Care este părerea Inaltpreasfinţiei voastre despre sinucigaşi?
Mitropolitul Antonie: Fiecare suflet din Biserica lui Hristos are dreptul să fie miluit personal. Biserica nu primeşte să le facă slujba înmormântării, pentru că slujba aceasta presupune o serie întreagă de lucruri. Nu poti, pur şi simplu, să spui: „Doamne, omul acesta a greşit, dar, până la sfârşitul vieţii lui, el în Tine a nădăjduit şi pe Tine Te-a aşteptat", când el nu a nădăjduit în El si nu L-a aşteptat pe El. Nu poţi să spui: „Omul acesta a greşit, dar credinţa lui niciodată nu s-a clătinat" etc. Căci nu ne putem juca nici cu Dumnezeu, nici cu omul care a murit. Inseamnă deci că există o categorie de oameni care, pur şi simplu, nu pot face parte din acest cin.
Mai este o premisă îndoielnică, anume aceea că sinuciderea înseamnă că omul îşi ia soarta în propriile mâini, ca şi cum ar spune: „Oricum Dumnezeu nu face nimic, după cum nici până acum nu a făcut şi nu poate face..." Iar Biserica, încă din vremurile de demult, spune ca omul săvârşeşte sinucidere în stare de nebunie, de întunecare a minţii, în stare dominată de „afecte", iar aceasta ar trebui sau ar putea fi luată în considerare. Iar eu cred că acest lucru ar trebui luat în considerare aproape întotdeauna; eu am văzut un singur om care s-a sinucis, cum s-ar spune, cu „sânge rece" (dar şi aici este greu de spus: oare chiar aşa să fi fost? Cert este că omul a falimentat o bancă şi s-a temut de răspundere). Dar este şi o oarecare măsură de frică şi groază, pe care nu o poţi socoti „sânge rece"; în cel mai rău caz, poţi pune o serie de întrebări. Nu ar fi oare potrivit să avem o rânduială de slujbă pentru toate aceste cazuri, pe care nu le-am analizat niciodată, de fapt, până la sfârşit?
Noi, de pildă, avem o problemă în ceea ce priveşte slujba de îngropare a celor ce nu ţin de Biserica Ortodoxă. Noi nu facem slujbe de îngropare pentru cei străini de Biserică, atunci când aceştia nu au avut nici un fel de legătură cu noi. Dar, atunci când moare soţul unei femei credincioase sau soţia unui bărbat credincios, care toată viaţa lor au venit la noi la biserică, dar care, pentru o pricină oarecare, nu au devenit ortodocşi, atunci problema fireşte că se pune cu totul altfel. Noi avem chiar o rânduială sinodală pentru îngroparea heterodocşilor, dar este, cred, nedeplină. Este aceeaşi slujbă, numai că din ea s-au scos: „Cu sfinţii odihneşte...", iar la sfârşit nu se dă nici un fel de nădejde în viat viitoare. Dar aceasta este, pur şi simplu, o abordare conţopistă: eu nu-mi asum responsabilitatea şi pentru aceasta. Tot ceea ce are legătură cu rugăciunea aceasta sigur, vă rog!, dar de promis ceva, nu promit nimic Abordarea aceasta este pur şi simplu şubredă, cu atât mai mult, cu cât noi facem slujba de îngropare şi dam o făgăduinţă, care fie are o valoare serioasă, fie nu ar trebui să o dăm deloc. Pentru că, de fiecare dată când săvârşim o panihidă sau slujba de îngropare, ele, de fapt, întăresc adevărul că omul acela este predat vieţii de veci, şi nu muncii de veci - aşa este slujba alcătuită. Aşa încât ne aşteaptă încă o problemă: îngroparea soţului heterodox, care a avut soţie ortodoxă. Şi mai este problema cununiei, alt subiect şi mai larg de discuţii, şi un întreg şir de astfel de situaţii.
Şi mai este şi problema personală. Undeva, în conştiinţa drept slăvitoare, este ceva ce nu face Biserica, dar fiecare mădular al Bisericii poate face (fireşte că nu mă refer la a strica ceva ce este deja intrat în fiinţa Bisericii). Dar, să spunem, este în Vieţile Sfinţilor o istorisire despre un oarecare preot care se ruga pentru sinucigaşi şi episcopul lui, auzind despre aceasta, i-a interzis să o mai facă. Iar noaptea, episcopul a avut o vedenie: a văzut o mulţime de oameni care îi strigau ca el este muncitorul, chinuitorul lor. Iar când el i-a întrebat. „Bine, dar ce v-am făcut eu vouă?", ei au răspuns:” Un singur om se ruga pentru noi şi, de fiecare dată cand se ruga sau săvârşea Sfânta Liturghie, nouă ni se uşura chinul, iar tu acum ne-ai lipsit de aceasta.
La nivelul întregii Bisericii, aceasta nu schimbă niminc, dar în ceea ce priveşte delicateţea personală a fiecăruia, felul de a simţi al fiecăruia dintre noi, schimbă. Vreme de mulţi ani m-am aflat în parohia unui părinte care, la Liturghie, mai adăuga câteva cereri, cu binecuvântarea episcopului nostru, şi, între altele, se ruga şi pentru cei care „întru nebunia inimii şi întru întunecarea minţii" şi-au luat singuri viaţa. Şi vreme de vreo 30-40 de ani ne-am rugat în felul acesta; o asemenea formulare în mâinile lui era cu totul lipsită de viclenie, cu totul cinstită; iar aceasta, fireşte, acoperă o zonă uriaşă, pentru că despre cine poţi să spui că nu a fost întunecat cu mintea sau cu inima nebună? Eu am vorbit cu el atunci despre acesta, pentru că, într-adevăr, avea o mare părere de rău pentru aceşti oameni şi ne-am bucurat amândoi că există asemenea cuvinte care ne dau dreptul de a ne ruga pentru toţi şi, în acelaşi timp, fără să mai spui nimic în plus faţă ceea ce se poate spune...
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ
Adierea Duhului. Purtarea de grijă faţă de suflete, Editura Doxologia
Cumpara cartea "Adierea Duhului. Purtarea de grijă faţă de suflete"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.