Sfântul Efrem ne previne asupra grăirii în deşert. Ce este grăirea în deşert? Aceasta poate să fie de două feluri: 1) vorbirea fără de măsură, adică spunerea de multe cuvinte deşarte, nefolositoare şi a glumelor şi 2) cuvintele necurate, adică a pronunţa cuvinte rele, murdare şi necuviincioase. Şi într-unui, şi în celălalt caz, acesta este un abuz de darul cuvântului şi o neînfrânare a limbii.
Sfântul Apostol Iacov scrie: Dacă cineva socoteşte că e cucernic, dar nu îşi ţine limba în frâu, ci îşi amăgeşte inima, cucernicia acestuia este zadarnică (Iac. 1, 26). Sfântul loan Scărarul explică însă în ce constă păcatul grăirii deşarte, spunând: „Multa vorbire este pristolul slavei deşarte, pe care ea de obicei se arată şi stă triumfătoare. Multa vorbire este semn al neînţelepciunii, poartă a clevetelii, conducătoare a profanării, slugă a minciunii..., nimicitoare a luării-aminte a inimii, răcire a căldurii sufleteşti şi întunecătoare a rugăciunii".
Sfinţii Părinţi cu multă osârdie îndeamnă să se îndeletnicească omul cu nevoinţa tăcerii. în chip minunat, Avva Isaia sfătuieşte: „înţelepciunea constă nu în faptul de a vorbi, ci în faptul de a şti când să vorbeşti. In ştiinţa de a tăcea şi în ştiinţa de a vorbi! Cugetă înainte de a vorbi şi răspunde aşa cum trebuie! In ştiinţa ta fii ca un neînvăţat, ca să pui pe fugă multele ispite! Nu te lăuda cu ştiinţa ta, deoarece nimeni nu ştie nimic. Iar cununa a toate este să te mustri pe tine însuţi, să te faci mai mic decât aproapele tău şi să năzuieşti către Dumnezeu!"
Orice vorbire trebuie să aibă un scop, şi încă un scop înalt! Grăirea deşartă însă ne abate de la scopurile înalte, aşezate limbii omeneşti. Din această pricină ea este păcat, şi vei vedea că nu e un păcat mic.
Minunat lucru sunt cuvintele! Ele au o mare putere. Odată ce ies afară din gură, pot fie să descopere, fie să ascundă pe acelea care sunt întru noi. Ele dau aripi gândurilor ce se nasc în conştiinţa noastră. Ele pot să aducă bucurie, binecuvântare, încurajare, dar pot să şi rănească, şi chiar să ucidă. Sfântul Apostol Iacov spune despre limbă:
Cu ea binecuvântăm pe Dumnezeu şi Tatăl şi cu ea blestemăm pe oameni, care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu. Din aceeaşi gură ies binecuvântarea şi blestemul. Nu trebuie, fraţii mei, să fie acestea aşa! Oare izvorul aruncă din aceeaşi vână şi apa dulce, şi pe cea amară? (Iac. 3, 9-11)
Cu ce răspundere este legată întrebuinţarea limbii şi câte rele pricinu-ieşte reaua ei întrebuinţare! Având în vedere aceasta, Domnul lisus Hristos spune: Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept, şi din cuvintele tale vei fi osândit (Mt. 12, 37); şi încă: Pentru orice cuvânt deşert pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii (Mt. 12, 36). Dacă atât de mare este răspunderea pentru cuvintele deşarte, cu cât mai grea este aceasta pentru cuvintele împlinite întru păcate şi răutate! Cel ce grăieşte în deşert, acela nu este departe de faptul de a începe să vorbească şi de rău.
O femeie era stăpânită de patima grăirii deşarte. Ea vorbea în dreapta şi în stânga de rău pe vecinele ei. Preotul acelei parohii a auzit aceasta şi a mers să o cerceteze. In convorbirea dintre cei doi, el i-a spus să ia una din micile ei perne cu fulgi şi să o verse în bătătură, ca o mică jertfă materială, şi i-a făgăduit mare răsplată duhovnicească.
Femeia aşa a şi făcut. Vântul sufla destul de tare. Fulgii s-au împrăştiat în toate părţile. Preotul i-a spus atunci:
- Strânge acum toţi fulgii!
- Una ca asta este cu neputinţă! i-a răspuns ea.
- Tot astfel tu nu vei putea să aduni nici cuvintele pe care în fiecare clipă le împrăştii din gura ta, nici să întorci înapoi vorbirea ta de rău şi bârfa la adresa vecinelor tale!
Femeia a fost uimită de această lecţie practică, mai cu seamă când preotul a adăugat că, în ciuda neputinţei noastre de a aduna cuvintele pe care le-am spus mai înainte şi care zboară, Dumnezeu le adună pe ele şi după acestea ne va osândi în ziua Judecăţii.
Cuvântul a fost dat omului ca un mare dar, de care sunt lipsite necuvântătoarele. Acest dar este pe cât de preţios, pe atât de îndatoritor. Omul trebuie să se folosească de el spre slava lui Dumnezeu, spre zidirea şi mângâierea semenilor şi spre propria mântuire. Sfântul Antonie spune: „Nu există nimic mai de cinste la om decât cuvântul. Acesta este deosebit de important, căci noi dăm cinstire lui Dumnezeu prin cuvânt. Iar când întrebuinţăm cuvinte rele şi necurate, ne murdărim sufletul".
Insuşi Domnul nostru lisus Hristos este numit Cuvântul (vezi In 1,1,14). El Se descoperă ca Dumnezeu prin cuvântul Său (In 1, 18). Dacă Fiul lui Dumnezeu este numit Cuvântul, este limpede ce mare cinste este pentru noi să fim nu necuvântători, ci dăruiţi cu cuvânt! Aceasta arată înrudirea noastră după har cu Dumnezeu-Cuvântul. Hărăzirea noastră cu darul cuvântului este înainte de toate spre legătura noastră cu Dumnezeu, prin rugăciune, şi spre unirea cu semenii noştri în viaţa de zi cu zi, ajutându-ne reciproc să ne înţelegem, urmând sfatul Sfântului Apostol Pavel: Pentru aceea, lepădând minciuna, grăiţi adevărul fiecare cu aproapele său...! (Efes. 4, 25).
Minunate gânduri despre cuvânt întâlnim la Sfântul Mitropolit Filaret al Moscovei. El scrie: „Dacă doriţi să înţelegeţi de unde se naşte cuvântul bun, unde este izvorul lui dintru început, unde este cea mai adâncă rădăcină a puterii lui, veţi afla, după cuvintele dumnezeiescului înţelept Ioan, că La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul... Intru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor (In 1, 1, 4). Pentru că omul este creat după chipul lui Dumnezeu, din aceasta se poate concluziona că şi în darul cuvântului el a primit ceva din chipul creaţiei lui Dumnezeu-Cuvântul.
Sfântul Ioan duce această idee pe cea mai înaltă treaptă a tâlcuirii, când spune că însăşi această viaţă ori putere, care este în Dumnezeu-Cuvântul, a devenit lumina oamenilor. Lumina lăuntrică în om se manifestă prin cuvânt. Prin urmare, pentru că Dumnezeu-Cuvântul vorbeşte şi totul se face (vezi Ps. 148, 5; In 1, 3), şi prin aceasta totul a fost bun foarte (vezi Fac. 1,31), nu este de mirare că şi omul, care se află pe înaltă treaptă faţă de Chipul lui Dumnezeu, din plinătatea credinţei în Dumnezeu-Cuvântul, a Cărui viaţă este lumina oamenilor, din adâncimea bunătăţii inimii exprimă cuvântul, iar acesta acţionează, se manifestă şi cu putere săvârşeşte binele".
Iar Sfântul Ioan de Kronstadt scrie: „Ce este mai tare, mai neschimbător şi mai puternic decât Cuvântul? Prin Cuvânt lumea a fost creată şi stă. Dumnezeu ţine toate prin puterea cuvântului Său (vezi Evr. 1, 3). Dar, iată, noi, păcătoşii, procedăm cu cuvântul cu atâta uşurinţă şi nepăsare! Ce este la noi mai neglijent decât cuvântul? Ce este la noi mai schimbător decât cuvântul? Ce altceva aruncăm noi în fiecare minut ca pe un gunoi nefolositor, dacă nu cuvântul? O, oameni vrednici de plâns! Cu lucrul cel mai de preţ ne purtăm cu neluare-aminte! Nici prin cap nu ne trece că prin cuvântul izvorât dintr-o inimă credincioasă şi iubitoare noi putem să săvârşim minuni în viaţă, atât pentru sufletul nostru, cât şi spre folosul semenilor: de pildă, prin rugăciune, prin predică, prin săvârşirea tainelor. Creştine, preţuieşte fiecare cuvânt! Ia aminte către orice cuvânt al tău, fii ferm în cuvântul tău! Fii încrezător în cuvântul lui Dumnezeu şi în cuvintele sfinţilor, ca în cuvântul dătător de viaţă! Adu-ţi aminte că începutul vieţii este Cuvântul!"
Insă, iată, în loc să ne slujim cu darul lui Dumnezeu de cuvânt spre mântuirea noastră şi spre zidirea aproapelui, noi cel mai adesea abuzăm de el şi-l folosim spre rău.
Puţini sunt aceia care împrăştie har în jurul lor prin cuvintele lor. La cei mai mulţi oameni cuvântul este sabie ucigătoare, săgeată a iadului, otravă de balaur. Cei înţelepţiţi de încercarea duhovnicească ştiu că răspunderea înaintea lui Dumnezeu pentru abuzul în cuvânt este lucru înfricoşător, şi de aceea sfătuiesc să gândim mai mult şi să vorbim mai puţin, să nu spunem niciun cuvânt rău, după care să regretăm.
Biblia conţine cuvântul lui Dumnezeu. Pe ea trebuie să o citim, şi aceasta cât mai des, ca să ne deprindem în dumnezeieştile cuvinte: Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate, astfel ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, bine pregătit pentru orice lucru bun (II Tim. 3,16-17). Cu dumnezeieştile cuvinte ale Bibliei noi ne deprindem să prea-slăvim pe Dumnezeu. La acestea trebuie să învăţăm şi pe alţii.
Ceea ce Hristos ne descoperă prin cuvântul Său, adevărul cel dumnezeiesc, aceea şî noi trebuie să slujim prin cuvântul nostru, şi nu minciuna. Prin cuvintele noastre noi trebuie să câştigăm prieteni pentru adevăr.
Prin această înaltă hărăzire a cuvântului, este limpede că păcătuirea prin grăirea deşartă este un mare abuz faţă de limbă, dăruită spre rugăciune, spre preaslăvirea lui Dumnezeu şi spre zidire reciprocă. Grăirea deşartă este o manifestare lipsită de păcat doar în aparenţă. în realitate, este un păcat greu, cu urmări îngrozitoare. Aceste urmări se manifestă destul de repede. Mulţi creştini au încercat următoarele: singuri s-au rugat cu osârdie lui Dumnezeu, şi-au plâns păcatele şi şi-au umplut de pace sufletele. Şi iată-i pe aceiaşi, după puţin timp: se adună în companii distractive şi încep să grăiască în deşert şi să glumească. Urmarea acestei grăiri în deşert este îngrozitoare. Ei se simt ca tâlhăriţi de toate cele bune adunate în sufletele lor. Parcă un duşman a venit şi le-a pustiit inimile. Grăirea deşartă ruinează sufletul, această grădină a lui Dumnezeu, şi o face pe ea cărare a tâlharilor - a demonilor. Ingăduiţi acolo, pe calea grăirii deşarte, demonii o pradă şi o pustiesc.
In Pateric citim următoarea întâmplare vrednică de consemnat: „Printre sfinţiţii monahi ai unei mănăstiri trăia un oarecare nevoitor, care cu ochii lui duhovniceşti vedea şi cele nevăzute de ochii trupeşti. Odată, mai mulţi fraţi s-au adunat într-un anume loc şi vorbeau despre lucruri mântuitoare de suflet. Atâta timp cât au durat aceste evlavioase convorbiri şi atâta timp cât s-au adus cuvinte de învăţătură şi pildă din Sfânta Scriptură, îngerii lui Dumnezeu stăteau în mijlocul fraţilor şi îi îndemnau în binecuvântata lor îndeletnicire. Pe chipurile duhovniceşti ale acestora radia un zâmbet de bucurie şi ei înşişi cu desfătare urmăreau cu luare-aminte convorbirea duhovnicească. însă când s-a sfârşit această convorbire a lor, fraţii, în loc să se împrăştie pe la chilii, au început convorbiri deşarte şi glume, iar îngerii cu mare întristare i-au părăsit şi în locul lor au venit nişte porci, care au început să se plimbe printre fraţi. Aceştia erau demoni, care au luat chip de animale necurate. De grăirea deşartă şi de glume diavolii au fost foarte încântaţi. Era limpede că se desfătau de reaua întrebuinţare a limbii fraţilor. Văzând aceasta, înainte-văzătorul stareţ s-a dus la chilia lui şi toată noaptea s-a rugat şi a plâns. El s-a întristat şi a vărsat lacrimi din inimă pentru neputinţa omenească cea întristătoare a grăirii deşarte, urmare a căderii noastre în păcat. Puţin după această întâmplare, el a vestit pe părinţii şi pe fraţii mai multor mănăstiri, spunându-le: «Păziţi-vă, fraţilor, de multa vorbire şi de discuţiile deşarte, pentru că ele conduc către vătămarea şi pieirea sufletului! Noi nici măcar nu ne putem închipui cât de mult devenim vrăjmaşi ai lui Dumnezeu prin asemenea discuţii. Scriptura spune: Mulţimea cuvintelor nu scuteşte de păcătuire» (Pilde 10, 19)."
Sfântul Ioan Carpatiul spune: „Nimic nu răstoarnă cu atâta putere aşezarea cea bună, precum râsul, glumele şi grăirea în deşert". Straniu! Oamenii grăiesc în deşert şi glumesc, chipurile, pentru a dobândi bună dispoziţie, dar în realitate se demonstrează că această „bună" dispoziţie lumească distruge adevărata bună dispoziţie - cea duhovnicească. Sfântul Ioan de Kronstadt scrie: „Doar un singur cuvânt bun a curăţit pe tâlharul cel înţelept şi 1-a dus în Rai. Şi un singur cuvânt nelalocul lui a oprit pe Moise să intre în pământul făgăduinţei". De aceea trebuie să ne păzim cu străşnicie limba noastră; dacă nu greşeşte cineva în cuvânt — spune Sfântul Apostol lacov —, acela este bărbat desăvârşit, în stare să înfrâneze şi tot trupul... Aşa şi limba: mic mădular este, dar cu mari lucruri se făleşte!... Foc este... Ea este un rău fără astâmpăr; ea este plină de venin aducător de moarte (Iac. 3, 2-8). Privitor la aceasta, şi Sfântul Apostol Pavel sfătuieşte: Din gura voastră să nu iasă niciun cuvânt rău, ci numai ce este bun, spre zidirea cea de trebuinţă, ca să dea har celor ce ascultă (Efes. 4, 29). După Sfântul Macarie cel Mare, „mândrul şi răul cuvânt îndrumă către rău chiar şi pe oamenii cei buni, iar smeritul şi bunul cuvânt întoarce către bine şi pe oamenii cei răi".
Toţi nevoitorii s-au grăbit cu osebire să-şi înfrâneze limba. Sfântul psalmist se roagă: Pune, Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele! (Ps. 140, 3) Cel ce-şi păzeşte gura, acela îşi va păzi şi inima. Precum pe timp de iarnă, când suntem într-o cameră încălzită, dacă adesea se deschide uşa şi se lasă deschisă, toată căldura iese afară, tot astfel, şi la deschiderea uşii grăirii deşarte a gurii, toată căldura Duhului Sfânt adunată prin tăcere şi rugăciune se pierde.
Dacă numai din pricina unei grăiri deşarte omul se lipseşte de binecuvântata căldură a Sfântului Duh, cu cât mai rele vor fi urmările glumelor celor necuviincioase şi ale convorbirilor murdare! O glumă nu foloseşte la nimic sufletului aceluia care o spune. Ea îi aduce doar vătămare şi bucură pe demonii care o inspiră.
Sfântul Ioan Gură de Aur pune întrebarea: „Ce folos este în faptul de a spune glume?" Şi răspunde: „Prin aceasta vei stârni doar râsul, însă ia spune-mi: cizmarul se va apuca oare de vreun lucru, care nu ţine de ocupaţia lui, şi va năzui să se pricopsească cu vreo unealtă care nu-i este necesară? Cu desăvârşire nu! Căci lucrul pe care nu-l folosim nu valorează pentru noi nici cât o para chioară. (Tot astfel şi cu glumele. Ele nu sunt de trebuinţă creştinului — n.n.) De aceea, după noi, nu trebuie să se spună niciun cuvânt deşert, pentru că din grăirea deşartă poate să se ajungă la convorbirile necuviincioase, iar acum nu este vreme de veselie, ci de plângere, de scâr bă şi bocete. Iar tu necontenit glumeşti! Există oare vreun luptător care, • odată ieşit în arenă, să părăsească lupta cu potrivnicul său pentru a spune glume? Diavolul este aproape de tine. El îţi dă târcoale, răcneşte, caută să te înghită (vezi I Ptr. 5, 8)..., cugetă cum să te răpească din adăpostul tău, scrâşneşte din dinţi, îţi dă război, suflă foc împotriva mântuirii tale, iar tu şezi şi te ocupi cu glume, vorbe deşarte şi cuvinte necuviincioase? Poţi oare în această situaţie să-1 biruieşti pe diavolul?... Vrei oare să ştii cum au trăit sfinţii?
Ascultă ce spune Sfântul Apostol Pavel: [...] timp de trei ani, n-am încetat noaptea şi ziua să vă îndemn, cu lacrimi, pe fiecare dintre voi (EA. 20, 31)..., iar Corintenilor le spune: Căci din multă supărare şi cu inima strânsă de durere, v-am scris cu multe lacrimi... (II Cor. 2, 4)... Iar tu te veseleşti şi te amuzi! Acum e vreme de război, şi tu te ocupi cu lucruri proprii dansatorilor? Oare nu vezi chipurile luptătorilor cât sunt de aspre, de încruntate..., faţa lor este cruntă, inima trează, mintea îndrăzneaţă, sunt ageri..., atenţi, neliniştiţi...? Ei nu spun cuvinte deşarte şi nu vorbesc deloc... Dacă aceştia se poartă cu o atât de aspră tăcere, cum tu, care trebuie să lupţi tocmai împotriva vorbirii tale deşarte, îţi îngădui să glumeşti...? Tu te amuzi, spui vorbe pline de haz, stârneşti râsul şi nu te gândeşti deloc la acelea pe care eşti dator să le săvârşeşti!... Hristos S-a răstignit pe cruce pentru faptele tale cele rele, iar tu te veseleşti...? Tu trebuie să fii sfânt... Iar sfântul este liniştit, blând, întristat, cu ochii în lacrimi şi cu inima frântă... Prin urmare acela care spune glume nu este sfânt. Cel care spune glume este un om nestatornic, neîntărit, schimbător, gata la toate necuviinţele... Acest lucru nu este caracteristic acelora care slujesc Pietrei (Hristos). Acel căruia-i place să glumească devine îndată grăitor de rău, iar grăitorul de rău este aplecat către o mulţime nenumărată de alte vicii".
Având în vedere relele urmări ale grăirii deşarte, Sfinţii Părinţi recomandă fierbinte să nu ne dedăm la glume, să nu grăim în deşert, ci mai cu seamă să tăcem. Sfântul Antonie cel Mare, de pildă, sfătuieşte: „Cel ce nu-şi poate păzi limba sa, măcar să se îngrijească să nu fie risipitor în cuvintele sale. Păzeşte-te, omule, stăpâneşte-ţi limba şi nu înmulţi cuvintele tale, ca să nu înmulţeşti păcatele tale! Pune degetul la gura ta şi zăbală limbii tale, pentru că omul mult grăitor nu face loc în sine însuşi Duhului Sfânt! Dacă cineva, discutând cu tine, te întreabă ceva despre mântuirea sufletului, răspunde-i, însă dacă te întreabă ceva din care sufletul nu are folos, fă-te asemenea celui care nu aude şi celui mut care nu vorbeşte (vezi Ps. 37, 14)... Să ne ostenim să aşezăm strajă puternică gurii noastre, pentru a nu spune ceva rău despre cineva, pentru că vorba cea rea este mai amară decât orice otravă. Toate rănile sunt supărătoare, însă pentru rana pricinuită de limbă nu există leac. Limba grăitorului de rău, lipsit de luare-aminte, mânat de diavol, este mai otrăvitoare decât limba şarpelui, pentru că stârneşte certuri şi vrăjmăşii amare între fraţi, seamănă răzvrătiri şi răutăţi între oamenii din lume, dezbină obştea. Fugiţi de grăirea de rău a altora şi petreceţi în tăcere! Cel ce iubeşte tăcerea, acela se apropie de Dumnezeu şi de îngerii Lui. Locul lui este în mijlocul lor, întru cele de sus. Domnul adevereşte ca îţi vei păzi cărările tale, când tu însuţi îţi vei păzi gura ta (vezi Pilde 13, 3).
In acelaşi duh povăţuieşte Sfântul Isaac Sirul: „Dacă îţi vei păzi limba ta, ţi se va dărui harul umilinţei inimii, ca prin el să-ţi cunoşti sufletul tău şi să intri în bucuria cea duhovnicească. Dacă însă te va birui limba ta, crede în ceea ce ţi se va spune: tu nu vei putea niciodată să te izbăveşti de întunecarea cea duhovnicească. în cazul în care inima ta este necurată, măcar gura ta să fie curată!"
Păzirea gurii îl face pe om mai adâncit în sine şi îi deschide tainele ungherelor conştiinţei. în cea mai adâncă tăcere, el poate să pătrundă mai uşor în păcatele sale, să se pocăiască şi să se îndrepte. Binecuvântata tăcere este începutul în care creşte cel mai bine floarea evlaviei. Cine s-a deprins să tacă, acela nici în vis nu va greşi cu limba lui.
Un bun creştin, a cărui viaţă a fost o tăcere plină de evlavie şi o neîncetată rugăciune, trebuia să se supună unei grele operaţii, cu anestezie generală. După ce s-a trezit din anestezie, el a întrebat surorile medicale: „Oare nu am vorbit ceva rău în timpul operaţiei?" - „Nu! i-au răspuns ele. Aţi spus doar un singur lucru: «Doamne, miluieşte! Doamne, miluieşte!»" Acest om nu-şi întrebuinţa în scop rău limba sa în condiţii obişnuite de viaţa. El nu a întrebuinţat-o rău nici în condiţiile deosebite ale operaţiei.
Indeletnicirea în rugăciunea curată face limba unealtă de preaslăvire a lui Dumnezeu. Cel ce nu aduce cinstire lui Dumnezeu riscă să dobândească deprinderea de a-şi folosi limba rău. Inglodirea într-o viaţă murdară va murdări şi cuvântul nostru. Hulele, sudalmele, înjurăturile, cuvintele rele şi blestemul ies din gura unui astfel de om, asemenea unui pârâu tulbure. Pentru a curăţa şuvoiul, trebuie să cureţi izvorul. Ceea ce înseamnă că omul trebuie să întreprindă nevoinţă lăuntrică, ca să-şi cureţe mai întâi inima de patimi şi de păcate, spre a putea să-şi cureţe mai apoi şi limba de acestea. Căci din prisosul inimii grăieşte gura (Mt. 12, 34). Din inima curată izvorăsc cuvinte curate. Din inima depravată izvorăsc cuvinte necurate. Când noi obijduim, hulim, vorbim de rău, batjocorim ori clevetim pe aproapele, prin aceasta dezvăluim cele ce sunt în inima noastră. Inimile curate, cu ajutorul harului dumnezeiesc, revarsă cuvinte frumoase, blânde, înmiresmate, spre mângâierea şi zidirea semenilor, după pilda învăţăturii Sfântului Apostol Pavel: Vorba voastră să fie totdeauna plăcută, dreasă cu sare, ca să ştiţi cum trebuie să răspundeţi fiecăruia! (Col. 4, 6)
Ei, dacă am putea să prefacem gura noastră doar în izvor de cuvinte curate şi bune! Câtă frumuseţe şi bucurie s-ar revărsa în viaţă! Mintea este plină de cuvinte deşarte, glume, cuvinte murdare, blesteme, ponegriri, osândiri reciproce şi diferite alte cuvinte necuviincioase. Dar ceea ce lipseşte este cuvântul bun. Cât de multe inimi ale oamenilor întristaţi, singuri, abandonaţi, dispreţuiţi ori trecuţi cu vederea năzuiesc către un cuvânt bun! Cât de mulţi oameni nefericiţi, bolnavi, aflaţi în nenorociri şi deznădăjduiţi însetează să audă un cuvânt mângâietor! Cuvântul bun nu are ca scop de a ului cu veşti nemaiauzite, de a descoperi lucruri senzaţionale, ci de a bucura inima, de a hrăni sufletul, de a aprinde lumina într-o casă plină de tristeţe. Despre Arhiepiscopul Serafim (Sobolev) se ştie că, pe când era copil, mergând la şcoală, în mod regulat dăruia unei bătrâne sărace un bănuţ pe care îl primea pentru gustare. într-o zi el a uitat să ia de acasă bănuţul. Trecând pe lângă sărmana femeie, ca întotdeauna, a băgat mâna în buzunar, însă acolo nu era nimic. I-a venit greu şi se simţea stânjenit. S-a apropiat de ea şi i-a spus: „Iartă-mă, mătuşico, astăzi nu am la mine niciun ban ca să-ţi dau! Uite, buzunarele mele sunt goale!" Şi el şi-a întors buzunarele pe dos înaintea ei. Bătrâna s-a înduioşat, a început să plângă şi i-a spus: „Iţi mulţumesc, copile! Tu mi-ai dat mai mult decât oricând prin vorba ta cea bună!"
Cuvântul bun mângâie, încurajează, previne răul, îndeamnă spre bine. Vorba bună înaripează sufletul, însufleţeşte pe credincios, dă nădejde celui suferind, linişteşte pe cel obidit, reîntoarce sperâriţa celui bolnav, aduce pacea celui ce duşmăneşte, dă credinţă în inimă celui deznădăjduit.
Insă cum poate vorba cea bună să vină în gurile noastre? Există oameni făţarnici, care vorbesc în chip prefăcut bine. însă bunele lor cuvinte nu-şi află locul, nu mângâie, nu arată ajutor trainic. Ele sunt neroditoare, asemenea spicelor goale de pe ogoare. Ele nu potolesc setea, asemenea sticlelor goale, pline doar cu aer.
Dar de unde să luăm cuvântul cel bun, să vină el cât mai repede în gurile noastre şi să fie spus la vreme potrivită aproapelui care are nevoie de el? Il vom lua din cuvântul lui Dumnezeu. Doar Cuvântul lui Dumnezeu întrupat ne învaţă. Cum puteţi să grăiţi cele bune, odată ce sunteţi răi?... Omul cel bun din comoara lui cea bună scoate afară cele bune, pe când omul cel rău din comoara lui cea rea scoate afară cele rele (Mt. 12, 34-35). Dacă doreşti să ai cuvânt bun pe buzele tale, umple mai dinainte inima ta cu binele! Care este desăvârşitul bine cu care trebuie să umplem inimile noastre? Acesta este însuşi Domnul lisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat (yezi Apoc. 19, 13). Acesta este Mântuitorul, Care coboară din cer şi Se sălăşluieşte printre noi, ca să Se aşeze prin credinţă în inimile noastre (vezi Efes. 3, 17). Dacă El, Cuvântul, este în noi, atunci tocmai din El vom lua cuvântul cel bun, plin de iubire.
O cunoştinţă mi-a povestit că, pe când se trata în spital, a avut ca vecină de pat o ţigancă; femeie blândă şi simplă. Intr-o zi a trecut doctorul în vizită. El s-a oprit la fiecare bolnav şi fiecăruia i-a spus câte un cuvânt cald, de îmbărbătare. Venind la ţigancă, a şezut lângă ea, pe marginea patului, i-a luat pulsul şi a întrebat-o cum se simte, de unde este, cum s-a tratat până acum şi multe altele. în cele din urmă a mângâiat-o pe frunte şi i-a spus:
-Aveţi nădejde că vom depune toate eforturile să vă ajutăm! Nu vă vom lăsa până ce nu vă veţi face bine!
Apoi doctorul şi-a continuat turul său prin saloane şi peste tot a insuflat încurajare şi nădejde. Când a ieşit din salon, ţiganca a întrebat-o pe cunoştinţa mea:
- Cine a fost omul acesta?
- O personalitate, doctorul!
- Oare?! s-a mirat ţiganca. Dar cât e de bun! Când s-a oprit la mine, parcă a răsărit soarele.
Povestind aceasta, cea care mi-a povestit întâmplarea a adăugat în încheiere:
- O, cât de bună ar fi lumea dacă între oameni ar fi asemenea relaţii calde!
- Da, am aprobat-o eu, mare importanţă are cuvântul bun! Acţionează de cele mai multe ori mai bine decât cele mai bune medicamente. Şi ce uşor este să-1 spui dacă îl ai în inima ta! în acelaşi timp, cât este de greu să-l rosteşti, dacă nu-l porţi în tine!
- E adevărat! întocmai aşa e! - a întărit cea cu care vorbeam şi care avea întotdeauna câte un cuvânt bun pentru aproapele ei, fiind plină de dragoste, deşi nu primea înapoi vreun cuvânt bun, întrucât semenii ei nu aveau un asemenea cuvânt pentru ea în inima lor.
Da, cel mai uşor şi cel mai greu lucru este să spui un cuvânt bun!
Ca să avem întotdeauna provizie de cuvinte bune pentru semenii noştri, trebuie adesea să vorbim cu Dumnezeu în rugăciune, să citim Noul Testament şi neîncetat să ne căim pentru tot cuvântul rău pe care l-am spus, pentru orice faptă neplăcută lui Dumnezeu şi pentru orice gând necurat. Atunci vom dobândi o inimă curată şi din această inimă curată se vor revărsa cuvinte curate şi mângâietoare.
Cel curat cu inima este de folos atât lui însuşi, cât şi celor din jur. Când este vesel, îl laudă pe Dumnezeu, iar când este în suferinţă, îi mulţumeşte Proniatorului (vezi Iac. 5, 13), Care orice rău îl preschimbă în bine. Cel necurat cu inima însă în cele neplăcute înjură, iar când este în bună dispoziţie împrăştie din gura lui otrava glumelor pline de păcat şi a cuvintelor smintitoare.
O femeie oarecare avea o limbă foarte neînfrânată. In ea însăşi era o mulţime de patimi, iar aceasta, în loc să se lupte cu ele, le dădea frâu liber. Buzele ei împrăştiau păcatele. Prin limba ei, îi otrăvea pe cei din jur. Şi astfel s-a scurs multă vreme.
Insă, iată, s-au întâmplat în viaţa sa grele nenorociri, care au schimbat-o întru totul. Ea, luând-aminte, s-a întors cu pocăinţă către Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu atât a cutremurat-o, încât femeia s-a lepădat de vieţuirea ei de mai înainte. Ca să-şi răscumpere vechile păcate, s-a dedat la o grea nevoinţă - a devenit îngrijitoare pentru copiii cuprinşi de lepră. Nu mult după aceasta, ea însăşi s-a molipsit. Lepra i-a lovit greu limba. Pe când îşi dădea duhul, femeia abia mai murmura cât de cât înţeles:
„Dumnezeu este dragoste!" Cei ce stăteau în jurul ei se minunau. „Cum dragoste?! Oare această dragoste este să mori de lepră? Nu este oare cea mai grea pedeapsă?" Dar un înţelept stareţ, apropiat duhovnicesc al bolnavei şi povăţuitor al ei întru credinţă, i-a lămurit: „Tocmai prin faptul că este pedepsită Dumnezeu îşi arată dragostea Lui către ea. Nu ştiţi oare cum învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur: «Pentru păcătos, rău nu este de a fi pedepsit, ci dimpotrivă - de a nu fi pedepsit, cum pentru cel bolnav este rău de a nu fi lecuit!»? Prin molipsirea ei de lepră, Dumnezeu o lecuieşte pe sora noastră de lepra păcatului. Ea se curăţă prin pocăinţa ei. Şi, iată, auziţi voi înşivă cum din inima ei curată ţâşneşte în clipele de mai înainte de moarte şuvoiul preaslăvirii de Dumnezeu!"
Dacă toţi am putea să ne căim, iar prin pocăinţă să ne împăcăm cu Ziditorul nostru şi să-I aducem Lui slavă, armonia cea cerească s-ar instaura în relaţiile dintre oameni.
Precum stelele, în mersul hărăzit lor, propovăduiesc slava lui Dumnezeu (vezi Ps. 18, 1) şi precum florile câmpului, prin gingăşia lor desăvârşită, glăsuiesc despre desăvârşirea Ziditorului, tot astfel şi oamenii înţelepţiţi, creaţi în cel mai minunat chip, dacă se întorc cu pocăinţă la Dumnezeu vor înceta să mai grăiască în deşert, să mai vorbească vorbe necurate. în acest chip, pătrunşi de evlavie, neîncetat îl vor slăvi pe El şi îi vor mulţumi Lui veşnic.
Doamne, învaţă-ne să nu grăim în deşert!
ARHIMANDRIT SERAFIM ALEXIEV
TÂLCUIRE LA RUGĂCIUNEA SFANTULUI EFREM SIRUL, EDITURA SOPHIA
Cumpara cartea "TÂLCUIRE LA RUGĂCIUNEA SFANTULUI EFREM SIRUL"
-
Contrazicerea
Publicat in : Editoriale -
Postul ca oprire de la grairea in desert
Publicat in : Religie -
Rugaciunea Postului Mare
Publicat in : Talcuire la rugaciunea Sfantului Efrem Sirul
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.