Despre tovarasia cea netrebnica si vatamatoare

Despre tovarasia cea netrebnica si vatamatoare Mareste imaginea.

Adevăratul ascultător nu trebuie să se lipească cu sufletul de nici un lucru dinafară şi pământesc. Dacă se mai lipeşte încă de ceva, înseamnă că n-a murit faţă de lume, ci este încă viu; şi dacă se bizuie pe cugetarea sa, iar pe părintele său îl dispreţuieşte, nu are nădejde de mântuire. De toată această stricăciune sunt vinovate adeseori la începători tovărăşiile şi împreună-vorbirile tainice, fiindcă unul pe altul se învaţă şi sfătuieşte cum să vieţuiască, în ce privinţă să se supună şi în ce privinţă să se împotrivească, şi într-ascuns îi ponegresc şi îi bârfesc pe părintele lor şi pe fraţii cei evlavioşi, şi fug şi se depărtează de dânşii. Părinţii cei duhovniceşti, şi fraţii cei temători de Dumnezeu, şi adevăraţii ascultători se păzesc unul pe altul de toată amăgirea şi cursa vrăjmaşului, şi dacă văd că un frate se împuţinează cu sufletul şi se trândăveşte, toţi îl povăţuiesc într-un suflet, îndemnându-l şi întărindu-l la răbdare şi postnicie.

Dimpotrivă, cei ce nu se predau părintelui spre supunere sunt vânaţi şi cad neapărat în cursele diavolului. Prin neînfrânarea lor, cei ce leagă prietenie samavolnică, ascunsă sub chipul iubirii duhovniceşti, se coboară pe sineşi până la adâncul cel mai de pe urmă al pierzării! Nădăjduind unul în altul, mai întâi încep să-l nesocotească pe părintele şi învăţătorul lor şi să dispreţuiască poveţele şi poruncile lui - iar dacă nu le mai pasă de ascultare, se simt de acum împovăraţi de însuşi părintele şi nu mai suferă a vieţui împreună cu el. După aceea, plecând şi părăsindu-l pe părintele şi îndrumătorul lor cel după Dumnezeu, sunt traşi fără stavilă în pierzare, împlinindu-şi slobod toate pornirile şi voile pătimaşe.

Atâta timp cât este unul singur, fără să aibă vreun tovarăş de acelaşi cuget cu dânsul, chiar dacă, din samavolnicia şi iubirea lui de sine, nu l-ar iubi pe părintele său şi s-ar simţi împovărat de învăţăturile Iui, se supune chiar şi în silă şi de nevoie şi nu se desparte de părintele său şi de întreaga obşte, iar prin această răbdare silită poate, cu harul lui Dumnezeu, să se arate căutător cu sila al împărăţiei cerurilor. Prin tovărăşia şi unirea cu altul asemenea lui se rupe însă de părinte şi se predă în schimb voii şi poftelor sale neînfrânate, lucru pentru care va primi negreşit osândă de la Dumnezeu, iar cel ce s-a făcut prieten cu el, ca pricinuitor al stricării şi pierzării lui, va atrage şi asupra sa blestemul Sfintelor Soboare ale Părinţilor, fiindcă aceştia spun: „Cine are împărtăşire cu cei despărţiţi de Biserică, să fie însuşi despărţit, iar cine are împărtăşire cu cei blestemaţi, să fie însuşi blestemat.” Drept aceea, pentru unirea şi tovărăşia sa, în loc să primească mântuire, se află sub blestemul şi afurisenia Sfinţilor Părinţi.

Dacă stareţul, temându-se de ameninţările Sfintei Scripturi, s-ar lepăda de acest frate din pricini binecuvântate, adică din pricina nesupunerii şi părerii lui de sine, este de ajuns ca celălalt frate să nu mai aibă împărtăşire cu el, după cuvântul Sfinţilor Părinţi şi mai ales al Sfântului Ioan Gură de Aur, şi atunci acesta îşi va recunoaşte năravul cel trufaş şi vătămător de suflet. Celălalt însă, prin împreună-vieţuirea în tovărăşie, îi dă cale spre mai mare trufie şi nesupunere şi nu-i îngăduie să ajungă la cunoaşterea bolii sale duhovniceşti şi la pocăinţă.

Poate că celălalt frate s-a unit cu el în tovărăşie tocmai fiindcă nici el nu vrea să se despartă de voia sa, şi se străduie la fel ca dânsul să-şi împlinească dorinţele şi aplecările pofticioase şi pătimaşe, şi împreună vor să urmeze socotinţei lor, nu pravilelor predanisite de către sfinţi: însă pe toţi aceştia, ca pe nişte rătăciţi fără de liman, cu înlesnire îi înşală şi-i prinde vrăjmaşul, fiindcă voia omului este, după cuvântul Cuviosului Pimen, zid de aramă între el şi Dumnezeu. Mai spun sfinţii şi aceasta: „Dacă nu se supune cineva de bunăvoie voii lui Dumnezeu, se supune de nevoie vrăjmaşului.” Pe toţi cei care vieţuiesc în călugărie pe lângă un părinte şi vor să fie de sine stăpânitori filosofia călugărească îi leapădă, fiindcă aceştia se aseamănă şi împreună se socotesc cu soborul care, pentru nesupunerea şi împotrivirea faţă de Dumnezeu, a fost aruncat din Cer, după cum zice Ioan Scărarul: „Nici un nesupus şi trufaş nu are nevoie de drac, fiindcă singur îşi este sieşi drac şi vrăjmaş!”

Aşijderea grăieşte şi Simeon Noul Teolog în capul al 42-lea: „Căzând în grăirea împotrivă şi în necredinţă faţă de părintele şi învăţătorul său cel duhovnicesc, ticăloşeşte se coboară nenorocitul în cursă şi în adâncul iadului, şi este casă a satanei şi a toată puterea lui, ca nesupus şi fiu al pierzării.”

Dimpotrivă, despre ascultare Grigorie Sinaitul zice în capul 107: „Cel ce a ales a lucra mai presus de toate ascultarea cea cu credinţă şi simplitate taie toate patimile din- tr-o singură lovitură, şi nu numai că a ajuns Ia liniştire, ci a şi săvârşit-o deplin, şi L-a aflat pe Hristos, următor şi slugă a Lui făcându-se şi numindu-se,”

Şi atunci, nu e mai bine să ne ţinem de calea mântuitoare, care ne-a fost predanisită, adică să vieţuim sub cârmuire, cu supunere şi ascultare? Fiindcă numai vrăjmaşul diavol insuflă şi îndeamnă să ne lepădăm de părinte şi de smerita ascultare fără pricină binecuvântată şi, nădăjduind cu semeţie în noi înşine, să trăim după voia noastră şi prin aceasta să ne arătăm scârbavnici şi vrednici de dispreţ în ochii lui Dumnezeu, la fel ca satana însuşi, după cuvântul Sfântului Grigorie Sinaitul din capul 121: „Neascultarea e gura iadului, grăirea împotrivă e limba lui ca o sabie ascuţită, facerea propriului plac este dinţii lui ascuţiţi, îndreptăţirea de sine este gâtlejul lui, iar odihnirea atot- înfulecătorului său pântece este părerea, care duce la iad.” Aşadar, şi fără despărţirea de părinte, din pricina păcatelor acestora, neascultătorii se fac atât de urâţi, iar mai vârtos ajung în pierzare - şi atunci, de ce osândă sunt vrednici cei ce nu numai că au păcatele acestea, dar s-au şi rupt de părintele lor? Aşadar, se cuvine lor să chibzuiascâ şi să-şi vină în fire, dându-şi seama în ce prăpastie se aruncă singuri din pricina samavolniciei şi nădăjduirii lor în sine.

Da, iubitelor, lucru greu şi nelalocul lui este a-i vedea pe cei ce se aruncă de bunăvoie într-o prăpastie atât de vădită! Gândiţi-vă şi trageţi învăţătură din aceea că până şi Apostolul Pavel, care a fost chemat de Domnul însuşi şi a fost numit „vas ales”, a fost trimis la Anania ca să fie povăţuit şi învăţat de către acesta. De altminteri, toţi Sfinţii Apostoli, Sfinţii Cuvioşi şi îngerii înşişi se află în supunere şi în ascultare. Pe deasupra, şi însuşi Domnul nostru Iisus Hristos a arătat ascultarea Sa nu numai faţă de Tatăl Său Cel Ceresc şi de Preacurata şi Adevărata Sa Maică cea după trup, ci şi faţă de părutul Său tată, Iosif, precum se spune în Evanghelie: Şi le era supus (Lc. 2, 51).

Şi atunci, noi, multpătimaşii, putem aştepta să ne mântuim şi să plăcem Domnului după ce ne-am rupt de supunerea faţă de părinte şi de călăuzirea acestuia? Da, iubitelor, este de temut că se va întâmpla cu aceştia cum s-a întâmplat cu cel zugrăvit de Cuviosul Avă Dorothei, care mai întâi a prins a-l dispreţui pe stareţul Zosima, apoi pe alţi Sfinţi Părinţi, apoi pe Sfinţii Apostoli, şi aşa a ajuns la trufia desăvârşită şi la hula împotriva lui Dumnezeu însuşi, ieşindu-şi din minţi în cele din urmă. Mă tem să nu rămână şi aceştia în stăpânirea diavolului, căci fără povăţuitor, după cuvântul Cuviosului Avă Dorothei, călugării cad ca frunzele. Zice şi Sfântul Calist: „Chiar de vom semăna multe fapte post- niceşti şi de nevoinţă, vom culege neghine în loc de grâu”, şi: „Fără povăţuitor dăm în gropi”, şi: „Suntem învăţaţi şi credem că cel ce vrea cu obrăznicie a vieţui fără îndrumător se desparte de Dumnezeu, şi de luminata moştenire cerească, şi de Biserica Sobornicească şi Apostolească, şi e trimis în foc şi în întuneric”, şi:

„Dacă cu greu se va hotărî cineva să meargă pe o cale necunoscută fără o călăuză de nădejde, dacă nimeni nu va porni pe mare fără un cârmaci iscusit, dacă nimeni nu se apucă de vreo ştiinţă sau măiestrie fără un învăţător care să-i ştie rostul acesteia, cine va îndrăzni să se apuce de învăţarea măiestriei măiestriilor şi ştiinţei ştiinţelor, să purceadă pe cărarea de taină care duce la Dumnezeu şi să pornească pe nemărginita mare gândită care este viaţa călugărească, cea asemenea vieţii îngerilor, fără îndrumător, fără cârmaci şi învăţător iscusit şi adevărat? Unul ca acesta, oricine ar fi el, s-a înşelat cu mintea şi s-a rătăcit încă dinainte de a porni la drum, fiindcă se nevoieşte în afara legii; dimpotrivă, fără să facă nici un pas, a şi ajuns la capăt cel care se supune rânduielilor Părinteşti”. Precum zice Sfântul Scărar, „cine îi ia orbului însoţitorul, turmei păstorul, rătăcitului călăuza, pruncului părintele, bolnavului doctorul, corăbiei cârmaciul îi supune pe toţi aceştia primejdiei de a pieri, iar cel ce intră în luptă cu duhurile răutăţii fără ajutorul îndrumătorului este omorât de către acestea”. După cuvântul lui Grigorie Sinaitul, „cu adevărat, minune neurmată şi negrăită a făcut Domnul nostru Cel iubitor de oameni, că printr-o singură virtute, sau mai bine zis printr-o singură poruncă te poţi sui fără întârziere la Ceruri, precum printr-o singură neascultare ne-am coborât şi ne coborâm la iad”.

De aceea spune şi Theodor al Edessei: „Odată ce ai început să vieţuieşti împreună cu un părinte duhovnicesc şi ai simţit folos de la el, nu îngădui ca cineva să te depărteze de dragostea pentru el şi de împreună-vieţuirea cu el... Pe cei ce se nevoiesc în ascultarea faţă de părinţi îi zavistuiesc foarte dracii, vrăjmaşii vieţii noastre, scrâşnind din dinţi împotriva lor şi uneltind împotriva lor tot felul de curse - şi uneltesc toate cursele cu putinţă ca să-i despartă şi să-i lipsească de sânurile părinteşti. Şi pricini chipurile binecuvântate le arată, îi întărâtă, stârnesc ură faţă de părinte, poveţele lui le înfăţişează ca pe nişre aiurări sau amăgiri, iar mustrările lui ca pe nişte săgeţi aprinse şi ascuţite... Iar de tine, care vieţuieşti în supunere faţă de părintele tău, să nu se ascundă amăgirea vrăjmaşului, care se luptă împotriva ta, nici să nu-ţi uiţi făgăduinţa către Dumnezeu, ci să pui în inima ta cuvântul Stăpânului: Cel ce va răbda până la sfârşit se va mântui (Mt. 10, 22).”

Iată, vedeţi cât de păcătoşi şi nechibzuiţi sunt cei ce se poartă binevoitor, iar mai vârtos se împrietenesc şi se unesc cu unul ca acesta, de care părintele pe bună dreptate este nemulţumit sau pe care îl leapădă de la sine! Ei sunt cei mai mari aţâţători la neorânduială şi păcătuiesc mult mai mult decât fratele ce vieţuieşte rău, fiindcă acel stricat poate ar începe să se îndrepte prin străduinţa părintelui pentru el, însă văzând că unii dintre fraţi sunt binevoitori faţă de el, ba chiar se poartă prieteneşte, nu se mai crede vinovat, ci mai vârtos îi ponegreşte pe părinte şi pe fraţii evlavioşi şi se întăreşte în rău, zicându-şi în sinea sa: „Dacă aş fi vinovat, întreaga obşte ar fi nemulţumită de mine împreună cu părintele, dar iată că aceştia sunt alături de mine.” Şi aşa, prietenia şi dragostea cea netrebnică faţă de el se fac piedică îndreptării lui, şi străduinţa părintelui pentru el rămâne zadarnică. Drept aceea, cei ce au tovărăşie cu cel afurisit se află vrăjmaşi ai lui cu adevărat, care nu-i îngăduie să se îndrepte. Cel ce are bubă poate lesne să se vindece, dar cel ce nu îl lasă să primească doctoriile îi pricinuieşte moartea. Prin urmare, mai vrednic de ură este cel ce împiedică lecuirea decât cel bolnav, şi mai vrednic de osândă este cel care-l linguşeşte pe pătimaş decât pătimaşul însuşi.

SFÂNTUL ZOSIMA VERHOVSKI

Ascultarea de parintele duhovnicesc, Editura Sophia

Cumpara cartea "Ascultarea de parintele duhovnicesc"

 

Pe aceeaşi temă

18 Iulie 2018

Vizualizari: 633

Voteaza:

Despre tovarasia cea netrebnica si vatamatoare 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE