In unele medii occidentale se practică şi o împărtăşire în afara Sfintei Liturghii şi în afara bisericii. Practica a existat în vechime în sensul că se transporta Sfânta Impărtăşanie în afara bisericii, dar când s-au înmulţit bisericile practica a încetat şi chiar a fost oprită, spre a se feri de profanare. A mai rămas doar la monahii pustnici, dar şi ei au venit la biserici în cele din urmă sau şi-au zidit capele. Excepţii se fac astăzi numai cu bolnavii şi cu cei din temniţe.

Este ştiut şi faptul că lumea creştină occidentală şi, din nou, şi unii ortodocşi din mediul occidental dau împărtăşania şi pe mâncate. Tradiţia Bisericii îngăduie împărtăşirea pe mâncate numai bolnavilor şi celor în primejdie de moarte. In ediţia de la Mănăstirea Neamţ a Pidalionului, comentându-se Canonul 29 al Sinodului VI Ecumenic, se relatează cazul Sfântului loan Gură de Aur, care a fost pedepsit pe nedrept pentru a fi împărtăşit pe cineva pe mâncate. El se dezvinovăţeşte într-o scrisoare către Episcopul Chiriac, scriind: „De am făcut aceasta, să se şteargă numele meu din cartea episcopilor." A fost un scrupulos, vor zice occidentalii! Dar în epoca noastră prea s-a uitat de scrupule!

In viaţa ortodoxă din teritoriile de baştină scrupulele au mai rămas încă, şi cu privire la spovedania individuală, şi cu privire la împărtăşirea după spovedanie şi după dezlegare individuală.

Se păstrează tradiţia cu privire la ambele Taine şi, mai ales, spovedania constituie miezul vieţii duhovniceşti. Sfânta Impărtăşanie e ziua bucuriei, aşteptată cu fior deosebit, cu încredinţarea că e o naştere din nou, împăcare cu Dumnezeu şi cu oamenii, o biruinţă asupra păcatelor, asupra slăbiciunilor, asupra omului ce începuse să se dezumanizeze.

Duhovnicii îşi au partea lor cu totul şi cu totul specială în acest proces de curăţire, de luptă şi de biruinţă. Ei sunt cei care păstrează măsura. Au grija să se menţină pe linia Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii, ca şi pe linia tradiţiilor de practică a vieţii duhovniceşti moştenită de la înaintaşi, păstrând echilibrul între ceea ce e fix şi ceea ce poate fi modificat, exercitând o libertate în fidelitate faţă de înaintaşi şi perpetuând ceea ce au lăsat înaintaşii, cu libertatea de a le acomoda după vremuri şi oameni, fără a le trăda sau compromite.

Pentru monahi, părintele duhovnicesc e cel căruia trebuie să te predai în întregime, cum spune Sfântul Simeon Noul Teolog , să nu-l contrazici, să-i spui totul în fiecare zi. Nichita Stithatul vede în raportul duhovnic-ucenic o naştere din nou a acestuia din urmă şi el trebuie să fie ascultător aşa cum a fost Fiul faţă de Tatăl, până la moartea pe cruce (v. Filipeni 2, 8).

Sfântul Grigorie Sinaitul vede în duhovnic legătura dintre generaţii şi garantarea experimentului reuşit, a tradiţiei verificate şi transmise cu siguranţa că nu se merge în aventură: „Căci a lucra de la sine şi nu după sfatul celor ce au călătorit mai înainte înseamnă a fi plin de părerea de sine, sau mai bine zis a o naşte pe aceasta... De aceea trebuie să ascultăm de cei ce cunosc ostenelile virtuţii lucrătoare şi aşa să purcedem la faptă...".

Calist şi Ignatie Xantopoulos povăţuiesc pe cel ce voieşte să se liniştească - frumosul nume dat vieţii monahale - ca mai întâi să-şi caute un „povăţuitor", un duhovnic, şi iată cum îl descriu pe acesta: „Să fie dascăl neamăgitor prin mărturia ce o are pentru cele ce spune în Sfintele Scripturi, şi să arate că e purtător de Duh prin vieţuirea care consună cu cuvintele. Să fie înalt la înţelegere, smerit la cugetare şi blând în toate părţile. Să spună cuvintele predaniei dumnezeieşti ca un învăţător asemenea lui Hristos." Mai departe dau povaţa: „Aflându-l pe acesta şi lipindu-te cu toată fiinţa de el, ca un fiu adevărat de părintele iubitor, rămâi întreg în atârnare de poruncile lui, socotindu-l ca pe Hristos Însuşi." Am subliniat din textul de mai sus cuvintele: „purtător de duh", pentru că ele ne sugerează asocierea cu viaţa Sfântului Serafim de Sarov, şi anume cu felul cum i-a probat el lui Motovilov că este un astfel de purtător de duh. Sfântul i-a apărut acestuia pentru catea clipe intr-o lumină orbitoare lăsându-se atins, frigea ca focul, deşi experienţa se desfăşura in plină iarnă şi afară. El a vrut să arate ca, dacă vrea, Dumnezeu Se poate manifesta nu numai ca lumină interioara, ci şi ca lumină şi căldura propriu-zisă, simţită prin trup.

Fără îndoiala, Calist şi Ignatie nu au în vedere trecerea de către fiecare duhovnic a acestei probe, pentru a se valida ca atare, dar purtător de duh mai înseamnă, precum am arătat in altă parte, şi a avea darul deosebirii, al discernământului, al soluţiilor ieşite dintr-o vedere limpede, in Duh.

In general, calităţile duhovnicului, aşa cum sunt descrise de Părinţi, presupun ca el să aibă în primul rând dragoste. Isaac de Ninive spune: „Cât despre cei care au atins desăvârşirea, iată semnul lor: dacă ar fi fost aruncaţi în foc de zece ori pe za din cauza dragostei lor pentru neamul omenesc, ei ar găsi că nu este destul." Legate de dragoste sunt compătimirea, iertarea, capacitatea de a conduce sufletele încetul cu încetul, fără opintiri, fără artificii, spre un lent şi singur progres spiritual. Şi mai ales să garanteze autenticitatea învăţăturilor şi îndrumărilor sale prin exemplul vieţii proprii.

Se întâmplă uneori că, în timp, fostul ucenic ajunge şi el duhovnic, ba chiar mai mare decât cel la care a ucenicit, încât acela îi devine la rândul său ucenic. Hausherr povesteşte un asemenea episod din viaţa Sfântului Pahomie, dar o asemenea situaţie exista şi la Slatina, de pildă, prin anii cincizeci, între stareţul Cleopa şi părintele Paisie, .Nu prea se ştia bine care era duhovnicul şi care ucenicul. De fapt se mărturiseau unul pe altul.

Am mai spus şi în altă parte, dar e cazul s-o repetam şi aici: spovedania nu e obligatorie la stareţ. Au fost în istorie încercări de a i se atribui numai lui acest rol, dar practica a arătat că e imposibil. Mai intâi, pentru că în obştile mari stareţul n-ar fi avut timp să-i îndrume personal pe toţi, iar apoi s-a dovedit că e rnai cu folos ca fiecare să-şi aleagă îndrumătorul, aşa cum de altfel povaţuia şi Sfântul Vasile cel Mare în vremea sa.

Alegerea duhovnicului face parte şi ea din viaţa duhovnicească rasanteană ortodoxă.

Instituţia duhovnicului este o instituţie dinamica în interiorul tradiţiei. Ea asigură tradiţia, dar o şi contemporanizează în permanenţă. O reînnoieşte, o reîmprospătează. Ucenicul e nou - şi duhovnicul e nou. Amândoi sunt noi, contemporani. Ei trebuie să vorbească aceeaşi limbă, cu aceleaşi noţiuni, care să aibă acelaşi înţeles pentru amândoi. Dar să fie, în acelaşi timp, pline de conţinutul cu care le-a împlinit şi le-a transmis experienţa înaintaşilor. Ele trebuie să fie doar aduse la zi, îmbrăcate după obiceiul zilei, al epocii, nu falsificate, nici redescoperite în întregime. Nici nu s-ar putea. Unele din ele au istorii de zeci şi zeci de secole care le-au rotunjit conţinutul şi forma. A le abandona, dorind cineva să le recreeze la repezeală, ar fi o întreprindere nesăbuită. Tot nesăbuită însă ar fi şi prelucrarea lor fără a le contemporaniza. Am fi ridicoli să vorbim azi în limba din secolul al XVII-lea; ba chiar şi cea de acum o jumătate de secol devine uşor comică!

Duhovnicul este tocmai cel ce se contemporanizează cu libertate, în interiorul şi în sensul tradiţiei.

Dar trebuie să privim instituţia duhovnicului, în cadrul spiritualităţii ortodoxe, şi din alt punct de vedere. Duhovnicul dă sens comunitar vieţii creştine. Nimeni nu-şi este suficient lui însuşi. Nimeni nu se realizează singur. Ne realizăm prin altul, cu altul, prin alţii, cu alţii. Ne ajutăm, ne verificăm, ne îndrumăm. Nu suntem singuri. De duhovnic nu se poate lipsi nici eremitul.

lată ce spun Calist şi Ignatie Xantopoulos: „Se va hotărî cineva să pornească pe drumul ce i se deschide în faţă, dacă nu l-a cunoscut din cercare, fără un povăţuitor neînşelător? Nu va porni cineva prin talazurile mării, lipsit de un cârmaci priceput. Pentru că nu se va apuca cineva de vreun meşteşug oarecare şi de vreo ştiinţă fără un învăţător nesupus rătăcirii. Se va apuca atunci oare de meşteşugul meşteşugurilor şi de ştiinţa ştiinţelor şi va porni pe calea ce duce la Dumnezeu, şi pe marea nesfârşită, sau va îndrăzni să înceapă vieţuirea monahală, care s-a asemănat cu vieţuirea îngerească, adică nevoinţa cu ea, şi va crede sieşi şi va ajunge la capătul din urmă al ei, fără un povăţuitor şi cârmaci şi învăţător încercat şi adevărat. Cu adevărat, unul ca acesta, oricine ar fi el, se amăgeşte pe sine în chip nebunesc şi a rătăcit înainte de a pune un început."

Diviziunea în eremitism şi cenobitism este, din acest punct de vedere inexactă. Ea diferenţiază grupurile doar cantitativ: pot fi doar doi, ucenicul şi duhovnicul, sau oricaţi ucenici si duhovnici. Oricum ar fi, instituţia monahala e sociala. Duhovnicul e Altul, e Celălalt, cel de dincolo de tine, aproapele, semenul, fară de care nu se poate. Numai după aceea el e şi sfătuitorul, povăţuitorul, preotul care te ascultă şi te iartă. Cazurile de mărturisire direct lui Dumnezeu sunt excepţii.

In general, Părinţii pomenesc de o „lupta după lege”, in sensul cuvintelor Sfântului Pavel. Calist şi Ignatie Xantopoulos înţeleg prin „lege" predania, „rânduiala Bisericii" sau „rânduielile Părinţilor". Care rânduieli, nu precizează, dar în mod sigur înţeleg nu vreo Regulă rigidă, ci înscrierea in tradiţie şi mai ales ascultarea de un duhovnic. Acesta asigură intrarea în „rânduiala”. Cel de capul lui intră într-o „libertate neînfrânată", care este „necuvenită şi robie cumplită", adică exact contrarul libertăţii.

lată şi un caz de ieşire din orice rânduiala. Il povesteşte Stântul lsaac Sirul: „Sfantul acesta - scrie el - era foarte obişnuit cu privegherea de noapte. Căci zicea: «In noaptea in care stau treaz până dimineaţa, după cântarea psalmilor mă odihnesc. Iar după ce mă trezesc din somn, in ziua aceea sunt ca unul care nu mai e în lumea aceasta. Şi gânduri pământeşti nu mai intră nicidecum în inima mea, şi nici nu mai am nevoie de pravilele rânduite. Ci mă aflu intru răpire toata ziua aceea.» Despre astfel de cazuri se spune întotdeauna că sunt rare şi nu fac lege”. Chiar Ignatie şi Calist Xantopoulos notează că dacă asemenea cazuri se petrec prin iconomia lui Dumnezeu, cei care urmează calea înţelepciunii „merg după rânduielile Părinţilor" , adică după tradiţia în libertate. Că nu e vorba, în privinţa aceasta, de interpretarea noastră, ci de telul Părinţilor de a înţelege „rânduiala" se vede de pildă dintr-o relatare a lui Ava Pimen. Era prin mănăstiri sau prin sihăstrii „randuiala" de a ţine porţile încuiate in timpul Postului Mare. Un frate a venit la Ava Pimen in acest post şi a găsit poarta deschisă, împotriva Regulii. I-a mărturisit bătrânului teama ce avusese că va găsi poarta închisă şi mirarea că a găsit-o deschisă. Bătrânul i-a răspuns: „Noi n-am învăţat a închide uşa cea de lemn, ci mai vârtos uşa limbii." Un altul a încercat chiar să se scuze că l-a făcut să-şi calce Regula, primindu-l într-o vreme când nu era prevăzută primirea de străini. Bătrânul i-a răspuns: „Regula mea e de a te primi cu toată ospitalitatea şi de a te face să pleci mulţumit."

Aşa făcea şi părintele Cleopa la Slatina: călca toate Regulile când veneau musafiri. Pe urmă îşi recupera „dezlegarea" în felul său, dar pentru moment adapta Regula la situaţie.

Tradiţia, exemplele Părinţilor dau libertatea de alegere, permit elasticitatea deciziilor, lasă loc libertăţii interioare faţă de Regulă. Tocmai acest lucru asigură puterea şi realismul vieţii duhovniceşti ortodoxe. Libertatea se situează deasupra Regulii, cu condiţia să fie exercitată cu discernământ şi nu contra spiritului ei. Criteriul de apreciere între necesitatea rigorii şi posibilitatea de a o călca este aceasta: rigoare când e vorba de poruncile dumnezeieşti, libertate când e vorba de modul de aplicare. Toată experienţa Părinţilor dă mărturie despre aceasta şi literatura ascetică răsăriteană e plină de astfel de exemple. Stareţul şi duhovnicul sunt criteriile de aplicare a acestei tradiţii, având calificarea de a se mişca în cunoştinţă de cauză între Regulă şi libertate. Ei o fac întotdeauna cu înţelepciune, vorbind pe înţeles şi direct la problemă, căutând să scoată în evidenţă valorile duhovniceşti, fără de care eforturile ascetice rămân exerciţii nefolositoare. Cel mai adesea forma în care îşi spun părerile e prin pilde şi proverbe, descoperindu-se a fi maeştri ai metaforelor şi mari pedagogi.

Mitropolit Antonie Plamadeala

Traditie si libertate, Editura Sophia

Cumpara cartea “Traditie si libertate”