Mi-aduc aminte că Părintele Sofronie mi-a spus odată: „Atunci când le vorbeşti monahilor, cuvântul trebuie să aibă un caracter practic, concret”. Iar altădată mi-a dat următorul sfat: „Când te adresezi oamenilor din lume, vorbeşte-Ie despre rugăciune, iar când te adresezi monahilor, vorbeşte-le despre ascultare". Părintele Sofronie considera că esenţa tradiţiei monahale stă în nevoinţa ascultării. Sfinţii noştri părinţi vorbeau cu mare entuziasm despre ascultare, căci prin ascultare monahul devine asemenea lui Hristos, Care S-a făcut chip desăvârşit al ascultării pentru mântuirea noastră.

In cuvântul de astăzi aş dori să vorbesc doar despre trei aspecte ale ascultării în vieţuirea monahală, care sunt însă fundamentale. înainte de toate, aş vrea să spun că ascultarea nu este o jertfa, aşa cum se spune îndeobşte. Ascultarea este un privilegiu şi o cinste, dăruite nouă de Dumnezeu ca să fim în stare să ne ridicăm la înălţimea cunoaşterii voii Sale. Şi în voia Lui cea mare şi sfântă este viaţă - viaţă din belşug (cf. Ioan 10,10). Adevăratul monah poartă în cugetul său două lucruri - Numele lui Hristos şi cuvântul primit de la părintele său - şi leapădă toată grija cea lumească şi tot gândul cel pământesc. Iar aceasta îl ajută să dobândească curăţia minţii şi adevărata rugăciune a inimii. Părintele Sofronie spune că cel ce dobândeşte acest dar al rugăciunii curate, atunci când se roagă, nu mai ştie dacă este în trup sau în afară de trup (cf. 2 Corinteni 12, 2-3). Intreaga lui fiinţă este adâncită în Duhul lui Dumnezeu. Astfel, el primeşte o stare dumnezeiască şi se ridică la înălţimea voii lui Dumnezeu. Şi aceasta este starea de dorit pentru tot creştinul, şi mai cu seamă pentru monahi.

Am spus că monahul are doar două lucruri în cugetul său: Numele lui Hristos şi cuvântul primit de la bătrânul său. Atunci când căutăm să ne rugăm neîncetat, ne mărturisim sărăcia duhovnicească şi faptul că fără Domnul nu putem face nimic. Conştiinţa faptului că suntem săraci duhovniceşte ne aduce mult folos, căci ne ajută să păstrăm smerenia. In Fericiri, Domnul ne-a dat o scară a înălţării la desăvârşirea duhovnicească, a cărei primă treaptă este tocmai această sărăcie duhovnicească. Ea este atât de fundamentală şi de importantă pentru viaţa duhovnicească, precum aritmetica simplă pentru matematicile superioare. Oricât am avansa în cunoaşterea matematicii, nu trebuie să uităm niciodată baza ei - aritmetica simplă.

Astfel, prin chemarea neîncetată a Numelui lui Hristos şi prin conştientizarea sărăciei noastre duhovniceşti, învăţăm smerenia şi învăţăm ca viaţa noastră să atârne de Domnul. Ţinând cuvântul pe care l-am primit de la stareţul nostru, învăţăm să ne răstignim mintea noastră pământească. Cea mai importantă lecţie pe care trebuie să o învăţăm este să nu ne punem încrederea în noi înşine, în cugetul nostru, ci în Dumnezeu, Care poate să învie până şi morţii. Această lepădare a propriei noastre judecăţi raţionale, a propriei noastre înţelegeri, este lepădarea cea mai importantă în vieţuirea monahală, pentru că îi dă lui Dumnezeu putinţa să lucreze tot mai mult în viaţa noastră. Deci, ascultarea este de trebuinţă ca să ne curăţească mintea de multele griji şi să o ridice la înălţimea voii lui Dumnezeu.

Potrivit Părintelui Sofronie, curăţia minţii, curăţia duhului, este un dar aparte, hărăzit de Dumnezeu monahilor. Mulţi creştini, vieţuind în lume, pot să dobândească darurile Duhului Sfânt, pot să ajungă chiar să săvârşească minuni, însă curăţia minţii care duce la rugăciunea curată este un dar rezervat doar monahilor. Şi aceasta datorită nevoinţei ascultării.

Aş dori să mai adaug ceva. Lucrul pe care ni-l dorim noi foarte mult în mănăstiri este să avem unitate duhovnicească între noi. Şi această unitate se exprimă tot prin ascultarea faţă de cel care are responsabilitatea organizării vieţuirii în mănăstire, faţă de părintele nostru stareţ. Dar unitatea obştii nu se află numai în persoana stareţului, ci şi în inima fiecărui vieţuitor, monah sau monahie. Părintele Sofronie spunea că vieţuirea monahală este o pregătire, un exerciţiu pentru a dobândi universalitatea lui Hristos.

Domnul nostru Iisus Hristos, prin ascultarea Sa faţă de Tatăl, a devenit Noul Adam şi poartă în Sine pe tot omul care a venit la viaţă pe pământ dintru început, de la Adam şi până la sfârşitul lumii. Aceasta este moştenirea pe care a primit-o în urma Pătimirilor şi a învierii Sale. Dar şi monahul, aşa cum spunem adeseori, devine un mijlocitor pentru întreaga lume. Cum se întâmplă aceasta? Dacă de fiecare dată când ne înfăţişăm înaintea lui Dumnezeu, îi purtăm în inimă pe toţi membrii obştii şi îi aducem înaintea lui Dumnezeu în rugăciune de mijlocire, prin aceasta suntem bineplăcuţi lui Dumnezeu, căci El vede în inima fiecăruia dintre noi întreaga frăţie. Şi lucrând în felul acesta, încetul cu încetul, Dumnezeu ne lărgeşte inima până când aceasta ajunge să îmbrăţişeze cerul şi pământul, şi atunci aducem toată făptura în rugăciune de mijlocire înaintea lui Dumnezeu. Aceasta nu este doar o teorie abstractă.

Dacă îmi îngăduiţi, o să vă spun o poveste: Aveam Ia noi în mănăstire un monah foarte simplu, care iubea mult mănăstirea şi se ostenea foarte mult la ascultările obştii. De multe ori am încercat să-i spun că trebuie să se mai şi odihnească, dar el îmi răspundea: „Sfinţia ta ai venit la douăzeci de ani în mănăstire, eu am venit târziu şi trebuie să recuperez". Odată, l-am aflat în livadă văruind trunchiurile merilor ca să nu-i roadă iepurii iarna. Văzând că aplica un al doilea strat de vopsea, l-am întrebat: „Nu ajunge o singură dată?". Iar el mi-a răspuns: „Dacă erau ai mei, îi vopseam doar o dată, dar, pentru că sunt ai lui Dumnezeu, îi vopsesc de două ori". Avea mare râvnă. într-o zi l-am găsit plângând în grădina din spatele casei. Am încercat să-l întreb ce s-a întâmplat, dar nu putea vorbi din pricina suspinelor. Ne-am dus împreună în biserică şi, după ce s-a mai liniştit, mi-a sus: „M-am uitat în inima mea şi unul dintre fraţi lipseşte. Iar eu nu pot să sufăr starea aceasta". Voia să spună că i se răcise inima faţă de unul dintre fraţi şi nu-l mai simţea, la fel ca pe ceilalţi, făcând parte din inima iui. Şi din această cauză era de nemângâiat, pentru că simţea că întreaga lui vieţuire era mutilată de această despărţire de fratele. Atunci am înţeles că învăţătura Părintelui Sofronie nu este doar pentru oamenii intelectuali, ci ea este lucrătoare până şi în sufletele celor mai simpli dintre noi. Prin ascultarea lui, acest om simplu trăia unitatea obştii în inima sa. Deci, nu numai persoana stareţului, ci şi inima fiecărui membru al obştii este un centru al unităţii întregii frăţii.

M-am gândit că, aşa cum viaţa monahală este un exerciţiu care ne pregăteşte să dobândim universalitatea lui Hristos, ea este totodată şi un exerciţiu care ne pregăteşte pentru cea de-a Doua Venire a Domnului. Atunci când ne nevoim să spunem „da" din toată inima nu numai părintelui nostru stareţ, ci şi fiecărui frate din obşte, să avem această dispoziţie de a spune întotdeauna „da" voii fratelui nostru; această atitudine pozitivă în Numele lui Hristos devine parte din firea noastră. Şi în ziua când Domnul va veni în slavă vom putea rosti şi noi cuvintele cu care se încheie Apocalipsa: „Da, vino, Doamne, Iisuse!" (cf. Apocalipsa 22, 20). Acest exerciţiu este foarte folositor, pentru că ne învaţă să-I aparţinem Domnului, iar în ziua cea din urmă să răspundem prompt chemării Sale şi să-L primim cu toată inima.

Foarte adesea vedem în vieţile sfinţilor că ei au fost dăruiţi cu mari daruri pentru ascultarea desăvârşită faţă de stareţii lor. Imi amintesc acum de o întâmplare din viaţa Sfântului Simeon Noul Teolog. Odată, fiind foarte obosit, părintele său duhovnicesc, Sfântul Simeon Evlaviosul, i-a spus: „Du-te, spune un Trisaghion şi apoi mergi la culcare şi te odihneşte". S-a dus şi aînceput să facă precum i-a spus stareţul, dar nu a apucat să sfârşească scurta rugăciune, că a şi fost răpit la cer, unde L-a văzut pe Hristos, iar la dreapta Lui l-a văzut pe stareţul său care se ruga pentru el. De aceea Sfântul Simeon avea încredere desăvârşită în stareţul său şi accentua mereu însemnătatea ascultării. Ascultarea este o taină, dar o taină ştiută de toată lumea. în momentele grele, monahii izbutesc să depăşească ispitele chemând în ajutor rugăciunile stareţului lor, pentru că această atitudine este foarte smerită şi bineplăcută lui Dumnezeu. Iertaţi-mă, sunt multe alte lucruri pe care le-am putea spune despre ascultare, dar aş prefera să vă ascult şi pe frăţiile voastre.

Arhimandrit Zaharia Zaharou

Cunoscute mi-ai făcut mie căile vieţii, Editura Episcopiei Devei si Hunedoarei

Cumpara cartea "Cunoscute mi-ai făcut mie căile vieţii"

 

• Primirea in viata monahala
  Publicat in : Organizare B.O.R.
• Despre viata monahala
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Temeiuri dogmatice si duhovnicesti pentru viata monahala de obste
  Publicat in : Organizare B.O.R.
• Sfanta Scriptura in viata monahala
  Publicat in : Credinta
• Viata monahala in viziunea Sfantului Nil
  Publicat in : Credinta