Din invataturile parintelui Ioachim Parr

Din invataturile parintelui Ioachim Parr Mareste imaginea.

Convorbirea a Vl-a

- Ştiţi, în copilărie se întâmplă ca părinţii să ne ducă undeva, să ne tragă după ei, iar noi nu putem să ne împotrivim. Trebuie să ne ducem acolo, apoi dincolo... „Vino la mine, du-te la şcoală..." Devenind maturi, credem că, în sfârşit, vom începe să ne conducem viaţa singuri. Mergem unde vrem, facem ce vrem. Iar apoi, când îmbătrânim, suntem iarăşi duşi undeva, aşezaţi undeva, ni se spune că trebuie să ne grăbim. Adică totul se repetă. Ne-am întors de unde am pornit.

Astăzi aş vrea să vă dau un sfat şi vă invit să-mi spuneţi părerile în legătură cu el. Iată cum sună: Dacă nu suntem uniţi cu Mântuitorul nostru prin iubire, totul este zadarnic şi lipsit de sens. Aşa e? Nu contează ce facem, dacă nu suntem uniţi cu Dumnezeu, dacă nu suntem legaţi de El cu legăturile iubirii, totul devine lipsit de sens. Nu mai are nicio importanţă, este zadarnic, deşert şi distrugător.

Există la mănăstirea aceasta relaţii la baza cărora stă altceva, nu dragostea pentru Domnul? Sunt sigur că da. Oare ele nu provoacă dureri? Oare nu sunt zadarnice, nu-s deşarte? Oare nu ne aduc suferinţe? Oare nu sunt lipsite de sens? Oare nu e lipsit de rost faptul că femeile creştine pot zi după zi, săptămână după săptămână, lună după lună, an după an să nesocotească iubirea pentru Dumnezeu şi pentru surori? Cum e posibil ca una dintre voi, fiind unita cu Domnul prin iubire, să nu poată să spună că le iubeşte in acelaşi timp pe toate surorile? Să nu poată să spună că vă iubeşte pe toate, indiferent ce faceţi.

Iar dacă ne lipseşte această unire şi ţinem doar la lucrurile exterioare, totul devine lipsit de noimă. Totul este deşert şi distructiv.

Deseori le repet fraţilor mănăstirii noastre:

- Viata noastră este nefirească. Este nefiresc să locuiască împreună atâţia bărbaţi. Este nefiresc să locuiască sub acelaşi acoperiş atâtea femei. Nu este firesc să nu ai proprietate, să nu posezi niciun bun. De altfel, să-ţi faci familie, să agoniseşti avere este la fel de nefiresc, dacă relaţiile şi ataşamentele nu-şi au rădăcina în Hristos, nu sunt conduse de EI. Insă cu Hristos totul capătă sens, deoarece se face de dragul iubirii, nu din egoism. Acestea nu mai sunt fapte fără sens, ci mântuitoare. Nu mai sunt fapte deşarte, ci reprezintă jertfire de sine. împrejurările sunt aceleaşi, dar imboldul este altul şi brusc totul se schimbă. Totul depinde nu de împrejurări, ci de intenţii!

Cred că la una dintre conferinţe v-am mai vorbit despre un bătrânel evreu pe care kim cunoscut la New-York, Avea o prăvălie cu mărunţişuri pentru croitorie: aţă, ace, nasturi, fermoare, bijuterii şi alte lucruri asemănătoare. Nu stofă şi pânză, ci lucruri necesare pentru croitorie. Pangliei, cretă pentru croire... La scurt timp după înfiinţarea frăţiei noastre, am mers la el la cumpărături. Iar vânzătorii lui erau evrei hasidici. Erau mulţi la tejghea şi erau doar bărbaţi, femei nu erau, şi aproape toţi erau îmbrăcaţi în haine tradiţionale hasidice: sacou negru, vestă neagră, cămaşă albă şi, desigur, barbă. Când am intrat în magazin, vânzătorul care stătea la casă - probabil, proprietarul - s-a întors şi a intrat într-o atenansă. Printre vânzători era un tânăr care nu era îmbrăcat ca un evreu hasidic. S-a apropiat de mine şi m-a întrebat:

- Cu ce aş putea să vă ajut?

I-am spus că am nevoie de nişte ace. El mi-a arătat unde se aflau. Apoi, pe parcursul câtorva ani, am mers în acel magazin la cumpărături, iar omul care plecase în prima zi, când mă vedea, se ascundea de fiecare dată în atenansă. Niciodată nu vorbea cu mine.

Intr-o zi am intrat în magazin şi în afară de el nu era nimeni să mă servească, toţi erau ocupaţi. El, nedorind să rateze posibilitatea de a-mi vinde ceva, a intrat în vorbă cu mine.

- Minunat! am spus eu. In sfârşit vorbiţi cu mine.

- De ce sunteţi aşa? l-am întrebat eu. Doar vin aici de câţiva ani.

Atunci şi-a ridicat mâneca şi mi-a arătat mâna: avea tatuat numărul lagărului de concentrare de la Auschwitz. Acesta a fost răspunsul lui la întrebarea mea.

- Acum o să vă spun ceva care vă va uimi, i-am zis. Nu sunt neamţ. Şi nu eu am făcut-o.

Atunci el a râs.

- Nu mă învinuiţi, l-am rugat eu.

Apoi am început să comunicăm. Era interesant să urmăresc felul în care se schimba relaţia noastră. Şi se schimba, deoarece vorbeam despre omenie. Nu despre durerile şi necazurile noastre, ci despre omenie. După câteva vizite, el deja mă aştepta. Aşa şi spunea:

- Vă mai aştept.

Intotdeauna mă numea „rebe".

- Rebe, vă mai aştept.

Mi-a spus numele său - Ofra.

Intr-o zi i-am zis:

- Dă-mi voie să te întreb: Trecând prin acele lagăre groaznice, cum de ţi-ai păstrat credinţa, văzând cum erau ucişi atât de mulţi oameni, doar pentru faptul că erau evrei?

Cum ai reuşit să nu-ţi pierzi credinţa?

- Mi-au omorât soţia, trei copii, toată familia. Eu nu înţelegeam de ce am rămas în viaţă.

- Dar cum ai reuşit să-ţi păstrezi credinţa?

- Atunci încă nu aveam credinţă. Dar apoi L-am descoperit pe Dumnezeu, L-am descoperit acolo.

- L-ai descoperit pe Dumnezeu în lagărul de concentrare? l-am întrebat eu uimit.

- Da. M-am îmbolnăvit foarte tare, mă chinuia febra. Acolo toţi erau răpuşi de holeră şi de alte boli, pentru că eram înghesuiţi în barăci ca peşteîe-n butoi, nu era nicio igienă. Buzele mi s-au umflat, s-au acoperit cu băşici... Acolo era un tânăr. Chiar şi în acele condiţii el respecta regulile iudaismului. Spunea: „Toţi suntem întemniţaţi, toţi suntem îmbrăcaţi în aceeaşi uniformă, dar ne rugăm." Era atât de extenuat, probabil cântărea mai puţin decât mâinile mele. Primeam câte o cană de apă pe zi. Cel ce o scăpa şi o vărsa rămânea fără apă. Iar mie îmi ardeau buzele, erau pline de băşici. Muream. Cu ajutorul cuiva am băut apa care mi se cu venea. Iar acel tânăr mi-a dat şi apa lui, spunând: „ Ai nevoie de ea mai mult decât mine." „De ce? m-am gândit eu. De ce o face? Nu mă cunoaşte. Sunt bolnav, dar el poate să moară din cauza mea. Suferim cu toţii şi ce importanţă are dacă în curând voi muri?" L-am întrebat:

- De ce?

- Pentru că Dumnezeu a creat apa, Dumnezeu te-a creat şi pe tine. Dacă cineva este gata să se jertfească şi să-i dea apa unui necunoscut care moare, lucrul acesta are un sens.

Imaginaţi-vă cum ar fi dacă măcar una dintre voi (nu zic „toate", este prea mult, ci măcar una) şi-ar iubi sora, încât să fie în stare să moară pentru ca aceasta să rămână în viaţă. Atunci cu toţii am deveni ortodocşi. Este minunat, nu-i aşa?

- Până în acea clipă, a continuat interlocutorul meu, uram iudaismul. Nu trecea nicio zi fără să-L blestem pe Dumnezeu pentru faptul că am ajuns în lagăr, pentru că El m-a făcut evreu, însă în ziua aceea m-am întors la Dumnezeu, am stat de vorbă cu El, deşi în urmă cu o zi nici nu credeam în El.

Deci, dragele mele măicuţe, ce ne lipseşte? Ne lipseşte dragostea. Dacă nu-i dragoste, totul îşi pierde sensul, totul devine pustiu şi inutil. Ceea ce trebuie să dăruiască viaţă aduce moarte. Ceea ce trebuie să dea bucurie aduce iritare şi mânie...

