenii lor, îl urmează pe Hristos. Aceştia sunt cei mai mari eroi, pentru că şi moartea tremură înaintea lor, fiindcă ei înfruntă moartea din dragoste şi astfel câştigă nemurirea, luând cheia veşniciei de jos, de sub placa mormântului şi înaintând neîmpiedicati spre fericirea veşnică.

Toată viata monahului este o jertfă

Pe monah îl ajută ca în toată viata să aibă dragoste şi jertfă. El a pornit să moară pentru Hristos. Adică a pornit pe calea jertfei. Neavând nici o obligaţie, monahului i se impune să cultive duhul jertfei. Mireanul n-a pornit să moară pentru Hristos. Apoi are şi obligaţii. Se gândeşte la familia lui, la copii, de aceea are şi circumstanţe atenuante şi i se justifică aceasta. De pildă, într-un război, unul care are familie încearcă să evite primejdia, ca să nu-i rămână copiii pe drumuri, nu se gândeşte că, dacă el evită pericolul, poate muri un altul care are şi acela copii. In sfârşit, acolo există cel puţin un interes pentru familie. Işi spune: “Să nu-mi rămână copiii pe drumuri”. Se poate să nu creadă în cealaltă viată şi de aceea încearcă s-o păstreze măcar pe aceasta.

– Părinte, monahul trebuie să se jertfească mereu pe sine?

– Ascultă, n-am spus că toată viata monahului este o jertfă? Ce altceva să facem? Dacă monahul şchioapătă în această privinţă, atunci nu este monah. Şi atunci ce fel de nevointe duhovniceşti mai face unul ca acesta? Atunci când nu există jertfă, nu încap cele duhovniceşti. Toate lucrurile duhovniceşti pe care monahul le face fără jertfă nu sunt nimic. In Sfântul Munte aceste lucruri duhovniceşti se numesc “sperietori de ciori”. Adică un călugăr care face astfel de lucruri duhovniceşti nu poate alunga diavolii, ci numai ciorile. Atunci când omul ia în serios nevointa pe care trebuie s-o facă în această viată, are în el flacără dumnezeiască. Dacă lipseşte această flacără dumnezeiască este nefolositor. Aceasta este cea care îi dă bucurie, îi dă vioiciune, îi dă mărime de suflet. Este ceea ce a spus Domnul: „Foc am venit să arunc”[10]. Când există acest foc dumnezeiesc, atunci şi psalmodia şi rugăciunea lui, fie că sunt pentru sine, fie pentru alţii, dau rezultate. Mai ales inima femeiască are mare putere atunci când se curăţă. Şi sporeşte mult în rugăciune. Se face radar. Cel care nu are mărime de suflet, jertfă, va avea sau bucurie lumească sau supărare lumească; el nu va putea simţi veselia duhovnicească.

De aceea vă spun să cultivaţi jertfa, înfrăţirea. Fiecare din voi să dobândească o astfel de stare duhovnicească, spre a putea să se descurce singură într-o împrejurare grea. Dacă cineva nu are stare duhovnicească se teme, deoarece se iubeşte pe sine. Se poate ca şi de Hristos să se lepede, să-L trădeze. Trebuie deci să fiţi hotărâte pentru moarte. Se jertfesc oamenii mireni care nici nu cred în rai. Noi credem că nimic nu se pierde şi că jertfa noastră are sens. Mirenii, stăpâniţi de neştiinţă în toate, să se jertfească, să se primejduiască spre a-l apăra pe semenul lor, iar monahii să nu se jertfească? Noi, pentru dragostea lui Hristos, am pornit spre moarte. Obligaţii nu avem şi dacă nu avem nici jertfă, atunci ce facem? Şi furnica va râde după aceea de noi. Ai văzut furnici să-şi bată joc de oameni? Işi bat joc însă de cei trândavi!

– Părinte, oare se poate să am râvnă să slujesc şi totuşi să nu am intenţii curate?

– Se poate. Atunci când ţelurile nu sunt curate, sufletul nu află odihnă. Aşadar îşi dă seama de aceasta şi încearcă să le cureţe. M-a impresionat un suflet ce a venit zilele acestea. Când află că cineva este bolnav şi suferă, nu poate dormi, îl doare şi plânge. Şi trăieşte în lume. A dezvăluit aceasta cuiva, iar acela i-a spus: „Aceasta poate fi şi ispită”. Se poate ca lucrul acesta să fie ispită? Numai atunci când o face cineva cu intenţia de a ieşi în evidenţă, se poate să-l înşele diavolul şi să trăiască o stare falsă.
Să vă scoateţi pe voi din acţiunile voastre. Atunci când omul iese din sine, se desprinde de pământ. Se mişcă în altă atmosferă. Cât timp rămâne în sine, nu se poate face om ceresc, nu se poate viaţă duhovnicească fără jertfă. Să vă aduceţi aminte că există şi moarte. Şi fiindcă vom muri, să nu ne îngrijim atât de mult de noi înşine. Nu zic să nu luăm aminte până într-atât încât să ne vătămăm, ci să nu ne închinăm la odihnă. Nu spun ca cineva să se arunce pe sine în primejdii, ci să aibă puţin eroism, bre copile! Cu ce bărbăţie înfruntau eroii moartea în luptă! Un monah care a fost împreună cu Kondilis – Kondilis a fost un patriot, un erou – mi-a povestit următoarele: atunci, în timpul războiului din Asia Mică, când au debarcat lângă Constantinopol, Kondilis, din corabie, de îndată ce a văzut Constantinopolul de departe, a început să facă ca un nebun: “Bre băieţi, oricum vom muri”, striga. “Ce mi-e azi, ce mi-e mâine! Dar să murim vitejeşte, bre băieţi! Să murim eroi pentru patrie”. Nu avea răbdare nici să tragă la uscat. Din nerăbdarea şi râvna ce-o avea, n-a văzut că încă nu ajunsese corabia la uscat, ci a sărit şi a căzut în mare. Până într-atât! Nu ştia nici să înoate, ci au sărit unii şi l-au scos.

– Părinte, ne-aţi spus să încercăm să ieşim din orice acţiune a noastră. Dar cum se face asta?

– Voi le vreţi pe toate de-a gata. Ce înseamnă a mă scoate pe mine? Când mă scot? Cum să ne scoatem pe noi înşine din dragostea de sine? Cum să ne filtrăm dragostea noastră? Pe cât nu mă socotesc pe mine, pe atât mă scot pe sinemi. Şi atunci când ne tăiem voia, slăbiciunea, odihna, atunci ne scoatem pe noi înşine. Prin ascultare şi tăcere, multe dispar din noi înşine. Ne scoatem pe noi înşine şi atunci când dragostea noastră nu are interes urât, dar ea trebuie să aibă şi jertfă, înţelegeţi aceasta? Se poate, de pildă, ca o soră să meargă la Stareţă şi să vadă că altă soră vrea şi ea să meargă. Dacă îndată îi dă loc aceleia să meargă, cu toate că ştie că aceea nu are motive serioase să meargă, atunci are ascultare, jertfă etc. Şi dacă-i dă rândul ei cu toată inima şi nu vorbeşte cu Stareţa, îi va vorbi însuşi Hristos. Dar aceasta s-o simtă ca ceva firesc, să i-o spună inima ei, nu s-o facă numai aşa, în mod simplu, deoarece astfel au spus Sfinţii Părinţi. In felul acesta primeşte harul lui Dumnezeu îndoit. Atunci una este ajutată duhovniceşte de un om, în timp ce cealaltă este ajutată dumnezeieşte de Insuşi Hristos.

Există mireni care fac o astfel de jertfă pe care n-o fac nici monahii. In lume – şi aceasta îmi face mare impresie – cu toate că unii oameni se poate să nu creadă, să aibă slăbiciunile lor, patimile lor, mă minunez de felul cum iconomiseşte Dumnezeu lucrurile încât să aibă o inimă care se înmoaie uşor. Dacă văd pe cineva că are nevoie, deşi este un necunoscut, se duc şi-i oferă ajutor. Mulţi care nu cred nici în rai, dacă văd o primejdie, aleargă să ajute ca să nu se întâmple vreun rău, şi mor aceia ca să se salveze vieţi, îşi dau şi averile etc. Cu câţiva ani în urmă, la o fabrică, un lucrător era în pericol să fie prins de o maşină. Şi deşi erau destui bărbaţi, a alergat o femeie să-l salveze. Bărbaţii, care aveau şi putere trupească, priveau… In cele din urmă l-a salvat, dar aceea a fost prinsă de hainele ei şi a murit. Muceniţă. Mare lucru!
Astfel de oameni nu se gândesc la sinea lor, ci o aruncă afară. Iar când o aruncă afară, atunci intră Hristos înlăuntrul lor“.

Parintele Paisie Aghioritul

Trezire duhovniceasca - vol. 2, Editura Evanghelismos

Cumpara cartea "Trezire duhovniceasca"

 

Note:
____________________________________________________________________________________________
[1] Adica incepe copilul sa planga
[2] Lc. 21, 4.
[3] Cergă = pătură groasă de lână
[4] Benedict se numea predicatorul laturei aceleia şi camarazii stareţului îl numeau “Benedict” atunci când voiau să râdă de el.
[5] Dabachi Constantinos, erou naţional, colonel în armata greacă în timpul celui de al 2-lea război mondial. A murit în 1943.
[6] Makriianis Ianis (1797-1864). A fost unul din fruntaşii Revoluţiei de la 1821. A jertfit totul pentru reuşita Revoluţiei. Este arestat în 1852, iar în 1854 este graţiat. Bolnav, cea mai mare parte a timpului o petrece în casă sau într-o peşteră din apropiere, pe care a umplut-o cu icoane. Moare la 27 aprilie 1864.
[7] Mt. 24, 44 şi Lc. 12, 40.
[8] Comoditatea, traiul bun, funcţiile sigure.
[9] S-a spus în noiembrie 1984.
[10] Lc. 12, 49.

 

• Raportul dintre Jertfa euharistica si Jertfa de pe cruce
  Publicat in : Sfintele Taine
• Jertfa Euharistica
  Publicat in : Religie
• Jertfa Sfintilor Martiri Brancoveni
  Publicat in : Sfintii Martiri Brancoveni
• Invatatura Bisericii Ortodoxe despre jertfa euharistica - acceptarea Euharistiei ca jertfa
  Publicat in : Sfintele Taine