Despre sărbători (Capitolul 3, versetele 1-6) Evanghelistul povesteşte iarăşi despre ciocnirea dintre Domnul şi farisei, şi această ciocnire a avut loc iarăşi cu privire la sâmbătă.

In problema sâmbetei, cărturarii şi fariseii erau deosebit de îndărătnici şi de zeloşi, fiindcă aici nu se sprijineau doar pe obiceiul vechi sau pe predania bătrânilor, ci pe o anumită poruncă dumnezeiască. Cea de-a patra poruncă a Legii date în Sinai glăsuia astfel:

Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca să o sfinţeşti. Lucrează, şase zile şi-ţi fia în acelea toate treburile tale, iar ziua a şaptea este odihna Domnului Dumnezeului tău: să nu faci în acea zi nici un lucru: nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici boul tău, nici asinul tău, nici orice dobitoc al tău, nici străinul care rămâne la tine, pentru că în şase zile afăcut Dumnezeu cerul şi pământul şi marea şi toate câte sunt în ele, şi S-a odihnit în ziua a şaptea. Pentru aceasta, a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o (Fac. 20, 8-11).

Iar capitolul 33 al cărţii Ieşirii spunea şi mai hotărât: Şi a grăit Domnul lui Moise şi a zis: „Spune fiilor lui Israel aşa: băgaţi de seamă să păziţi zilele Mele de odihnă, căci acestea sunt semn între Mine şi voi din neam în neam, ca să ştiţi că Eu sunt Domnul, Cel ce vă sfinţeşte. Păziţi deci ziua de odihnă, căci ea este sfântă pentru voi. Cel ce o va întina, acela va fi omorât; tot cel ce va face într-însa vreo lucrare, sufletul acela va fi stârpit din poporul Meu. Şase zile să lucreze, iar ziua a şaptea este zi de odihnă, închinată Domnului; tot cel ce va munci în ziua odihnei va fi omorât (Fac. 31,12-15).

Pe temeiul acestor cerinţe directe şi hotărâte ale Legii lui Moise, evreului i se interzicea orice lucrare în ziua sâmbetei: nu avea voie nici să aprindă focul, nici să facă mâncare; până şi deplasarea era limitată la măsura de 2400 de paşi. Aceste rânduieli erau susţinute cu o stricteţe implacabilă, şi cerinţa cărţii Ieşirii cu privire la pedepsirea cu moartea a celui ce spurca sâmbăta era îndeplinită literal. In cartea Numerilor citim următorul episod.

Când se aflau fiii lui Israel în pustiu, au găsit un om adunând lemne în ziua odihnei, şi cei ce l-au găsit adunând lemne în ziua odihnei l-au adus la Moise şi Adron şi la toată obştea fiilor lui Israel; şi l-au pus sub pază, pentru că nu era încă hotărât ce să facă cu el. Atunci a zis Domnul către Moise: „Omul acesta să moară; să fie ucis cu pietre de către toată obştea fiilor lui Israel, afară din tabără!” L-au scos deci toată obşteafiilor lui Israel afară din tabără şi l-au ucis cu pietre toată obştea (Num. 15,32-36).

Un caz şi mai şocant este istorisit în prima carte a Macabeilor. In timpul revoltei lui Matatia, un detaşament de evrei răsculaţi, râvnitori ai Legii părinteşti, s-a ascuns în munţi,
unde a fost ajuns de ostile regelui Antioh - şi era tocmai ziua sâmbetei. Când păgânii au început lupta, iudeii s-au dovedit a fi neajutoraţi cu desăvârşire, fiindcă nu voiau să se lupte sâmbăta: Şi ei nu le-au răspuns, nici piatră n-au aruncat asupra lor, nici n-au astupat ascunzişurile, zicând: „Să murim toţi întru nevinovăţia noastră, şi vor mărturisi pentru noi cerul şi pământul căfără de judecată ne ucideţi.” Şi s-au sculat cu război asupra lor în ziua de odihnă şi au murit ei şi femeile lor, ca la o mie de suflete (I Mac. 2, 36-38).

Cu atâta zel era ţinută între evrei odihna zilei de sâmbătă! Ce-i drept, cerinţele vieţii şi-au cerut tributul, şi ca să nu se trezească într-o situaţie fără ieşire, la fel ca detaşamentul
acela al Macabeilor, au fost siliţi să admită o mulţime de mijloace cazuistice de a ocoli legea sâmbetei, însă exterior ea era îndeplinită cu mare stricteţe. Până şi practicarea medicinei era interzisă sâmbăta - şi, considerând tratament medical vindecările minunate ale bolnavilor de către Domnul Iisus Hristos, fariseii considerau neîngăduită şi lucrarea aceasta.

Odată, când Domnul a vindecat în sinagogă o femeie gârbovă, mai-marele mâniindu-se că Iisus a vindecat-o sâmbăta, răspunzând, zicea mulţimii: „Şase zile sunt în care trebuie să se lucreze; venind deci într-acestea, vindecaţi-vă, dar nu în ziua sâmbetei!” (Lc. 13,14).

Tipicar nenorocit, el nu înţelegea adevărul simplu şi limpede că dacă lui Dumnezeu nu I-ar fi plăcut vindecările în ziua sâmbetei n-ar fi îngăduit puterii Sale să le săvârşească, căci cu puterea lui Dumnezeu erau săvârşite.

Ştiind cum privea Domnul sâmbăta, fariseii, istoriseşte Evanghelistul Marcu, IIpândeau pe Iisus să vadă dacă îl va vindeca sâmbăta, ca să-L învinuiască. Iar în sinagoga unde
Se dusese Domnul se găsea atunci un om cu mâna uscată. Domnul nu voia să treacă pe lângă el fără să-l ajute, dar a văzut privirile rele ale fariseilor ce stăteau la pândă şi a hotărât să le dea o lecţie.

Ii spune omului cu mâna uscată: Ridică-te în mijloc! Iar fariseilor le spune: „Se cuvine, sâmbăta, a face bine sau a face rău, a mântui un suflet sau a-lpierde?”Insă ei tăceau.

Ce ar fi putut să-I răspundă? întrebarea simplă, limpede, înţeleaptă a Domnului a dat în vileag îndată toată absurditatea poziţiei lor. Chiar aşa: ce să spună? Să spună că este îngăduit să faci bine sâmbăta însemna să recunoască drept îngăduite şi vindecările, iar asta ar fi dus la o prefacere radicală în vederile şi învăţătura lor despre sâmbătă. Mai mult decât atât, ar fi însemnat să recunoască înaintea a tot poporul că insinuările şi acuzaţiile lor împotriva lui Iisus sunt nedrepte şi că propriile lor păreri sunt greşite. Orgoliul profesional şi trufia cărturarilor nu putea să admită asta. Pe de altă parte, să spună că sâmbăta poţi să faci rău şi să-l laşi pe om să piară fără ajutor era un lucru atât de absurd şi atât de puţin potrivit cu însemnătatea sâmbetei ca zi închinată lui Dumnezeu, încât chiar şi conştiinţa lor amorţită şi mintea lor pervertită de fanatism înţelegeau asta.

In plus, poporul simplu ar fi simţit cu inima toată falsitatea şi cruzimea revoltătoare a unui astfel de răspuns, iar pentru farisei lucrul cel mai rău era să-şi ştirbească autoritatea în rândul poporului.

Ei tăceau; şi privindu-i cu mânie şi întristându-Se de învârtoşarea inimii lor, a zis omului: „întinde mâna tal” Şi a întins-o, şi mâna lui s-a făcut sănătoasă.

Domnul a dovedit prin exemplul Său că poţi face bine în ziua sâmbetei.

In episodul acesta fariseii şi-au arătat, mai mult decât oriunde altundeva, atitudinea sec-formală faţă de rânduielile religioase. In concepţia lor, într-adevăr omul era făcut pentru
sâmbătă, nu sâmbăta pentru om. Omul n-are decât să piară, n-are decât să piardă, poate, singura posibilitate de a căpăta vindecare de la Marele Proroc, însă legea privitoare la odihna sâmbetei trebuie respectată. Acesta era punctul lor de vedere. Domnul este însă credincios Sieşi ca întotdeauna. La El şi aici este pe primul plan problema omului, şi dacă pentru mântuirea lui trebuia încălcată legea privitoare la sâmbătă în înţelesul ei literal, nu şovăie să facă asta.

Ciocnirea dintre Domnul şi farisei care este descrisă aici ne ridică o problemă foarte importantă: cum trebuie petrecute, potrivit învăţăturii creştine, praznicele, cum trebuie să le privim? Ce ne învaţă exemplul lui Hristos în această privinţă?

Că Domnul nu făgăduia praznicele, asta se vede din faptul că El mergea la Ierusalim an de an pentru a sărbători Pastile, aşa cum cerea obiceiul statornicit, şi chiar înaintea morţii Sale, presimţind deja apropierea ei, a găsit de cuviinţă să facă cu ucenicii Săi Pastile, după ritualul obişnuit la evrei. Bineînţeles, El nu tăgăduia nici sâmbăta ca zi aparte, închinată lui Dumnezeu, fiindcă ţinerea sâmbetei era cerută de o poruncă dumnezeiască nemijlocită, iar El împlinea poruncile acestea cu stricteţe, vorbind despre ele astfel: înainte de a trece cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece, până ce se vor împlini toate (Mt. 5,18). Dacă El considera, în general, că Vechiul Testament este folositor pentru om, aşa cum am văzut mai înainte, socotea, fără îndoială, că piatra din capul unghiului acestui Testament, legea dată în Sinai, rămâne neschimbată, ca lege a voii lui Dumnezeu, până la cea din urmă iotă.

In creştinism, sâmbăta a fost înlocuită cu duminica încă din vremurile apostoleşti. In cartea Faptelor (20, 7) citim că, pentru a săvârşi Taina împărtăşaniei, creştinii se adunau în
prima zi a săptămânii, adică în ziua ce urma nemijlocit sâmbetei, fiindcă săptămâna evreiască se încheia sâmbăta. Altfel spus, aceasta era o slujbă duminicală. Şi Sfântul Apostol Pavel remarcă deosebita însemnătate a zilei acesteia atunci când vorbeşte despre strângerea de milostenie (v. I Cor. 16, 2). Sinodul din Laodiceea înlocuieşte deja în mod răspicat prăznuirea sâmbetei cu ziua duminicii.

„Nu se cuvine creştinilor să urmeze obiceiurilor iudaiceşti”, spune canonul 29 al acestui Sinod, „şi să prăznuiască sâmbăta, ci să lucreze în această zi, iar duminica să o serbeze cu osebire, de le-ar fi cu putinţă, ca nişte creştini ce sunt.” Pricina acestei înlocuiri este limpede: în ziua cea dintâi a săptămânii a înviat Domnul nostru Iisus Hristos, şi amintirea acestei întâmplări - cea mai însemnată din creştinism - îi dă şi zilei de care este legată ea o însemnătate excepţională. De aceea, cerinţa celei de-a patra porunci cu privire la prăznuirea zilei a şaptea a săptămânii priveşte în Noul Testament ziua de duminică.

Aşadar, avem o poruncă de la Dumnezeu cu privire la cinstirea praznicelor. Intrucât toate poruncile au fost date de către Domnul spre binele omului, bineînţeles că şi această poruncă este folositoare şi neapărat trebuincioasă pentru noi. Ea este tot atât de importantă şi tot atât de necesară ca oricare altă poruncă, fiindcă prin ea se exprimă aceeaşi voie a lui Dumnezeu ca în întreaga Lege dată în Sinai. Şi totuşi, s-ar părea că nu este nici o altă poruncă pe care s-o încălcăm mai uşor şi mai des ca cea de-a patra. După toate probabilităţile, asta se întâmplă deoarece urmările vătămătoare ale încălcării cinstirii praznicelor nu sunt atât de limpezi pentru noi ca dauna care vine din încălcarea celorlalte porunci. Omorul, furtul, clevetirea sunt un rău evident, de care-şi dă seama oricine, pe când munca, chefurile, îndeletnicirile nepotrivite cu însemnătatea zilei Domnului cui dăunează? Ba, li se pare multora, chiar dimpotrivă: munca este întotdeauna folositoare, şi ca atare orice muncă, chiar şi în zi de praznic, este un lucru pe deplin îngăduit. Şi totuşi, încălcarea praznicelor este un rău neîndoielnic, altminteri Domnul, Care Se îngrijeşte întotdeauna de binele omului, nu ar fi ocrotit cinstirea lor printr-o poruncă aparte.

Dar de ce este nevoie de praznice ?

Am avut odată prilejul să discut cu un tânăr student englez despre pricinile pentru care în Anglia este respectată cu atâta stricteţe ziua duminicii. „Ştiţi ce, sir”, mi-a spus el,
„oricum o dăm, tot este nevoie neapărată să avem măcar o zi pe săptămână pentru gândurile înalte!..”

Aceeaşi idee e dezvoltată de Preasfinţitul Filaret, mitropolitul Moscovei: „Praznicul este contemplare evlavioasă, în care duhul se odihneşte de osteneala trupului şi adună puteri pentru zilele de muncă ale vieţii.” Chiar aşa: de-a lungul săptămânii fierbem, ca într-un cazan, în mijlocul grijilor şi tulburărilor de zi cu zi, trăim ca într-un bazar, unde deşertăciunea zgomotoasă a vieţii acesteia înăbuşă orice este duhovnicesc. Gândurile sâcâitoare la nevoile şi măruntele neplăceri ale vieţii, la câştig, la carieră, la plăceri, la orice, dar nu la Dumnezeu, înfăşură sufletul ca o ceaţă înăbuşitoare, şi sedimentele acestor gânduri înnegurează sufletul ca funinginea, ca mucegaiul, făcând necurată mintea şi împietrită inima.

In suflet se adună un strat de mizerie morală, şi trebuie neapărat să curăţim din când în când această mizerie, ca să nu se transforme într-o râie compactă, sub care începe îndată putrezirea şi descompunerea puterilor duhovniceşti. La ruşi este obiceiul de a merge în fiecare sâmbătă la baia de aburi. Şi sufletul are nevoie să fie spălat periodic din punct de vedere moral. Praznicele sunt pentru el tocmai o astfel de spălare - sunt ca un duş sufletesc. „Ziua a şaptea să fie pentru Domnul Dumnezeul tău”, glăsuieşte porunca. Jos cu grijile de zi cu zi, cu gândurile cenuşii, cu micile pofte murdare, cu văicăreala invidiei, cu reaua voinţă! Daţi-vă pentru o zi sufletul gândurilor înalte: gândurilor la Dumnezeu, la dragoste, la sfinţenie, la veşnicie, la luminata lume a îngerilor şi sfinţilor, la nemurirea ce vă aşteaptă în viitor, ca să deveniţi şi voi mai curaţi şi mai buni.

Scuturaţi-vă de colbul deşertăciunii lumeşti, fiindcă a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o (Fac. 2, 3). Gândiţi-vă la suflet măcar în această zi; altminteri vă paşte primejdia ca gândul la trup să se preschimbe în esenţa vieţii voastre.

Aceasta este principala însemnătate a praznicului: este o zi de curăţire, pe care o cere igiena sufletului.

Pentru omul neputincios, lumesc, este greu să trăiască în năzuinţă necontenită spre Dumnezeu. Asta cere eforturi neîntrerupte şi o voinţă bine disciplinată, fiindcă mărunţişurile lumeşti tind mereu să pună stăpânire pe minte şi să alunge de acolo orice gând la Dumnezeu. A te lupta permanent cu această presiune, clipă de clipă, fără a da înapoi nici măcar un pas, este un lucru care adeseori nu stă în puterea omului obişnuit, lipsit de experienţă în războiul duhovnicesc. Biserica ştie asta, şi de aceea, lăsând la dispoziţia omului şase zile pe săptămână pentru treburile lui lumeşti, cere de la el doar o zi de eforturi aparte pentru a se smulge din forfoteala de zi cu zi şi a se înălţa măcar pentru o scurtă vreme, prin încordarea duhului, la înălţimea curăţitoare şi sfinţitoare.

Inţeleaptă pedagogie! Când un profesor iscusit îşi învaţă elevii gimnastica, la început alternează întotdeauna eforturile intense cu perioadele lungi de odihnă, altfel aceştia se epuizează cu uşurinţă. Aşa e şi în educaţia duhovnicească: avântul puterilor duhovniceşti din ziua de sărbătoare este înlocuit de lunga relaxare duhovnicească a zilelor obişnuite, şi ca atare este îndurată cu uşurinţă până şi de creştinul începător, slab. Astfel, sufletul este educat şi întărit puţin câte puţin. Inainte de a alerga, trebuie să înveţi să mergi.

Aşadar, instituirea unor zile aparte de sărbătoare, care întrerup curgerea zilelor obişnuite, are o însemnătate duhovnicesc-educativă.

Este greu să ne închipuim ce ar fi viaţa fără praznice: fără îndoială, ceva foarte posomorât, lipsit de bucurie. Aţi văzut vreodată oraşe industriale, unde străzi întregi sunt ocupate numai de fabrici şi uzine? Privelişte mai urâtă decât aceste străzi nici nu îţi poţi închipui: caldarâmuri cenuşii, prăfuite; clădiri de o culoare murdară, nesfârşit de monotone, ca nişte cutii, lipsite de ornamente arhitecturale, lipsite de stil, cu şiruri de ferestre identice, ferecate în cercevele; rânduri nesfârşite de coşuri lungi şi golaşe, ce se întind spre cer ca nişte ţevi de puşcă şi scuipă nori de fum acru şi de funingine. Acolo cerul nu e curat, limpede, azuriu, ci este murdărit tot de aceste coşuri şi acoperit de fumul lor cenuşiu. Totul e cenuşiu şi sărăcăcios, ucigător de plicticos. Peste tot mizerie, funingine, de care nu te poţi ascunde nicăieri.

Aşa trebuie să fie viaţa fără sărbători. Sufletul însă nu suportă o atare monotonie apăsătoare: el are nevoie de pete de culoare, de lumina soarelui, de cer zâmbitor, de cântecele privighetorii, de bucuria vieţii. Praznicul ne dă toate aceste lucruri. Dacă avem o atitudine religioasă, creştinească, faţă de el ne aduce atâta bucurie, atâtea încântări curate, încât ţi se face milă de oamenii care n-au primit o educaţie bisericească şi n-au trăit vreodată sfântul entuziasm al dispoziţiei sărbătoreşti. După un praznic şi zilele de lucru devin mai pline de conţinut, de sens, şi ca atare mai interesante.

Adeseori, oamenii care sunt legaţi de pământ şi se gândesc numai la cele pământeşti spun că sărbătorile scad productivitatea muncii poporului, că vremea lor este o vreme stearpă şi că mai bine ar fi folosită pentru muncă, fiindcă atunci oamenii ar fi mai bogaţi şi ar trăi mai bine. Lăsând la o parte faptul că nu numai cu pâine va trăi omul şi că scopul vieţii nu constă în bogăţie, ci în dezvoltarea duhului, la care ajută sărbătorile creştineşti, acestea nu micşorează, ci, dimpotrivă, sporesc productivitatea muncii fizice şi, prin urmare, ajută la acumularea de bunuri materiale. Există o carte a unui savant străin, Niemeyer, dedicată acestei probleme şi intitulată Despre odihna duminicală. In această carte, pe baza datelor statistice, e dovedită o idee foarte simplă: puterea de muncă a omului se epuizează rapid şi are nevoie de odihnă în anumite perioade pentru a se reface; în caz contrar, calitatea şi intensitatea muncii scad, aşa încât timpul câştigat prin desfiinţarea odihnei sărbătoreşti se pierde practic fără vreun rezultat şi nu face să crească productivitatea generală a muncii.

SFÂNTUL VASILE AL KINEŞMEI

Fragment din cartea "ÎNVĂŢĂTURI DIN EVANGHELIE PENTRU OMUL MODERN", Editura Sophia

Cumpara cartea "ÎNVĂŢĂTURI DIN EVANGHELIE PENTRU OMUL MODERN"

• Despre sarbatori
  Publicat in : Religie
• Date despre sarbatori
  Publicat in : Sarbatorile

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: