Dragostea duhovniceasca este mai inalta decat dragostea ce o au fratii dupa trup, pentru cainrudeste pe om prin Hristos si nu prin mama. Toti ce au aceasta dragoste nobila sunt plini de bunatate, pentru ca inlauntru lor au pe Hristos, iar pe fetele lor este zugravita dumnezeirea. Nu este cu putinta sa vina dragostea lui Hristos in noi, daca nu ne scoatem pe noi insine din dragostea noastra, astfel ca sa o dam lui Dumnezeu si chipurilor Sale si sa ne daruim mereu celorlalti, fara sa dorim ca ceilalti sa ni se daruiasca noua.

Nevoitorii care sufera mult pentru mantuirea intregii lumi si ajuta in felul lor, incredintandu-se cu smerenie in mainile lui Dumnezeu, unii ca acestia simt cea mai mare bucurie cu putinta in aceasta lume, iar viata lor este o doxologie continua, pentru ca se inalta launtric ca ingerii, laudand zi si noapte pe Dumnezeu. Iar cei ce sunt nepasatori pentru mantuirea sufletelor lor si incearca sa afle bucurie si odihna in aceasta viata desarta se chinuiesc mereu si se incurca in angrenajele lumesti cele nesfarsite traind inca de pe aici in iad.

Cei marinimosi se misca in spatiul ceresc al doxologiei, primesc cu bucurie incercarile multumind lui Dumnezeu pentru acestea la fel ca si pentru binefacerile Lui. Pentru aceasta ei primesc mereu binecuvantarea lui Dumnezeu in toate, topindu-se launtric de recunostinta fata de El, pe care o arata ca niste fii ai lui Dumnezeu, prin orice lucrare duhovniceasca ar savarsi.

Desi Bunul Dumnezeu ne da imbelsugate binecuvantari si lucreaza intotdeauna pentru binele nostru si pe toate le-a facut sa slujeasca fapturii Sale si sa se jertfeasca pentru om, de la plante pana la animale si zburatoare, mici si mari, – ba chiar si El Insusi s-a jertfit ca sa-l slobozeasca pe om -, din pacate insa multi dintre noi suntem inca nepasatori fata de toate acestea si-L ranim prin marea noastra nemultumire si nesimtire, desi ne-a dat constiinta care se mosteneste impreuna cu celelalte bunuri ale Sale.

Constiinta este prima lege a lui Dumnezeu, care a fost intiparita adanc in inimile primilor creati si pe care o primeste in continuare fiecare dintre noi ca pe o copie de la parintii lui, atunci cand se naste. Cei care au izbutit sa-si subtieze constiinta lor prin zilnica cercetare de sine se simt straini de aceasta lume, iar oamenii lumesti se mira de comportamentul lor delicat. Iar cei care nu-si cerceteaza constinta lor nu se folosesc nici de studiul duhovnicesc, nici de sfaturile batranilor si nici de poruncile lui Dumnezeu, pe care nu le vor putea implini, deoarece au devenit nesimtitori.

Cei sensibili si marinimosi, pe care toate le tin cu scumpatate, de obicei sunt nedreptatiti de cei nesimtitori prin cedarile continue pe care ei le fac [catre cei nesimtitori, n.n.] din dragoste, insa dragostea lui Dumnezeu se afla intotdeauna cu ei. De multe ori se nedreptatesc si ei insisi din pricina exageratei lor sensibilitati marindu-si micile lor pacate sau incarcandu-se cu pacate straine, dar iarasi Dumnezeu ii indulceste cu bunatatea Sa paradisiaca, intarindu-i totodata si duhovniceste.

Cei care ranesc sau nedreptatesc pe oamenii sensibili launtric nu sunt oameni.

Cei care spun ca sunt sensibili si ca au dragoste si gingasie si sufera nedreptati de la semenii lor, dar zic: “Dumnezeu sa le rasplateasca” sunt batjocoriti de cel viclean si nu inteleg ca in felul acesta se blesteama pe sine cu politete. In aceasta viata toti oamenii dam examene ca sa trecem in cea vesnica, in rai. Gandul imi spune ca acest blestem politicos este sub limita duhovniceasca.

Asadar, toti cei care nedreptatesc, pe ei insisi se nedreptatesc vesnic, iar cei care primesc cu bucurie nedreptatile ce li se fac sunt indreptatiti sa primeasca plata vesnica cu dobanda.

De multe ori Bunul Dumnezeu lasa oamenii cei buni in mainile celor rai pentru a se vadi bunatatea lor si a-si aduna plata cereasca.

Fiecare om in mod firesc va fi rasplatit de stapanul sau la care a lucrat. Cei care lucreaza pentru Hristos vor primi aici “insutit si viata vesnica” (Mc. 10,30), iar cei care lucreaza la stapanul cel negru, acesta le face viata neagra inca de aici.

Cei care lucreaza pentru Hristos, dar cu mandrie, isi spurca vietile lor, precum se spurca ouale prajite cand cade in ele putin gainat, fiind bune de aruncat impreuna cu tigaia.

Insa cei care lucreaza cu smerenie, dobandesc virtuti si dezvaluie cu smerenie, din dragoste, trairile lor cele tainice sunt cei mai mari facatori de bine, deoarece fac milostenie duhovniceasca si ajuta foarte mult sufltele slabe sau care se clatina in credinta. Si iarasi, cei care se arunca pe ei insisi in lume, din dragoste, dupa ce mai intai au aruncat lumea din ei, unii ca acestia zboara deja prin cer si nu sunt prinsi de lume.

Dragostea impreuna cu neagoniseala exterioara ajuta mult ca sa se dobandeasca si neagoniseala de patimi. Aceste doua neagoniseli il fac pe om bogat in bunatatea lui Dumnezeu.

Oamenii buni in mod firesc nu tin rautate in inima lor, dar nici bunatatea lor nu o tin pentru ei insisi. De aceea nu tin nici lucrurile frumoase, nici nu sunt impresionati de frumusetile lumii aratand prin aceasta credinta lor fierbinte in Dumnezeu, precum si dragostea lor cea multa.

Nu exista om mai intelept decat cel milostiv, care da cele pamantesti, lucruri stricacioase, isi cumpara cele nestricacioase, ceresti. Precum nu exista mai mare neghiob in lume ca lacomul de bani, care mereu aduna si mereu nu are si care in cele din urma isi cumpara iadul prin economiile sale adunate. Cei care se pierd prin lucruri materiale sunt pierduti cu totul, pentru ca Il pierd pe Hristos.

Cel stapanit de lucruri materiale totdeauna este stapanit de intristari si neliniste, pentru ca pe de o parte tremura sa nu-i fie luate acestea, iar pe de o parte sa nu i se ia sufletul. Si iarasi, zgarcitul care si-a anchilozat mana din prea multa stransoare si-a strans si inima sa facandu-si-o de piatra. Ca se se vindece, va trebui sa cerceteze pe oamenii cei nefericiti si sa-l doara pentru ei, asa incat sa fie nevoit sa isi deschida incet-incet, mana sa. Si atunci i se va inmuia si inima sa cea de piatra redevenind inima de om, deschizandu-si in felul acesta usa raiului.

Bunatatea inmoaie si deschide inima, precum si untdelemnul incuietoarea ruginita.

Cel care se apropie de cei indurerati se apropie de Dumnezeu in mod firesc, deoarce totdeauna Dumnezeu se afla alaturi de fiii Sai indurerati.

Pe fiii Sai cei buni, care ajuta pe semenii lor sa-si ridice crucea, Dumnezeu ii intareste duhovniceste si le va usura crucile incercarilor.

Cei care se gandesc la crucile cele grele ale dreptilor niciodata nu se mahnesc in micile lor incercari cugetand ca, desi au gresit cu mult mai mult in viata lor, totusi, sufera mai putin decat cei drepti.

Cei care sunt chinuiti pe nedrept urmeaza lui Hristos, iar cei care sunt chinuiti pentru pacatele lor sunt fericiti,deoarece isi platesc pacatele lor in aceasta viata.

Cei care nu patimesc impreuna cu cei indurerati patimesc de o boala duhovniceasca de moarte, nemilostivirea. Si iarasi, cei care sunt deranjati de gemetele bolnavilor si se revolta fiindca nu se pot linisti, sufera de multe boli sufletesti.

Cei care iubesc cu adevarat si se nevoiesc dupa lege, acestia rabda cu dragoste, se jertfesc, se lipsesc de confortul lor si-l odihnesc pe aproapele lor, care este Hristos.Cei care vor ca ceilalti sa li se daruiasca mereu, fara ca ei insisi sa dea altora ceva si cer continuu si de la Dumnezeu fara sa-I dea Lui nici macar pacatele lor (prin pocainta), acestia se instraineaza cu desavarsire de Dumnezeu si se predau ei insisi in mainile ucigasului de oameni. Deoarece au cultivat dragostea numai pentru ei insisi, este firesc sa-si mareasca marea lor neliniste si sa traiasca o parte din iad inca din aceasta viata.

Cei care nu se pun in situatia semenilor indurerati sunt parasiti de Dumnezeu si sufera cadere cumplita invatand sa compatimeasca. Pe cand cei care sufera si se intereseaza de ceilalti nepasandu-le de ei insisi sunt aparati de Dumnezeu. De unii ca acestia poarta de grija si Dumnezeu si oamenii.

Cand cineva isi da inima lui Dumnezeu, atunci mintea aceluia este rapita de dragostea Lui si, defaimand toate ale lumii, se gandeste mereu la Parintele ceresc fiind indragostit de cele ceresti si slaveste ca un inger, ziua si noaptea, pe Facatorul sau.

Daca numai cugetarea la binefacerile lui Dumnezeu este de ajuns sa arunce in aer o inima marinimoasa, cu atat mai mult va face aceasta cugetarea la multele pacate si la milostivirea lui Dumnezeu.

Cei care se nevoiesc si isi simt pacatosenia lor si facerile de bine ale lui Dumnezeu incredintandu-se in marea Lui milostivire isi urca sufletele lor la cer cu mai multa siguranta si cu mai multa osteneala trupeasca, atunci cand au intentie buna.

Cei care se nevoiesc cu multa evlavie si ajung intr-o oarecare masura la starea ingereasca hranindu-se cu mierea paradisiaca tot nu ofera nimic important lui Dumnezeu in comparatie cu cele ce ni le-a oferit El. Deoarece mananca miere si-I ofera lui Dumnezeu ceara. Mananca fructul dulce si-I ofera lui Dumnezeu rasina copacilor (tamaia). Prin urmare, nimic nu facem si nimic nu oferim lui Dumnezeu in comparatie cu marile Lui binefaceri. In timp ce  Dumnezeu face din gunoaiele noastre, ba chiar si din balegar, roade frumoase cu care ne hranim noi, sarmanii oameni, roadele frumoase le facem gunoi.

Precum bunatatea lui Dumnezeu pe toate le pune in valoare, asa si noi, fapturile Sale, va trebui ca pe toate sa le valorificam spre bine, ca se ne folosim si sa folosim.
Oamenii buni primesc folosc chiar si din caderile semenilor lor, pe care le folosesc ca frana tare pentru ei insisi, ca sa ia aminte sa nu se abata de la drum. Insa cel viclean, din pacate, nu se foloseste nici de virtutile celorlalti, deoarece ei si pe acestea le explica prin vocabularul lor viclean, pentru ca sunt intunecati de negreala ucigasului de oameni. Si astfel se nedreptatesc duhovniceste pe ei insisi si pe altii, totdeauna fiind mahniti si mahnind semenii lor prin aceasta negreala a lor duhovniceasca, in timp ce vremea innourata provoaca mahnire numai oamenilor care sunt chinuiti de duhul intristarii.

Bunatatea este una din multele insusiri ale lui Dumnezeu. De aceea ea intotdeauna iradiaza bucurie, alunga norii, deschide inimile, asa cum caldura soarelui de primavara scoate flori din pamant, incalzeste chiar si serpii si-i scoate din gaurile lor inghetate, ca sa se bucure si ei de bunatatea lui Dumnezeu.

Oamenii perversi sunt intotdeauna inecati in ganduri si prin inima lor inghetata ingheata si ineaca cu gandurile lor pe oamenii indurerati, care cauta in ei mangaiere. Pe cand cei binevoitori,prin dragostea lor duhovniceasca cea nobila, tescuita de durere, ineaca pe draci, elibereaza suflete si daruiesc mangaiere dumnezeiasca semenilor lor.

Fierbintea lor dragoste duhovniceasca pe cei sensibili ii face mai sensibii, iar pe cei nerusinati ii face mai nerusinati.

Insa pe cel orfan, mai ales de mama, chiar arici de ar fi, trebuie sa-l imbratisam cu durere si dragoste fierbinte, pentru ca mai intai sa se incalzeasca si sa prinda curaj, iar apoi sa-si deschida si el inima sa.

Orfanul marinimos are nevoie de frana tare in marele lui entuziasm, ca sa nu se vatame de osteneala peste masura, atunci cand isi arata marea lui recunostinta.
Dragostea fierbinte a lui Hristos hraneste mai bine decat orice hrana materiala si da multe calorii sufletului si trupului, iar de multe ori tamaduieste fara medicamente boli incurabile si odihneste suflete.

Cei ce nu-si jertfesc sanatatea lor pentru dragostea lui Hristos dispretuind odihna trupeasca nu vor afla odihna duhovniceasca nici in aceasta viata, nici in cealalta, cea viitoare.

Cei care din dragoste curata isi jertfesc chiar si viata, ca sa-i apere pe semenii lor, Il urmeaza pe Hristos. Acestia sunt cei mai mari eroi, deoarece si moartea se teme de ei, caci au sfidat-o din dragoste pentru aproapele. Ei biruiesc astfel prin nemurire, luand cheia vesniciei de jos, de sub placa mormantului si inaintand cu usurinta spre fericirea vesnica.

Un om sensibil prefera sa fie omorat el insusi, din dragoste, ca sa-l apere pe aproapele sau, decat sa ramana nepasator sau sa-i fie frica si apoi sa fie ucis mereu de constiinta, in toata viata sa.

Jertfa pentru semenul nostru ascunde marea noastra dragoste pentru Hristos. Cei care vor sa miluiasca, dar nu au nimic sa dea si sufera pentru aceasta, fac milostenie cu sangele inimii lor.

Iara cei care vor sa marturiseasca pentru dragostea lui Hristos, dar nu li se ofera prilej pentru aceasta, pot ca aceasta dragoste a lor, de care se ard, s-o manifeste prin nevointa trupeasca pentru sufletele adormitilor care se chinuiesc, ca se afle putina odihna.

Oamenii cei nepasatori si nemilostivi, care se gandesc si se ingrijesc numai cu ei insisi pana la nesimtire, isi umplu in acelasi timp inimile lor cu multa neliniste. Inlauntrul lor sunt rosi de cariul grijilor chinuindu-se inca din aceasta viata. Pe cand cei cu inima milostiva totdeauna sunt indestulati de dragostea lui Dumnezeu si de imbelsugatele Sale binecuvantari, deoarce mereu hranesc pe altii cu dragoste.

Cuviosul Paisie Aghioritul,
Epistole, Editura Evanghelismos

Cumpara cartea "Epistole"

 

• Dragostea
  Publicat in : Morala
• Dragostea, iubirea, fericirea
  Publicat in : Editoriale