Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul este una dintre cele mai importante rugăciuni ale Postului Mare. Se rostește în cadrul slujbelor începând cu miercurea din săptămâna lăsatului sec de brânză și până la Denia din Sfânta și Marea Vineri. Atunci când rostesc rugăciunea Sfântului Efrem Sirul credincioșii se închină până la pământ, metania fiind semnul pocăinței și al ridicării din păcat.
Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie. Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei dăruieşte-l mie, slugii Tale.
Aşa, Doamne Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin.
Această rugăciune este atât de scurtă, dar atât de cuprinzătoare! Desigur, după tipicul Bisericii, nu se rosteşte pur şi simplu, ci este însoţită de metanii. În mănăstiri, dacă oare aţi mers, este ţinut cu exactitate tipicul acesta, aşa cum se consemnează în rânduielile slujbelor şi în Ceaslov. Se spune acolo că facem trei metanii după fiecare stih, apoi facem doisprezece metanii mici, repetăm ultima parte şi facem iarăşi o metanie mare. Adică, rostim Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie, şi, terminând această primă parte, facem o metanie culcată la pământ, dintre cele mari şi adânci.
Continuăm cu cea de a doua parte, Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei dăruieşte-l mie, slugii Tale, şi facem cea de a doua metanie. Spunem ultima parte, Aşa, Doamne Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin, şi urmează cea de a treia metanie. Şi apoi, în mod tacit, zicând Doamne miluieşte sau Milostiv fii mie, păcătosul, facem douăsprezece metanii mici încrucişate. Acest lucru se face în mănăstiri. Şi repetăm ultima parte a rugăciunii, Aşa, Doamne Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin, după care facem o altă metanie mare.
Toate acestea le facem, astfel încât nu doar gândirea noastră, nu doar sufletul nostru să înţeleagă această rugăciune, ci chiar şi trupul nostru. Cu alte cuvinte, întregul nostru sine să o înţeleagă. Este o rugăciune importantă. Ea reprezintă poarta, calea şi sfârşitul pentru oricine are agilitatea duhovnicească de a valorifica acest conţinut al ei şi de a dori să o împlinească în viaţa sa.
Prin urmare, să facem o scurtă interpretare şi analiză a acestei rugăciuni, să ajungem la patru observaţii care nu sunt atât de evidente, să reţină fiecare mesajul său şi, în felul acesta, să o ia însoţitor în această seară la casa lui.
Dătătorul, Călăuzitorul, Apărătorul, Domnul. Doamne şi Stăpânul vieţii mele […], aşa îl chemăm pe Dumnezeu. Doamne, Tu Care eşti Stăpânul, Care stăpâneşti şi domneşti în viaţa mea. Această exprimare este luată din cartea Înţelepciunea lui Sirah, în care există şi o altă referinţă asemănătoare: Doamne şi Dumnezeul vieţii mele. Domnul este Dătătorul vieţii, Cel ce dă viaţa. Domnul este Călăuzitorul vieţii, Cel ce călăuzeşte viaţa. Domnul este Apărătorul vieţii, după cum spune psalmistul [Psalmul 26: 1 (2)]. Domnul este Cel căruia îi aparţine viaţa noastră.
Începem rugăciunea noastră mărturisind cu toate celulele fiinţei noastre că Dumnezeu este Domnul sufletului nostru. Este ca şi cum spunem că eu nu doresc să-mi stăpânesc sufletul, ci doresc ca Dumnezeu să regleze toate amănuntele sufletului meu, El să lumineze toate ungherele lui. El să aibă pretutindeni dreptul Său şi în fiecare punct al sufletului să se adeverească dreapta Lui prezenţă. În mâinile Tale, soarta mea, spune altundeva psalmistul [Psalmul 30:15(16)]; adică în mâinile Tale se află deznodămintele vieţii mele, cu alte cuvinte, toată viaţa noastră, din prima clipă şi până la sfârşitul ei, evenimentele care au loc de-a lungul ei, cunoştinţele cu persoanele pe care le întâlnim, şansele mântuirii pe care le avem, ispitele prin care trecem, toate sunt elemente care se găsesc sub privirea lui Dumnezeu, pe care noi putem să I le dăruim, astfel încât El să se îngrijească de modul cel mai potrivit în care să le înfruntăm sau să le abordăm.
Aşadar, începem rugăciunea noastră cu această mărturisire, şi anume, în primul rând, că viaţa noastră nu ne aparţine, ceea ce reprezintă un lucru extraordinar. Gândiţi-vă la el! Iar în al doilea rând, că ea îi aparţine lui Dumnezeu în totalitatea ei, în fiecare amănunt al ei, în fiecare fază a ei şi pe de-a întregul. Să vă imaginaţi că sinele vostru şi viaţa voastră sunt zidite pe această realitate, că viaţa mea este un dar făcut mie, pe care îl întorc cu propria mea voinţă şi liberul meu arbitru Dăruitorului meu, Care este Hristos. Şi El o guvernează! Merg seara la culcare şi dorm. Nu mă interesează nimic. Nu mă tem nici de încercările mele, nici de ispitele mele, nici de sfârşitul meu, nici de sfârşitul persoanelor mele iubite, deoarece viața lor este şi viața mea, iar viaţa noastră, a tuturor, îi aparţine lui Dumnezeu. Aşa începem, altfel spus, cu această deschidere, cu această dăruire, cu această libertate, grăind Doamne şi Stăpânul vieţii mele.
Trândăvia. Sunt patru lucruri pe care să nu le îngădui, Doamne, ca să se petreacă în interiorul meu, şi anume, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert. Cu alte cuvinte, să nu îngădui, Doamne, să existe în interiorul meu o stare de trândăvie, de lene, de indolenţă, de nepăsare, de indiferenţă, de silă. Acest lucru înseamnă trândăvia, adică să fiu trândav, leneş, fără vibraţii interioare, fără dinamism în sufletul meu, altfel spus, un amorţit, un ofilit, fără interes faţă de cele duhovniceşti.
Această stare este o boală cumplită, mai ales în epoca noastră. De multe ori vedem tineri cuprinşi de silă, probabil obosiţi sau mai degrabă, să spun deschis, plictisiţi, fără dispoziţie, fără sevă, fără entuziasm. Nu putem să avansăm în acest fel. Se spune în înţeleaptă carte a Scării că trândăvia este element cuprinzător al morţii, adică este ceva care aminteşte omului de moarte. Cum este posibil ca să progreseze în viaţă unul care se distinge prin lene? De aceea şi nepăsarea, adică această indiferenţă faţă de cele duhovniceşti, este considerată de către Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre ca unul dintre cele şapte păcate de moarte, catastrofale pentru sufletul nostru. Acum câteva zile a venit un tânăr, care m-a căutat, pentru a vedea ce vom face cu Dumnezeiasca Împărtăşanie şi cu [Sfânta Taină a] Mărturisirii.
- Ce faci pentru Dumnezeu, am întrebat, fiul meu?
- Nu am poftă de nimic, mi-a răspuns. Nu pot să fac ceva.
- Nu faci, am adăugat, puţină rugăciune?
- Nimic. Un semn al Sfintei Cruci şi cad în pat.
- De ce? Care este motivul? Ce te împiedică? Ce te constrânge şi te face să fii atât de zgârcit faţă de Dumnezeu?
- Mă simt obosit, Părinte.
- Dimineaţa, însă, când eşti odihnit?
- Nu pot, mă grăbesc. Mă scol, dar amân facerea rugăciunii. Spun: „De mâine”. Nu am dispoziţie. Nu ştiu ce mă deranjează.
Acest lucru este nepăsarea. Această stare este trândăvia. Acest fapt cere silinţă şi străduinţă pentru a fi combătut. Împărăţia Cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea (Matei 11:12). Cei ce ştiu să se silească, să exerseze, să insiste, să se străduiască, ei răpesc Împărăţia lui Dumnezeu. Cei ce sunt trândavi, sunt leneşi, care nu pot, care se predau în felul acesta sinelui lor relaxat, ei rămân fără gusturi, fără roade. Pe scurt, acest lucru înseamnă că fără luptă, fără asceză, lucrurile nu vor putea să urmeze calea cea bună pentru sufletul nostru. Iată motivul pentru care începem rugăciunea noastră din Postul Mare, cerând ca Dumnezeu să nu îngăduie trândăvia, nepăsarea şi lenea în sufletul nostru.
Grija de multe. [De asemenea, cerem ca Dumnezeu să nu îngăduie ca să ne cuprindă] duhul grijii de multe. Dacă trândăvia înseamnă ca cineva să se piardă în nimic, grija de multe este cu totul opusă, adică să se risipească cineva în toate, să-şi vâre nasul pretutindeni şi în toate, altfel spus, să dorească să le înveţe cineva pe toate. Zice unul dintre Sfinţii Părinţi: urăsc patima josnică a grijii de multe, cu alte cuvinte, [urăsc] această patimă a grijii de multe care mă face să mă târăsc pe jos, pentru că lucrul acesta vrea să-l indice josnicia, adică târârea pe jos.
Această patimă se întâlneşte printre creştini. Noi citim mai uşor o revistă religioasă de vâlvă decât Scara. Urmărim mai uşor o emisiune de scandal la televizor decât să participăm la o priveghere. Aceasta este grija de multe, adică să fii curios, să răscoleşti viaţa celui de lângă tine, ca şi cum să-i vezi cele intime ale fiinţei sale, să-i descoperi tainele fără niciun motiv. Cu alte cuvinte, să laşi de-o parte comoara şi să te împiedici în gunoaie. Acest fapt provoacă o risipire, o împrăştiere şi, în felul acesta, sufletul nu se concentrează.
Grăirea în deşert. Cea de a patra patimă este grăirea în deşert, adică duhul flecărelii, al indiscreţiei, al iubirii de grăire în deşert. Ce vrea să spună grăirea în deşert? Bârfă. Vorba nefolositoare. Există ceva care se numeşte vorbirea de sine, adică să vorbeşti despre tine însuţi, ceea ce este un lucru rău. Există altceva care se numeşte lauda de sine, altfel spus, să începi a te lăuda tu însuţi, ceea ce reprezintă o altă boală. Există o altă patimă care se numeşte trăncăneala6, adică să vorbeşti fără întrerupere, iar celălalt să nu poată lua cuvântul pentru a spune ceva. Însă, există şi ceea ce se numeşte grăirea în deşert, ceea ce înseamnă să spui prostii sau lucruri nefolositoare, cuvinte care nu sunt de folos, care nu oferă nimic.
Adesea mărturisim că am fost şi am pierdut timpul în zadar. Am vorbit între noi şi nerozii. Nu se cuvine să facem un asemenea lucru. Biserica şi Sfinţii noştri ne îndeamnă ca să nu iasă din gura noastră un cuvânt deşert, adică fără viaţă, neesenţial, ci numai ce este bun, spre zidirea cea de trebuinţă (Efeseni 4: 29). Vă invit să ne imaginăm, iarăşi, că viaţa noastră se zideşte pe cuvinte cuprinzătoare, esenţiale. Aşadar, ea să nu aibă nici ghimpele cuvântului inutil, adică nefolositor, nici pe cel al cuvântului indiscret, nici pe cel al cuvântului blamator, nici pe cel al cuvântului exagerat, ci să fie o gură curată, un cuvânt cinstit, foarte curat. Dacă nu greşeşte cineva în cuvânt, spune Sfântul Apostol Iacov în Epistola sa, acela este bărbat desăvârşit (3: 2). Cel ce are gură curată şi nu greşeşte cu gura lui, acela atinge deja starea desăvârşirii duhovniceşti.
În consecinţă, Îi cerem lui Dumnezeu să nu îngăduie în sufletul nostru prezenţa acestor patru slăbiciuni, de fapt, prin această rugăciune Îi cerem înlocuirea lor cu patru virtuţi. În locul grăirii în deşert să ne dea generozitatea şi zelul sfânt, în locul indiscreţiei să ne dea discreţia, degajarea şi cumpătarea, în locul iubirii de grăire în deşert să ne dea concilierea şi nobila modestie, şi, finalmente, în locul flecărelii să ne dea tăcerea şi vorba dreasă cu sare (Coloseni 4: 6).
Greşelile mele şi osândirea fratelui. Şi rugăciunea continuă: Aşa, Doamne Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu. Cu alte cuvinte, dă-mi, [Doamne,] marea binecuvântare ca, în loc să mă ocup cu greşelile ipotetice şi slăbiciunile fratelui meu, să privesc realmente propriile mele greşeli. Spune, iarăşi, Sfântul Ioan Scărarul, a cărui zi de cinstire este astăzi, că chiar dacă ai trăi o sută de ani şi în fiecare zi ai vărsa lacrimi cât este apa râului Iordan, nu ai putea să speli greşelile tale reale, pe care, însă, niciodată nu le vei putea să le distingi. Fiecare dintre noi să aibă simţământul unei elementare cunoaşteri de sine, cum că suntem stăpâniţi de slăbiciuni, de patimi, de păcate pe care le săvârşim fără încetare. Fiecare dintre noi are propria sa povară a patimilor şi a slăbiciunilor. Să se ocupe cu această povară! Acest lucru vrea să spună cunoaşterea de sine. Dăruieşte-mi, Doamne, să-mi văd greşelile mele. Adică, să-mi întrezăresc propriile mele greşeli şi să nu-l osândesc pe fratele meu şi să nu-l condamn în interiorul meu nici cu cuvântul, nici cu gândul şi judecata mea interioară.
Există un Sfânt dintre cei mai îndrăgiţi şi mai iubiţi Sfinţi contemporani, Sfântul Sava cel Nou din insula Kalymnos. Un Sfânt care a adormit în anul 1948. A petrecut şi un timp al vieţii sale aici, în Atena. Insula Kalymnos îl cinsteşte în mod deosebit. Un Sfânt contemporan! A vieţuit puţin mai târziu după Sfântul Nectarie. Era un om foarte plăcut. Este un Sfânt foarte îngăduitor, îmbărbătător, iubitor de oameni, plin de simpatie şi înţelegere, indulgenţă şi iertare. Lumea venea în număr mare pentru spovedanie. Ierta toate păcatele. Totuşi, era necruţător pentru doua păcate. Unul era blasfemia şi înţelegem acest lucru. Celălalt era osândirea. L-ai osândit pe fratele tău şi îi spuneai acest lucru?
Atunci îţi dădea un mare canon, şi anume, oprirea de la Dumnezeiasca Împărtăşanie. Posteşti, întreba el, dar tu îl devorezi pe fratele tău. Acest Sfânt, blând ca un mieluşel, nu putea să accepte patima osândirii. Mare păcat care roade însăşi existenţa comuniunii din Biserică. Unul îl mănâncă pe celalalt, îl bârfeşte, îl condamnă chiar în parohie, în casele noastre, la locurile noastre de lucru. Sunt dojenitori duri, observatori neiertători de greşeli, căutători insistenţi de abateri. Din nefericire, aceasta boală este veche, gravă şi molipsitoare. Cred că v-am obosit. A trecut timpul. Voi face un rezumat care descrie modul cel mai adânc de vieţuire şi raţiunea acestei rugăciuni, prin intermediul a patru observaţii. Daca vom fi atenţi, această rugăciune prezintă câteva caracteristici ascunse foarte interesante.
Rugăciunea Sfântului Efrem [Sirul] se concentrează asupra interiorului nostru. Prima caracteristică este că în enumerarea patimilor din rugăciune sunt evitate aşa-numitele patimi de moarte, ca ura, iubirea de plăceri senzuale, mania, iubirea de arginţi şi altele, şi sunt menţionate câteva care sunt mai degrabă slăbiciuni umane obişnuite decât stări deformatoare în mod intens. Care este motivul pentru care sunt alese aceste patimi şi nu primele? Trândăvia şi grăirea în deşert nu vatămă pe altcineva decât doar pe omul care le are. Şi este atât de uman ca să fie cineva grijuliu sau să caute întâietatea. Cine, într-adevăr, nu le are cumva pe acestea în interiorul său? Răspunsul este că prin această rugăciune ne rugăm nu pentru denaturări pe care noi singuri trebuie să le înlăturăm, ci pentru slăbiciuni interioare pe care noi le cultivăm lăuntric şi înăbuşă libertatea noastră, iar ajutorul lui Dumnezeu ne este atât de necesar.
Această rugăciune are ca scop adunarea sinelui, adică faptul de a-şi veni cineva în sine. Dacă scopul nostru este îndreptarea noastră spre Dumnezeu, atunci se cuvine, în orice caz, să preceadă îndreptarea spre interiorul nostru: căci mintea care nu se împrăştie spre cele din afară, nici nu este stăpânită de simţurile faţă de lume, se întoarce spre sine, iar prin sinele său urcă la înţelesul lui Dumnezeu. De aceea şi cele patru patimi pe care le aminteşte rugăciunea respectivă sunt patimi care nu par mari, dar au o acţiune dezastruoasă în interiorul nostru. Ele sunt patimi ale răspândirii gândirii şi ale împrăştierii inimii, patimi care risipesc bogăţia ei: trândăvia risipeşte timpul ei; grija de multe risipeşte adevărul ei, adică îndreptarea spre singurul lucru care trebuie; iubirea de stăpânire risipeşte dragostea ei, legătura ei cu aproapele; iar grăirea în deşert risipeşte cuvântul ei.
Toate, împreună, risipesc zestrea fiinţei duhovniceşti [a inimii], consumă puterea sufletului în cele neesenţiale. Atunci cugetarea devine împrăştiată în multe şi, în continuare, alunecoasă, după cum afirmă Sfântul Efrem [Sirul] într-un alt loc, adică alunecă, se sustrage, se pierde, se distruge.
Însă, dacă mintea se va aduna, atunci poate să se roage şi să se îndrepte spre Dumnezeu. Observaţi că şi dintre virtuţi [Sfântul Efrem Sirul] nu alege rugăciunea, pocăinţa, credinţa, înfrânarea, milostenia, postul, ci preferă virtuţi care liniştesc omul interior şi îl adună, după cum curăţia înăbuşă mişcările trupului, gândul smerit zvârcolirile egoismului, răbdarea surprinderile timpului şi dragostea supărările [venite din partea] semenilor. El alege pe unele dintre virtuţi şi pe altele dintre patimi. Cu alte cuvinte, el pune în evidenţă acele patimi care sunt foarte subtile şi reprezintă baza bolii sufletului şi acele virtuţi care constituie temelia învierii şi înălţării sale spirituale. Aceasta este prima caracteristică.
Virtuţile ca daruri ale lui Dumnezeu. Cea de a doua caracteristică [este că] virtuţile din această rugăciune nu sunt prezentate ca o cucerire, ca o reuşită a omului, ci ca daruri ale lui Dumnezeu. Verbul folosit pentru dobândirea lor este a dărui. Nu se spune că voi încerca să le dobândesc, ci cel care se roagă le cere de la Dumnezeu ca daruri. Virtuţile sunt daruri. Nu sunt reuşite. Ele sunt roada harului, nu a luptei duhovniceşti. Această luptă exprimă conştiinciozitatea noastră. Este lucrul cel mai mic. Harul este lucrarea cea mai mare. Oricât am încerca noi, nimic nu vom reuşi fără harul lui Dumnezeu. Şi dacă aceste virtuţi nu ar fi fost rezultatul harului şi darurile lui Dumnezeu în viaţa noastră, atunci oricine le-ar fi avut, s-ar fi îndreptăţit să se laude. În timp ce acum, chiar dacă le ai, nu eşti îndreptăţit să te lauzi, deoarece răbdarea, dragostea, curăţia şi gândul smerit sunt daruri foarte mari pe care Dumnezeu le dă, în cele din urmă, celor ce depun, ca efort minim, încuviinţarea lor: Şi ce ai, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti, ca şi cum nu l-ai primit? (I Corinteni 4: 7).
«Duhul» ca mod de gândire şi vieţuire. Să avansăm la cea de a treia observaţie, adică la cuvântul duh (pneuma). Sfântul Cuvios [Efrem Sirul] adaugă acest cuvânt patimilor şi virtuţilor, de pildă, el spune duhul trândăviei, nu simplu trândăvia. Şi apoi zice duhul curăţiei. Ce înseamnă acest cuvânt? Înseamnă să-mi dea Dumnezeu aşezarea, modul de gândire şi vieţuire, dorinţa puternică de a dori cu ardoare aceste virtuţi, de a urî aceste slăbiciuni, astfel încât pe această stare interioară şi dorinţă, pe acest fond, El să poată pune sămânţa virtuţii. Prin urmare, ceea ce ne este necesar şi [pentru care] ne rugăm este modul de gândire şi de vieţuire al virtuţii, adică duhul virtuţii, pentru ca Domnul să ne poată da virtutea însăşi, adică roada virtuţii.
Slugă şi frate. Şi cea de a patra caracteristică este foarte frumoasă. Să spun rugăciunea, ca să observaţi două cuvinte: Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie! Nu voi comenta această parte. Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei dăruieşte-l mie, slugii Tale! Aşa, Doamne împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu. În faţa lui Dumnezeu, creştinul este slugă, iar alături de aproapele său este frate. La acest lucru ne cheamă Biserica, nu doar în Postul cel Mare, ci totdeauna. Să spunem: suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem (Luca 17:10). În cele din urmă, cele bune pe care le facem sunt şi cele pe care se cuvine să le facem, deoarece suntem slugi netrebnice. Sfântul Apostol Pavel spune acest lucru, [dar şi ceilalţi Sfinţi Apostoli, în propovăduirea lor, după cum se observă în Faptele Apostolilor şi Epistolele rămase de la ei, îndemnând ca] fiecare să simtă în faţa lui Dumnezeu smerenia slugii, iar alături de semenul său bucuria fratelui.
Dacă vom începe calea noastră duhovnicească în felul acesta, altfel spus, dacă o reformulăm în acest mod de gândire şi vieţuire şi în acest duh, atunci vom putea, iubiţii mei fraţi, să avansăm de la strădania trăirii morale, aşa cum am spus mai înainte, la starea virtuţilor. Atunci Dumnezeu va da ca aceste virtuţi să distingă şi viaţa fiecăruia dintre noi, într-o anumită măsură, dar mai ales va da ca ele să înflorească în ogorul comunităţilor noastre duhovniceşti, adică al înseşi Bisericii noastre. Dacă noi am trăi ca Biserică această curăţie, atunci nu ar mai trebui să vorbim despre curăţire. Când în Biserica noastră vor domni curăţia, gândul smerit, răbdarea şi dragostea, atunci ce loc mai are aşa-numita curăţire? Atunci nu am fi o Biserică de la care să revendice [unii] curăţire, ci am fi o societate care s-ar sătura de o mărturie autentică.
Am început spunând că ne-au mai rămas două săptămâni din Postul Mare, adică două săptămâni de continuă binecuvântată înrâurire a sufletului nostru cu binecuvântarea acestei rugăciuni [a Sfântului Efrem Sirul] şi a adevărurilor cuprinse în ea. Să dea Dumnezeu ca rugăciunea Sfântului Efrem să fie o rugăciune pe care, deşi el a scris-o, însă, noi, ca Biserică şi persoane, să o trăim. O rugăciune care va ieşi din inima noastră, va ieşi, aşadar, şi din comportamentul vieţii noastre.
Atunci, pe măsură ce vom ajunge la [Sfintele] Paşti, sufletul nostru va fi pregătit şi curat, ca mormântul gol, de a-L primi pe Hristos cel Înviat. Prin urmare, Dumnezeu să dea binecuvântarea Sa bogată şi în perioada care a mai rămas din Postul Mare, iar pe toţi să ne învrednicească să intrăm pregătiţi cu totul sau, mai degrabă, pe cât este cu putinţă pregătiţi, în acest canal binecuvântat, în acest transformator al Săptămânii celei Mari, pentru ca să ajungem uniţi şi iubiţi în faţa lui Dumnezeu ca slugi, iar între noi ca fraţi, astfel încât să putem toţi, împreună, şi fiecare separat să-L întrezărim pe Cel Înviat. Amin”.
† Nicolae, Mitropolit de Mesoghéia şi Lavreótica,
Fragment din cartea De la lumea vieții cotidiene la adevărul veșniciei, Editura Egumenita
Cumpara cartea "De la lumea vieții cotidiene la adevărul veșniciei"
-
Rugaciunea Sfantului Efrem Sirul care se rosteste in Postul Mare
Publicat in : Rugaciuni - Rugaciuni Ortodoxe -
Rugaciunea Sfantului Efrem Sirul explicata de parintele Petroniu Tanase
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Smerenie si libertate in rugaciunea Sfantului Efrem Sirul
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.