Chemarea evanghelică adresată ucenicilor sună aşa: „ Vino şi vezi!'' Domnul spune: „Vino şi vezi!" V-aţi întrebat vreodată ce vor vedea oamenii când o să vină la voi?

Cineva mi-a spus: „Pe maica Nadejda, sora Olga, sora Natalia..." Dar care este atunci sensul vieţii monahale? Oare vor vedea că sunteţi unite cu Hristos şi una cu alta prin dragoste? Vor vedea că această dragoste face adevărate lucrurile care nu au sens, că dă viaţă lucrurilor care fără ea ar fi lipsite de sens? Ce vor vedea? Voi ce vedeţi?

Ştiu că multora dintre voi nu le place să audă asemenea lucruri, mai ales acum, după întoarcerea de la Ierusalim, unde am văzut Lumina Adevărului. Insă pentru noi singura cale prin care putem să-L cunoaştem pe Hristos este calea experienţei. Există oameni cărora Domnul li s-a descoperit nemijlocit. Insă aceştia sunt foarte puţini.

El preferă să ni Se descopere prin relaţiile dintre noi. Prin urmare, dacă lisus Hristos este Cine se spune că este, înseamnă că îl vom recunoaşte atunci când îl vom vedea. La fel şi acel tânăr, împărţindu-şi apa cu bătrânul, i L-a descoperit pe Dumnezeu. Dar noi? Pe cine descoperim?

Vă propun să chibzuiţi asupra unui lucru. Haideţi să ne gândim măcar o lună la întâlnirile, la relaţiile, la orice experienţă de comunicare cu semenii, pe care nu am vrea să le experiem în relaţia noastră cu Hristos. Să ne imaginăm că am merge la El atât de zdrobiţi - iar noi toţi suntem zdrobiţi - cu neputinţele, căderile, păcatele noastre, iar El s-ar năpusti asupra noastră:

- De ce eşti aşa? Ai probleme cu capul?

Am fugi imediat! Am alerga! Iar El, în urma noastră, ar spune:

- De câte ori trebuie să-ţi repet acelaşi lucru?

Niciodată nu ne-am mai întoarce la El. Dar EI nu ne spune aşa, ci cu totul altfel. El spune:

- Te iubesc. Te aştept. Nu te îngrijora!

Deci de ce nu procedăm la fel? De ce vrem ca Domnul să ne iubească, aşteptăm de la El doar ce e mai bun, vrem ca El să ne ierte mereu, să ne dăruiască mereu dragoste, grijă, gingăşie, iar noi nu vrem să le oferim pe acestea nimănui? Doar celor care ne plac!

Nu avem nimic în noi care ar putea să-I placă Domnului. Cu toate acestea, El ne iubeşte. Deci de ce nu ne comportăm la fel? Deoarece nu suntem uniţi cu Domnul prin legăturile dragostei, care ar trebui să ne unească cu El şi unii cu alţii. Dacă această legătură este ruptă undeva, nu reuşim nimic. însă, dacă ea ne uneşte cu El, ne uneşte şi unii cu alţii. Dar ce se întâmplă, dacă ea se deteriorează, dacă nu suntem uniţi nici cu El, nici cu semenii? Se întâmplă că spunem aşa: „Voi face aşa cum vreau eu. Pot să-L iubesc pe Dumnezeu, Dumnezeu poate să mă iubească şi de ce să-mi fac griji şi pentru altcineva?"

Noi toti, oamenii, suntem alcătuiţi din omul exterior şi din cel interior şi aceştia doi trebuie să fie una. Dar foarte des vedem doar omul exterior. Şi voi vedeţi în mine doar omul exterior, pe care eu l-am creat, pentru ca oamenii din jur să-l privească. Pe omul interior nu îl vedeţi. însă Domnul îi vede pe amândoi, îi judecă pe amândoi, le răspunde amândurora nevoinţele acestor două componente ale „eului" nostru sunt îndreptate în aceeaşi direcţie?

La ultimele două întâlniri ale noastre, care au avut loc aici, am atras atenţia în mod deosebit asupra necesităţii dragostei şi comunicării. Nu putem să trăim singuri, fără iubire. Dacă avem o plantă şi vom înceta să o mai udăm, ea se va usca şi va muri. Dar există plante şi copaci care, atunci când sunt lipsiţi de apă, se împietresc, devin tari. Arată ca şi cum ar fi vii, dar sunt uscaţi, morţi. La fel şi noi...

Atunci când închid ochii, văd cuvintele: „ Cu ce măsură măsuraţi, vi se ia măsura", de parcă ar fi scrise pe pleoapele mele, adică pe cât aţi fost de milostivi, pe atât de milostivi vor fi şi alţii cu voi. Dacă aţi iertat, veţi fi iertaţi. Dacă aţi judecat, veţi fi judecaţi. Deci cie ce petrecem într-o asemenea nerozie? Dacă vrem să fim iubiţi, trebuie pur şi simplu să iubim. Dacă vrem să fim iertaţi, trebuie să iertăm. Este atât de simplu, iar noi complicăm totul! De ce? Pentru că ne gândim numai la noi. Şi din cauza asta nu vedem nimic în jur.

Imi aduc aminte o întâmplare petrecută când munceam la Harlem cu oamenii fără adăpost. Am rugat pe cineva să facă ceva şi credeam că îi explicasem totul destul de limpede şi clar. Interlocutorul meu a îndeplinit sarcina şi cu altceva decât i s-a spus. M-am uitat la el şi intr-un moment de supărare am zis:

- Cum e posibil să fii atât de prost?

Iar el mi-a răspuns:

- Ah, sunt mai prost decât crezi. Vrei să-ţi arăt?

Eram supărat, dar prin acest răspuns el m-a făcut să râd. Am gândit în sinea mea: „Cât de prost trebuie să fiu eu, din moment ce pun asemenea întrebări neghioabe?!"
îmi aduc aminte un alt caz, atunci când împreună cu un episcop am mers la un supermarket, pentru că nu reuşisem să pregătesc cina. Urma să ne întoarcem acasă târziu, iar acolo nu aveam mâncare. Vlădica mi-a propus:

- Nu avem mâncare acasă, hai să intrăm în magazin.

Nu se întâmpla la New-York, ci în California, acolo magazinele se închid târziu. Am intrat în supermarket şi în acelaşi moment ne-am trezit lângă noi cu o femeie:

- Vlădică! Nu ştiam că şi dumneavoastră umblaţi prin magazine!

- Păi, da... Trebuie să mănânc şi eu ceva, a răspuns el.

- Ah, scuzaţi! Iertaţi!

In timp ce umblam prin supermarket, am văzut un copil, avea în jur de opt ani. Se comporta urât, mama se supărase pe el. Deodată, ea l-a apucat şi a început să-l scuture. Iar el pur şi simplu făcea năzbâtii, pentru că obosise să umble prin magazin. Era ora zece şi jumătate, ar fi trebuit demult să se odihnească în pătuţul lui. Mama s-a aplecat spre el şi i-a zis printre dinţi:

- Iţi voi rupe capul!

Şi era mama lui!

- Vrei să îţi rup capul?

Am socotit necesar să intervin. Şi am spus:

- Da, madame! Bineînţeles, el vrea să-i rupeţi capul.

Ea şi-a aţintit privirea asupra mea cu uimire, parcă neştiind despre ce era vorba...

Se întâmplă să punem întrebări stupide. De ce? Pentru că nu ne gândim la ceea ce întrebăm, ci la noi înşine. Gândim: „Mă enervezi! Am să-ţi arăt eu ţie!" Nu ne străduim din răsputeri ca totul să decurgă cât se poate de bine, ci analizăm dacă ceilalţi au făcut tot posibilul să ne dea ce ne dorim. Iar dacă nu fac acest lucru, lătrăm la ei ca nişte câini. Unde este unirea noastră întru iubire?

Săptămâna trecută am avut nişte vizitatori - un bărbat cu fiica sa. Mi-au povestit că au fost la Moscova, la concertul lui Paul McCartney, şi că a fost minunat. Bărbatul a menţionat cât cîe mult l-a mişcat cântecul Iubirea este tot ce ne trebuie. Iar eu m-am gândit: „Asta nu e iubirea despre care ne vorbeşte Domnul. Iubirea este, într-adevăr, ceea ce ne trebuie, dar avem nevoie nu de iubirea trupească, senzuală, ci de iubire ca unire cu Dumnezeu." Dacă vom transpune asta în viaţă, Raiul ni se va descoperi deja de aici, de pe pământ.

Dragele mele măicuţe, ziua a fost lungă, puterile mi s-au epuizat. Discursul meu s-a terminat, acum puteţi să puneţi întrebări.

- In timp ce vă aşteptam, am vizionat un film despre Egipt, despre Muntele Sinai.

- O, Sinai, este minunat! îmi aduc aminte prima mea călătorie acolo. împreună cu noi era şi un episcop şi eu i-am spus:

- Ce loc frumos! Aici se simte atât de bine legătura cu Dumnezeu!

- Da, părinte, a răspuns el. Dar nici diavolul nu hoinăreşte departe de acest loc, se ascunde pe aproape. Aici nu te va lăsa în pace.

- Cât de important e să îndeplineşti ascultările, să urmezi binecuvântarea fără să te abaţi nici la stânga, nici la dreapta, fără să o nesocoteşti, fără să o prescurtezi?

- La început voi se spune o istorioară, după care vă răspund la întrebare. Imi aduc aminte că i-am dat unui monah o lumânare adusă din Tara Sfântă. I-am spus:

- Aprinde-o şi roagă-te la lumina ei.

Peste o lună am mers la el şi am văzut lumânarea: era foarte scurtă. M-am gândit ce rugător osârdnic era el, dar nu ştiam cum să-i spun, încât să nu-i aţâţ mândria şi, de aceea, nu am spus nimic. Dar în sinea mea am zis: „Ce bine hui se roagă atât de mult." In ziua următoare am mers din nou la el şi i-am spus:

- Ce bine, părinte, că te rogi atât de mult!

- De ce crezi că mă rog mult? s-a mirat el.

- Judec după lumânare, a fost mare, iar acum e atât de mică.

- O folosesc pentru lectură.

Iar eu mă bucurasem atât de mult şi mă gândisem că el se ruga îndelung...

Acum a doua parte a răspunsului, despre ascultare. Trebuie să ne deprindem să petrecem în ascultare. Ascultarea este starea în care nu ne concentrăm deloc asupra noastră. Trebuie să fim siguri că singurul motiv pentru trăirea în ascultare este dragostea noastră pentru Hristos. Dar, dacă facem ascultare din dragoste pentru stareţ, pentru propria mândrie, din dragoste pentru confortul pe care-l avem şi nu vrem să-l pierdem sau deoarece avem o fire descumpănită şi vrem ca totul să se întâmple aşa şi nu altfel, asta nu este ascultare. Ascultarea este întotdeauna moartea propriului „eu" în numele iubirii pentru Dumnezeu. Nimic altceva.

Dacă ne place să lustruim vasele de argint şi ne bucurăm enorm atunci când ni se spune să facem asta, nu mai este nicio jertfire. Pur şi simplu ne place munca asta şi suntem bucuroşi că ni s-a încredinţat nouă. Şi fără ascultare am fi lustruit vasele, nu e vorba de iubire. In acest caz, noi nu arătăm neascultare, dar nici nu
omorâm propria voie. Deci cum trebuie să primim ascultările?

In urmă cu mulţi ani, când eram încă tânăr, mi s-a spus: „Orice ai auzi din gura stareţului, trebuie să primeşti ca şi cum ar fi spus de Hristos, cu excepţia cazului când stareţul îţi cere să faci un păcat. Aşa vei putea să te schimbi." Dacă am sta aici, iar alături ar sta Domnul şi ne-ar spune: „Ce carte interesantă, aş vrea să aflu ce e scris în ea", cu toţii am sări de pe locurile noastre, am lua cartea şi I-am aduce-o. De ce? Pentru că am vrea să-I facem pe plac, îndeplinindu-I cuvintele. Inţelegeţi ce vreau să spun?

După cum ştiţi, în iconomia mântuirii Dumnezeu a făcut acelaşi lucru prin Iisus Hristos. El a primit chip omenesc, a luat asupra Sa toate neputinţele noastre, tot ce e caracteristic omlui, în afară de păcat, El a petrecut treizeci şi trei de ani pe pământ, slujindu-ne nouă, nu Lui însuşi. El a făcut totul ca să ne vindece, să ne elibereze, să ne ducă la Tatăl Său, cu preţul propriei vieţi.

Neuitând aceste lucruri, oare cât de mult eu, ca stareţ, trebuie să mă nevoiesc pentru monahii mei? Foarte mult. Dumnezeu şi omul se nevoiesc împreună.

Parintele Ioachim Parr

Fragment din cartea "Sa nu preferi nimic iubirii lui Hristos. Vol. 1", Editura Egumenita

Cumpara cartea "Sa nu preferi nimic iubirii lui Hristos. Vol. 1"

Pe aceeaşi temă

20 Martie 2018

Vizualizari: 1093

Voteaza:

Din invataturile parintelui Ioachim Parr 5.00 / 5 din 1 voturi.

Cuvinte cheie:

probleme duhovnicesti

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE