După moarte toţi se recunosc unii pe alţii şi fiecare este aşezat împreună cu cei care i se aseamănă.

1. A lui Grigorie Dialogul

Petru:

Aş vrea să ştiu, stăpâne, dacă în împărăţie cei buni îi recunosc pe ceilalţi buni, iar în iad cei răi pe ceilalţi răi.

Grigorie:

Răspunsul la această întrebare se arată mai limpede ca lumina zilei prin cuvintele împărăteşti. S-a spus deci că era un om bogat care se îmbrăca în porfiră si în vison şi celelalte. E scris apoi că Lazăr a murit, a fost luat de îngeri şi dus în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost îngropat. Şi în iad, aflându-se în chinuri, îşi ridică ochii şi îl vede de departe pe Avraam, şi pe Lazâr în sânul lui. Şi a strigat: „Părinte Avraam, ai milă de mine şi trimite-l pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, că mă chinuiesc în această văpaie". Dar Avraam i-a zis: „Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune în viaţă şi Lazăr, de asemenea, pe cele rele". Şi atunci bogatul, pierzând orice nădejde de mântuire, îşi îndreptă [ruga] spre mântuirea rudelor sale şi zise: Rogu-te, Părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu, că am cinci fraţi; să le dea lor mărturie, ca să nu vină şi ei în locul chinului acesta. Prin cuvintele acestea se arată limpede şi că cei buni se recunosc între ei - ca Avraam cu Lazăr -, şi răii cu cei răi - aşa cum bogatul îi pomeneşte pe fraţii lui -; cum dar să nu-i poată cunoaşte pe cei de lângă el, acela care îi pomeneşte pe cei care nu sunt de faţă, îngrijindu-se să roage pentru ei? Dar şi cei buni îi cunosc pe cei răi - ca Avraam pe bogat -, şi cei răi pe cei buni - ca bogatul pe Avraam şi pe Lazăr -. Se întâmplă, însă, ceva şi mai minunat: îi recunosc nu numai pe aceia pe care îi cunoşteau în lumea de aici, dar îi ştiu ca pe nişte prieteni şi apropiaţi încă şi pe aceia pe care nu i-au văzut niciodată.

Faptul că se cunosc unii cu alţii sporeşte mărimea răsplăţii: cei buni se bucură mai mult, văzând cum se veselesc împreună cu cei pe care i-au iubit; la fel, cei răi sunt în cazne laolaltă cu cei de care Dumnezeu s-a scârbit în această lume, dar pe care ei i-au iubit; de aceea pe ei îi arde nu numai chinul însuşi, ci şi priveliştea acelora. In vreme ce aleşii se bucură mai mult, căci îi văd pe Părinţii de odinioară în acea moştenire veşnică şi sunt recunoscuţi de cei pe care, imitându-le faptele, i-au cunoscut întotdeauna. Fiindcă acolo, unde toţi într-o comună strălucire îl văd pe Dumnezeu, ce-ar putea să le fie necunoscut celor ce îl cunosc pe Acela care cunoaşte toate?

Acum patru ani, un bărbat de-al nostru49, cu vieţuire întru totul vrednică de laudă, era pe cale să se săvârşească. După cum ne-au mărturisit oameni cucernici care erau atunci de faţă, când a venit ceasul ieşirii lui din trup, i-a văzut pe prorocii Iona, Iezechiil şi Daniil, şi i-a chemat pe nume, numindu-i domnii săi. Zicea celor din jur: „Aceştia au venit la mine". Apoi s-a arătat o lumină, iar el a ieşit din trup. Dacă bărbatul acesta, când încă era în trup, i-a recunoscut pe sfinţii proroci, pe care nu-i văzuse niciodată, cum va fi oare cunoaşterea din viaţa aceea nestricăcioasă?

De multe ori se întâmplă ca sufletul să-i cunoască şi înainte de a ieşi pe cei cu care va fi rânduit: dacă e bun, pe cei buni ca el; dacă e rău, pe cei răi ca el. Preacuviosul preot Elefterie50 mi-a povestit că în mănăstirea lui avea un frate bun51, pe nume Ioan, care, fiind pe moarte, le-a vestit fraţilor ieşirea sa mai înainte cu paisprezece zile.

Cu trei zile înainte să fie chemat, a fost cuprins de fierbinţeală. Iar când i-a venit ceasul morţii, s-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine, i-a chemat pe fraţi şi le-a poruncit să cânte dinaintea lui. Iar el le răspundea cu stihurile acestea, spunând despre sine: Deschideţi-mi porţile dreptăţii să intru şi să laud pe Domnul. Aceasta este poarta Domnului, drepţii vor intra printr-însa. Pe când fraţii cântau dinaintea lui, deodată a strigat: „Ursus, vino!" Şi îndată a adormit. Auzind, fraţii s-au minunat; şi erau nedumeriţi, rieînţelegând cuvântul pe care îl strigase fratele când se sfârşea. Totodată s-au întristat foarte de pierderea lui. După patru zile, a fost nevoie să fie trimişi câţiva fraţi la o mănăstire îndepărtată, cu o anumită treabă.

Ducându-se fraţii, i-au găsit pe toţi monahii de acolo îndureraţi. Au întrebat din ce pricină sunt cufundaţi în aşa mare tristeţe şi au aflat că fusese printre ei un frate „a cărui vieţuire, după cum spuneau, ne ţinea în locul acesta. El s-a dus şi noi jelim pustiirea locului". Fraţii întrebară de numele celui ce se săvârşise şi de vremea când îşi dăduse sufletul şi li se răspunse că îl chema Ursus şi că se săvîrşise cu patru zile în urmă. Intrebând şi de ceasul în care fusese chemat, aflară că ieşise din trup în chiar clipa în care îl strigase Ioan, cel care adormise la ei. De aici se arată că vrednicia întru dreptate le era asemenea; şi de aceea li se dăruise şi să trăiască împreună într-un singur locaş, lor cărora li se întâmplase să se săvârşească împreună.

E limpede din cele de mai sus că sufletul bun, atunci când iese [din trup], de multe ori îi recunoaşte pe cei buni, asemenea lui. Că la fel se întâmplă uneori şi cu sufletele rele, îţi voi arăta din următoarea întâmplare. Când eram încă mirean şi stăteam în casa părintească, pe care o aveam moştenire din strămoşi, locuia lângă mine o văduvă, pe nume Gala, care avea un fiu mai tânăr, Eumorfios. Nu departe de ea stătea un aghiotant cu numele Ştefan. Acest Eumorfios s-a îmbolnăvit şi i-a venit ceasul din urmă.

A chemat atunci o slugă şi i-a poruncit: „Du-te degrabă şi spune-i lui Ştefan să vină îndată aici, căci corabia care trebuie să ne ducă în Sicilia este pregătită". Sluga a crezut că din cauza bolii şi-a pierdut minţile şi aiurează, aşa că nu i-a dat ascultare. Acela însă stăruia cu tărie: „Du-te şi vesteşte-i ce îţi zic. încă nu aiurez". A ieşit deci sluga ca să se ducă la Ştefan şi îndată Eumorfios s-a sfârşit. Pe la mijlocul drumului i-a ieşit cineva în cale şi l-a întrebat: „Unde mergi?" „La Ştefan, aghiotantul, trimis de domnul meu", răspunse sluga. Iar acela îi zise: „De acolo vin şi eu. Chiar acum s-a sfârşit înaintea mea". Atunci sluga s-a întors la stăpânul său, Eumorfios, şi l-a găsit şi pe el mort. E limpede de aici că amândoi au fost chemaţi şi s-au săvârşit în aceeaşi clipă; căci şi sluga trimisă şi omul care venea de la Ştefan străbătuseră aceeaşi distanţă, întâlnindu-se la mijlocul drumului.

Everghetinos vol. 3 - editie bilingva

Cumpara cartea "Everghetinos vol.3"

* Cea mai mare parte a textului 1 - până la p. 181 - lipseşte în ediţiile tipărite ale Everghetinosului.

Note:
49 Ca şi în alte loturi din Dialoguri, de-al nostru înseamnă din Roma.
50 Stareţ al Mănăstirii Sfântului Apostol Marcu din cetatea Spoletium.
51 traduce aici latinescul germanus. E vorba deci de fratele după trup al Părintelui.
 

• Focul iadului
  Publicat in : Editoriale
• Teama de iad
  Publicat in : Religie
• Prietene, cum arata iadul tau?
  Publicat in : Editoriale
• Iadul si paradoxala odihna pe care o gusti cand te afunzi in el
  Publicat in : Religie

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: